Derulez mereu aceeaşi dorinţă multiplicată. Te văd cu toţi ochii deschişi în trupul meu. Este noaptea în care ai smuls din mine toate murmurele şi m-ai orbit de fericire.
Sunt din nou înconjurată de tine cu cele cinci trupuri ale tale. Cinci fraţi gemeni trec pretutindeni prin mine. Tu ai zece mâini şi zece picioare, zece ochi şi cinci guri, cinci sceptre de aur care ard între coapsele mele.
Tu îmi prinzi degetele mîinii drepte şi le muşti trecându-ţi dinţii peste ele. Le împungi uşor cu vârful limbii, le topeşti în gura ta ameţitoare. Pe măsură ce alunec în leşinul acestor atingeri reluate mereu şi mereu, un alt tu îmi prinde palma stângă, mi-o soarbe picătură cu picătură şi-mi face pielea să suspine. Ceilalţi doi gemeni îmi ţes şi îmi destramă picioarele. Înlănţuirea lor de respiraţii, săruturi şi degete îmi împrăştie în vene un val de catifea şi dulceaţă.
Tot tu te-ai ridicat deasupra mea şi îmi cauţi gura, îmi desfaci buzele cu nesaţ şi îmi loveşti vârful limbii cu vârful limbii tale, până când nu mai sunt decât un lung fior care izbucneşte şi urcă. Tu îţi scufunzi mâna prelungind aşteptarea, iar eu strig scuturată de un geamăt adânc. Coapsele încep să-mi dogorească şi în răspântia picioarelor mele se deschide şi tremură un boboc de magnolie imperială.
Vă rostogoliţi toţi cinci deasupra şi înăuntrul meu. Îmi simt pielea întoarsă din cusăturile ei molatece, ca o mănuşă caldă şi netedă. Degetele voastre îmi pipăie fiecare cută, fiecare arcuire. Pielea mea exasperată de dorinţă o iscodiţi iar şi iar, brăzdată de săruturi şi dezmierdări, muşcată, înlănţuită, cutremurată. Feţele voastre, mâinile, gurile şi ochii nu le mai pot recunoaşte şi nu ştiu dacă le voi mai putea deosebi vreodată. Sunteţi un şuvoi neistovit, mâinile şi picioarele voastre se multiplică în toate direcţiile spaţiului şi dansează bătând ritmuri care reverberează în fiecare fibră a inimii, în fiecare stea.
Care dintre ei eşti tu? Cinci feţe ale aceluiaşi bărbat curg una în cealaltă. Treziţi în mine trupuri pe care nu le cunosc, ierburi şi ape, revărsări de foc ce izbucnesc şi proliferează. Oriunde întind mâna sunteţi voi, eşti tu care mă împresori. Te ating cu limba, cu buzele, cu obrajii, cu sânii, cu floarea de muşcată dintre picioarele mele. Te cutreier şi te sorb simultan cu toate celulele fiinţei.
Nu mai am corp. Sunt bătăile pulsului care zvâcneşte în venele gâtului, în tâmple, în scoica de sare şi mătase fierbinte.
…şi aş ursi eu anul care îţi urmează, daca aş sorti eu să-ţi fie cumva anume anul acesta, l-aş ursi cu pace adâncă a inimii, înţelepciune, bucurie bogată a fiecărei clipe. Inspiraţie necontenită şi fericire luminoasă, dragoste voluptuoasa, pufoasă, cerească. Sufletul tău de taină să primească ceea ce caută şi ceea ce îl poate împlini cu totul şi cu totul.
Să înfăptuieşti desăvârşit toate cele bune pe care le ai în gând, toate paginile, toate scrierile, toate prieteniile, toate omeniile, toate măreţiile. Să ai timp de dăruire şi de acceptare, de ceilalţi şi de tine însuţi. De viaţă şi de ceea ce se ascunde şi aşteaptă să fie descoperit, dincolo de pojghita realitatii de fiecare zi. Sa ai timp de cele nobile si de cele duioase, de cele inteligente si de cele simple, de disciplină şi de spontaneitate, de citit şi de râs în hohote, de cerul albastru şi de frunzişul care freamătă verde, sonor, nărăvaş, chiar sub ferestrele… cu termopan.
Daca aş ursi eu anul acesta pentru tine, l-aş sorti sa fie plin de raspunsuri si de revelatii, plin de timp, de curgere grandioasa a timpului prin sufletul tau, prin gandurile tale, prin gesturile tale, prin vorbele tale descatusate. Prin orele tale, multele tale ore în care faci dragoste cu iubita sufletului tău… Timpul ca o apă care şlefuieşte pietrele aşezate în albia vieţii tale interioare. Şi care deschide toate magnoliile sufletului tău şi toţi ochii launtrici. Un an al întâlnirii miraculoase cu tot ce ai mai adânc, mai adevărat, mai nemuritor în fiinţa ta.
Dacă aş ursi eu anul care vine, ţi-aş spune că eşti iubit şi multdăruit de viaţă. Ti-aş spune, ca o ursitoare cunoscătoare ale celor ascunse, că există ceva care îţi poate potoli setea, există ochiul de linişte din centrul furtunii. Şi tu cunosti drumul, poate că trebuie doar să-ţi aduci aminte.
Te îmbrăţişez cu toate ursitoarele bune ale lumilor, cu toate zânele şi Frumoasele, Nenumitele, îţi sărut cu stele obrajii,
La mulţi ani, Marius cel Impetuos!
Marius este unul dintre oamenii pe care mă bucur că i-am descoperit în blogosferă (http://mariusola.blogspot.com/) I-am criticat câteodată poeziile sau mai degrabă l-am dojenit că nu le şlefuieşte îndeajuns, nu le face să răsune cu acurateţea şi subtilitatea pe care o merită trăirile lui. Poate nu am fost de acord cu unele dintre ideile lui sau uneori mi s-a părut repezit în nu ştiu ce concluzii de articol. Dar din primul moment m-a cucerit cu francheţea, cu arderea lui interioară, cu o anume bucurie de a trăi şi o sete rară de învăţa. De a deveni. Năvălnicia lui poate fi şi agitaţie, dar poate fi şi combustibilul de cursă lungă pentru lucruri de anvergură. I le doresc. Şi cred că le poate înfăptui.
Imagini: Magicianul Michael Parkes
Nu mă pot preface că nu exist. Sunt în acest timp, în această ţară. Mă duc să votez.
Sper să conteze că lumea chiar merge la vot. Mă uit şi la mine… am stat în cumpănă, merită, nu merită să ajung acolo? Am, nu am pe cine să votez de-adevăratelea?
Nu sunt genul de om căruia nu-i pasă în ce ţară trăim. Nu pot să mă gândesc doar la viaţa mea interioară, la peticul de univers de sub tălpile mele. E ca şi cum n-aş trăi cu adevărat, dacă nu m-aş simţi conectată sufleteşte şi cu ceilalţi, dacă nu aş avea crezuri care ne privesc pe mulţi, pe toţi.
Dar am avut un sentiment de stupoare, ca într-un vis rău care se tot repetă şi se tot repetă. Nu ştiam cine merită cu totul şi cu totul să fie votat. Aveam destule motive să nu vreau să mai votez cu nimeni.
Şi totuşi nu pot să stau acasă. Nu pot să mă prefac senină că nu exist. Sunt aici, în acest timp, în această ţară. Mă duc să votez.
Poate că nu am soluţia cea mai bună (hihihihihi, hihihihihiiiiii, nu vă speriaţi, prieteni, nu e nici Geoană “alesul meu”, nu e nici Vadim!) poate o să-mi tremure mâna când voi pune ştampila pe numele la care m-am hotărât, dar voi fi prezentă în acest moment. Voi fi împăcată că am făcut ceea ce ţinea de mine. Măcar atât.
Mă duc să votez.
Îmi dau ameţeală dialogurile astea în cerc. Ai darul să aluneci pe lângă cuvinte sau pe derdeluşul unor fraze menite să ascundă, nu să limpezească. Vorbim de un an şi mai bine. Vorbim şi iar vorbim. Ceea ce încuviinţezi azi negi mâine. Ceea ce înţelegem împreună acum încalci senin peste câteva zile. Ne trebuie un Cod al onoarei pentru istoria noastră (ştiu că îţi dă frisoane cuvântul “relaţie”).
Aşteptam să-mi scrii, Elixi. Ai scris. Dar parcă nu ai făcut-o pentru mine. Ci pentru un public imaginar. Pentru o vitrină aseptică unde laşi să se vadă ceea ce ţii tu cu orice preţ să autorizezi drept realitate. Ce faci tu cu mine, Elixi ? Ce faci cu tine ? Vreau să-ţi văd ochii. Să-mi iei faţa în palme şi să mă priveşti în şoaptă. Nu am nevoie de cuvintele tale, de fapt. Ci de adevărul-adevărat. Dacă mi-l dezvălui poţi să o faci oricum. Chiar şi tăcând.
Elixi, Elixi… uneori mi-aş fi dorit să te pricepi mai puţin la vorbe. Uh, îmi vine să sar pe frazele tale şi să dansez peste ele până plesneşte pieliţa fiecărui bob, până se descătuşează fiecare şi ţâşneşte mustul, până se face vinul de foc pe care îl aştept de la tine… Dar tu… Uite şi tu ce mi-ai scris… Uite şi tu…
“Ne naştem goi, uzi şi flămânzi. După aceea, lucrurile se înrăutăţesc – zicea Woody Allen, cu accent de Murphy… Dar de murit cum murim? Spălaţi, îmbrăcaţi şi sătui? Ori, poate, surzi: n-am auzit ca Regele e gol… A fost gol toată viaţa lui, ca un surd. Ca şi cum avea haine doar pentru urechi, îndesate.
Oamenii se schimbă greu. Şi se schimbă şi mai greu pe măsură ce timpul îi împrejmuieşte. Însă, neschimbarea are virtuţile ei – lucrurile nu sunt chiar aşa lozinci care trăiesc şi evoluează. Ai găsit un adevăr, ţi-a fost descoperit, ţii de el, pentru că te scoate la liman. Devine parte din fiinţa ta. E vrabia ta, de nedat pe corbul de pe gard. „Nevermore!”
Chiar dacă vrabia se îmbolnăveşte, chiar dacă o mănâncă pisica pe care ai adoptat-o, o ţii minte cu tărie, pe ea, biata vrabie, şi alungi cioara de la geam. Există lucruri care nu se schimbă. Se numesc idei, concepţii, mentalităţi, obiceiuri, superstiţii, tabieturi, filosofii de viaţă, fobii ş.a.m.d. Nici nu e de dorit să le schimbi. Nu te poţi lăsa în voia valurilor vieţii, a experienţelor, a trăirilor, noului, curiozităţii nemărginite. Trebuie să ai limite care te de-finesc. Trebuie.
Pe de altă parte, poţi lăsa un geam deschis. Vei avea poate parte de un parfum nou. Îl vei îngădui şi îl vei savura. Doar pe geam. Doar primăvara. Când ţi-e frig, închizi geamul casei tale. Chiar şi din capriciu: e casa ta şi tu eşti tu. Echilibrul înseamnă întotdeauna stabilitate. Stabilitatea ta, ştiută chiar şi atunci când te dezechilibrezi, din ureche simţind că ceva nu e în regulă.
De exemplu: nu poţi iubi o femeie necăsătorită dacă eşti căsătorit. Mai ales dacă simţi că vrea mai mult decât capriciul tău viciat. Şi o să vrea, chiar dacă nu recunoaşte. Fireşte, te simţi infam, de două ori, faţă de două femei – sau, dacă eşti chiar dereglat, mai mult de două, reale sau virtuale (net-ul e de vină?…) Sau inteligenţa-deşteptăciunea-creativitatea lor? Or sânii debordanţi? Or devotamentul? Fie şi cu murdara ta capriciozitate, împărţită în puseuri?
Abia atunci te uiţi în oglindă şi vezi unde ai ajuns. Şi ai o vârstă care îţi lasă loc pentru maturitate, nu pentru teribilisme adolescentine. Viaţa ta e trasată. Fă ce poţi şi trebuie să faci cu talanţii dăruiţi de Dumnezeu. Învaţă din greşeli. Ultima greşeală, ultimul păcat e întotdeauna cel mai plin de învăţăminte. Cere-ţi iertare, Lui şi lor, ele-lor. Şi apucă-te să scrii, întrucât pentru asta ai fost crescut.
Nu ai voie să declini sau sa conjugi simţirea, s-o gramatizezi, s-o faci mişcătoare, pentru ca mişcarea e periculoasă (Andrei Pleşu spunea ca faptul de a ieşi din casă e “un scandal”). Şi nu pentru că o simţi: buffer-ul sau firewall-ul era deja funcţional. N-o simţi. Eşti, aşadar, un nesimţit. Împacă-te cu realitatea asta.
Viaţa e ceva care doare.
P.S. Da’ ea sună şi zice că am alambicat textul : m-am dat mare la cuvinte. Musai să le sucesc, să le fac umane. Dar eu sunt vicios şi la limbaj. Nu prea am chef să cârmesc ceva cuvinte şi sensuri. Îi răspund totuşi la ceva. Nu-i voi zice c-o iubesc. Am limite. ÎMI E DRAGĂ. Atât. Şi ţin la cuvântul meu mai mult decât la integritatea mea morală. Altfel spus, sunt un ticălos egoist.
Yet, somewhere, I do love her, though I would never ever admit it. For she is a dire strait: huge Scylla and Carybda.”
Dar n-o să plâng, n-o să plâng, n-o să plâng. Şi chiar dacă da… surâsul meu nu crede în lacrimi.
Totul a început în paginile lui Paul (http://gaborpaul.wordpress.com/). Cu monologul pe care l-a intitulat
ŞI DACĂ NE PUN S-O LUĂM DE LA CAPĂT?
“Am sa strig in gura mare ca am reusit. Da, sunt licean! Si cred ca sunt mandru. Chiar daca mai am indoieli, sunt mandru ca am reusit sa intru cu pieptul inainte si sa ma pregatesc sa infrunt viata. Am s-o provoc la un duel fara paduri in ceata. Fara pistoale. Si fara sa ma pun spate-n spate cu ea. Cred ca mi-am gasit drumul. In copilarie, daca ma intreba cineva ce as dori sa fiu, ii raspundeam fara sa clipesc: presedinte, milionar, cosmonaut sau actor de film. In nici un caz de teatru, acolo nu exista duble. Nu exista greseala care sa nu te transforme intr-o miniatura nevolnica, in fata publicului… Dar cum va spuneam, chiar mi-am scos si buletinul. Am ales o fotografie care sa ma reprezinte. Cu parul valvoi si cu un zambet detasat, chiar daca anii care vin ma vor contrazice.
Visul meu dintotdeauna a fost sa ma urc pe un vas cu panze si sa cutreier marile in cautare de frumusete. Chiar acum fac acest lucru: in aceasta dimineata mi-am facut bagajele si m-am urcat pe punte, acolo unde mama imi rezervase una dintre cele mai bune cabine, cu hublou spre apus si un ceainic ascultator care isi face datoria, matinal si exact precum o ordonanta saxona. Am sa vad tari si porturi alb-albastre, femei frumoase, de neatins pentru un pici ca mine, dar ma voi multumi cu privitul si cu ofurile iesite din rarunchi, dornic de a petrece macar o seara in compania naiadelor ce-si flutura batistele, nestiind ce se ascunde in sufletul meu necopt. Ce este viata pe punte? O continua visare, un sir neintrerupt de planuri pe care matelotul si-l face gandindu-se la reintoarcere. Asa si eu, am sa-mi petrec acest voiaj cu panze planuind ce voi face cu viata mea. Nu am cum sa uit fiintele acelea mici, cu codite si sarafan, tintele bulgarilor de zapada.
Si nu pot uita primii pasi, mana in mana, tremurand amandoi ca niste pelerine de ploaie, nestiind care dintre noi sa vorbeasca primul. Nu pot uita primul ghiozdan si primele mere puse in punga. Sunt hotarat sa merg mai departe si sa invat cat se poate de mult, nu mi-ar placea sa dezamagesc pe nimeni. Sunt absolut constient ca viitorul meu se construieste acum, in acesti ani, cand trebuie sa invat cat mai repede si cat mai bine. Iata, pana si profesorii sunt plini de bunavointa, nu realizeaza bietii de ei ca tot ceea ce ne spun nu ne mai intereseaza. Ca incheietura mainii ne doare. Iar simplul scris dupa dictare nu mai reprezinta nimic. Suntem o generatie digitala, aproape 10 ore pe zi. Cum sa intelegem analogul cretei de la tabla? “Domnule profesor, nu ne mai intereseaza ce ne spuneti. Demonstrati-ne ca stiti mai multe decat Google!”. Chiar asa, chiar mama mi-a spus zilele trecute: “Dupa ce vei termina facultatea ai sa-ti doresti sa fii functionar la stat.”
Nu stiu exact ce inseamna acest lucru, dar dintr-un search am aflat ca e vorba de un sobolan de birou, cu slujba fixa si nesupus ratei somajului. Doar atat? Atat de simplu? Atunci unde se afla greseala, unde este piedica pusa in calea idealurilor mele de licean? De ce nu mai pot deveni cosmonaut sau milionar? Cine e de vina? Cumva analogul si praful de creta? Cumva sistemul acesta ce nu lasa marinarii sa viseze la porturi alb-albastre? De ce oare, daca sunt atat de multi copii inteligenti, adultii sunt atat de idioti? De ce oare acest vas cu panze nu vrea sa plece? Am sa-i spun mamei sa mai stearga sticla in care e bagat, macar sa arate frumos…Acest text l-am scris cu gandul la un adolescent pe care nu-l cunosc. Mi-a povestit despre el mama sa, intr-o noapte in care am “intrat” intr-un apartament din Bucuresti, intr-o discutie pe messenger… Nu ne stim, nici nu e nevoie, insa am simtit nevoia sa las aici constanta acestei convorbiri. Baiatul e preocupat de religie si mitologie. Citeste mult. Rasfoind pagini din Nostradamus, i-a spus mamei sale: Si daca astia ne pun s-o luam de la capat?Cum sa nu scrii…”
Adolescentul despre care a scris Paul Gabor chiar există. Şi chiar i-a răspuns.
UN FEL DE DREPT LA REPLICĂ
Uneori este mai bine sa traiesc sau sa visez intr-un glob de sticla. La vremea asta e un scut. O sa vina si momentul in care o sa arunc cu sticla de parchet si vasul o sa plece. Dar vreau sa cred ca atunci voi fi capitan si nu matelot.
Iar “astia” din intrebarea mea erau Dumnezeu si Diavolul.
Multumesc domnule ca v-ati gandit la mine! Si mi-a placut cum ati zburdat printre cuvinte.
Adolescentul din Bucuresti”
Între timp au curs 89 de comentarii. Am simţit nevoia să îi spun Adolescentului ceea ce gândesc. Scrisoarea pe care i-am adresat-o eu a rotunjit cifra la 90.
DRAGUL MEU ADOLESCENT
Sunt uluită ce mulţi oameni se gândesc la vârsta pe care o ai tu acum ca la timpul de triumf al propriei splendori. Ca la un vârf al vieţii, de unde ne prăbuşim apoi.
Eu cred că splendoarea se descătuşează în fiinţa noastră abia odată cu înţelegerea profundă. Atunci începe şansa de a fi împlinit, de a participa autentic la tot. Adolescenţa e un avânt stelar. Asta da. O energie de cascadă, sigur. Şi dorul după un absolut pe care la momentul acela nici nu prea ştim unde să-l căutăm.
Dar nu e un vârf. E doar o trambulină. Ne putem arunca în cer, folosind-o pentru ascensiune, sau putem sări în abis. Degeaba îşi deplâng oamenii anii de efervescenţă biologică. Apogeul trupului nu înseamnă neapărat şi apogeu interior. Iar atunci când cele două înălţimi coincid totuşi, atunci când adolescenţa este cu adevărat o culme a vieţii cuiva, îl ghidează pe munţi şi mai nestăpânit verticali.
Pentru că atunci când atingi un vârf dobândeşti şi experienţă pentru următoarele, şi încredere, şi nesaţul de a continua escaladarea. Vârful nu este punctul de început al căderii. Vârful este doar confirmarea că există infinitul din care am fost plămădiţi. A, dacă te gândeşti la trup, da, şi la chestiunile trecătoare din viaţa noastră… Dar sufletul ascultă de alte legi. Nu de cele biologice. Nici măcar de cele sociale. Şi cu atât mai puţin de cele ale tehnologiei, oricât ar fi ea de senzaţională, cu google-ul ei cu tot.
Dragul meu Adolescent,
Ceea ce se petrece acum cu tine este de fapt devenirea întru fiinţă… Iar aici nu te poate îndruma un profesor obişnuit, oricât de ştiutor ar fi în ale culturii şi ale informaţiei chiar informatizate. Aici nu contează dacă are degetele murdare de cretă sau bătucite de insistenţa şi insomnia lucrului cu tastatura. Aici ai nevoie de altfel de hartă. Altfel de busolă. Nu de cuvintele unui profesor, nu de metodologia predării la care poate fi de altfel strălucit. Mai demultişor, cred că înainte să te naşti tu, un scriitor pe nume Marin Preda spunea ceva de genul : « Nu mă interesează adevărurile pe care le susţin, le argumentează oamenii. Singurul adevăr care mă fascinează, chiar dacă e diferit de credinţele mele, e adevărul pe care îl trăieşte un om. » Citatul e aproximativ, dar ideea e fidelă.
Da, poţi deveni cosmonaut sau milionar. Milionar nu în bani, ci în idei geniale, pentru că ele sunt cele care durează şi rodesc. Ele sunt cele care contează şi hrănesc propriul sentiment de împlinire şi vieţile altora.
Poţi deveni explorator. Poţi deveni ceea ce îţi asumi să devii. Nu fă, te rog, confuzia între poziţia, recunoaşterea ta socială şi devenirea reală, cea a făpturii tale de adâncime. Şi nu fă, te rog, confuzia pe care prea mulţi oameni maturi o fac (din păcate şi oameni foarte tineri o fac…) Nu pune toate relele lumii de azi în spinarea politicii. A economiei. A guvernului român. A multînfieratei tranziţii. Dacă faci asta înseamnă că şi responsabilitatea împlinirii personale o pasezi în afara ta.
E important să fii cetăţean. Nu e de dorit să fii funcţionar. Te reduce la frica de viitor şi te transformă în robot. Dar a fi cetăţean e abia o coajă, abia un grăunte de nisip din vastitatea fiinţei tale, a comorii pe care o întruchipezi ca om. Nu te osteni să intri într-o cutie de chibrituri. Galaxia care palpită în tine nu va putea respira.
Sigur, vremea în care trăim pare scoasă din ţâţâni. Şi oamenii mincinoşi. Cruzi. Nepăsători. Sau pur şi simplu orbi. Înspăimântaţi. Neputincioşi. Dragul meu Adolescent… La ce bun să ne căinăm? Suntem într-o răscruce. Nu mai avem modele ? Nu-i nimic ! E timpul să devenim noi înşine un vârf de lance. Să realizăm că totul este o unică energie. Este o singură istorie. O singură călătorie la capătul nopţii. Iar în această unitate de profunzime fiecare lucru, oricât de mărunt, contează. Deoarece fiecare lucru este real şi face parte din întreg. Nimeni şi nimic nu rămâne pe dinafară. Dar devenirea lumii se mişcă în direcţia în care noi toţi ne îndreptăm. Şi nu mă gândesc la platformele electorale, la planurile de restaurare economică sau de amalgamare economică.
Devenirea lumii, cea întru fiinţă, se mişcă în direcţia în care noi toţi şi fiecare în parte ne îndreptăm. Nu ne forţează. Noi suntem elicea care propulsează lumea din interior. Aşa că nu va merge înainte decât dacă noi alegem să înaintăm spiritual. De aceea suntem toţi atât de importanţi. Nu ne putem aştepta ca lumea să se mişte singură, greşelile să se repare de la sine,timpurile să se transforme şi noi odată cu ele, iar evoluţia spirituală să vină şi să ne ridice uşurel pe creasta ei înaltă.
Citeşti Nostradamus ? Te întrebi ce ne facem dacă Dumnezeu şi Diavolul ne pun s-o luăm de la capăt ? Dragul meu Adolescent, de acum înainte, dacă este să avem un viitor, trebuie să ne creăm propriul viitor. Noi înşine suntem viitorul, noi înşine suntem evoluţia. Avem libertatea să alegem alte valori, cele divine, altă viziune. Cea spirituală. Avem libertatea să credem în măreţia care ne-a fost ursită. Şi să păşim în ea…
Şapte zile pentru iubitul meu, şapte zile de aducere aminte când eram departe, cu sufletul în şpagat peste mai multe oraşe, peste mai multe săptămâni. Şapte zile pentru Elixi.
ZIUA ÎNTÂI
Umbli prin stele şi le răscoleşti? Iei Luna şi bei miere de sub limba ei? Ce aproape eşti de inima mea. Şi buzele îmi ard şi însetează după tine. Şi te sărut fără de sfârşit, sfidând orice depărtare.
ZIUA A DOUA
Ţi-am visat mâinile pline de jar. În pumnii făcuţi căuş scânteia mocnit o flacără care promitea să izbucnească imensă.
Ai văzut vreodată o zi peste care apasă o lespede grea de nori? Te uiţi pe cer şi cerul e verde întunecat, dar dincolo de el pulsează lumina şi norii sunt un pavaj din pietre printre care încep să răsară fire subţiri de iarbă. Sau norii sunt un burete aspru care se îmbibă de apa aurie a soarelui pe care l-au ascuns.
Aşa te simt, iubitule! O îndelung amânată descătuşare. Un fluviu de lumină care gâlgâie sub lespedea întunecoasă a unor dorinţe ce te lasă mereu flămând, mereu însetat.
ZIUA A TREIA
Tu curgi şi te topeşti în sângele meu de foc.
Tu ridici pe rugul oaselor mele inima ta de stele, inima ta cu tălpi ostenite.
Vino să te sărut, rătăcitorule!
ZIUA A PATRA
Îmi iau capul, îl ridic de pe umeri cu mişcarea imperioasă, definitivă cu care smulge tornada un acoperiş. Şi îl arunc în cuptorul propriei mele inimi care îl mistuie cu toate gândurile, toate fricile şi toate frustrările care l-au împovărat.
Plumbul capului meu se topeşte în inimă.
Tu eşti în continuare acolo, neatins de lava fierbinte a minţii mele. Tu, supravieţuitor al oricărei arderi, oricărei prăbuşiri, oricărui cataclism interior fiinţei mele.
Dacă tot ce sunt – cu piele, oase, sânge, amintiri şi trăiri ale prezentului – ar fi incinerat în cuptorul inimii mele, tu ai rămâne, crede-mă, ca un meteorit dintr-o substanţă necunoscută, indestructibilă!
ZIUA A CINCEA
Dacă vreau să găsesc un cuvânt care să te înveştmânteze, să te încoroneze, să-ţi fie sceptrul de rege care ţi se cuvine, acela este MISTER.
„O sticlă spartă care respiră încă urme de parfum. O mână dă deoparte perdelele care ascund un drum enigmatic.”
Sau, de ce nu? Mâinile tale într-o noapte de vară, sub cerul înstelat, făcând să apară şi să dispară o monedă. Mâinile şi surâsul tău de Magician. Moneda răsare şi apune scufundându-se între degetele tale fluide, de parcă Luna însăşi urcă şi coboară în oceanul secret al nopţii.
ZIUA A ŞASEA
Închid ochii şi mă inundă imaginea ochilor tăi. Din adâncuri, cu vuiet, cu răcoare, străbătând ceruri suprapuse.
Ochii tăi mă sorb, mă absorb, mă resorb şi-mi fac sufletul să se reverse.
Puterea ochilor tăi hipnotici, ochi tăi noptateci, de grele catifeluri.
ZIUA A ŞAPTEA
Şi Dumnezeu a făcut Lumea în şase zile şi în a şaptea s-a odihnit.
