O să te trezeşti cu un stol de rândunele

Nu-mi pasă dacă ai să mă crezi exaltată. Îmi pasă doar dacă o sa te stânjenească. De aceea o spun cât pot eu de simplu, deşi aş vrea să-mi îngădui prin starea ta de libertate interioară să-mi revărs inima, aş vrea să mă primeşti în tine aşa imensă cum vin, cu efuziunile mele neruşinate şi nestăvilite. Le stăvilesc un pic să ştii, pentru că îmi pasă cu adevărat dacă apele repezi ale cascadei sunt ropotul care loveşte sau descătuşează ceva în tine. Nu vreau să te lovesc. Şi totusi îţi spun ca să ştii şi azi, şi ieri, şi în fiecare zi a vieţii tale: iubesc ceea ce cunosc din tine.

Iubesc într-un fel care e o continuă surpriză pentru mine-închipuita-atâtor-mari-şi-de-toate-felurile-poveşti-de-iubire. Iubesc intensitatea hipnotică a sentimentelor tale aşa de pudic ascunse. Iubesc nobleţea răvăşitoare a gesturilor tale şi sufletul smerit pe care îl ai când te apropii de oameni, afecţiunea ta smerită, sfioasă, care le acordă oamenilor atâta frumuseţe. Da, tu îi priveşti pe oameni într-un fel care le caută frumuseţea, le-o descoperă şi le-o activează.

Iubesc curajul tău, sufletul tău eroic. Iubesc nebunia ta de adolescenţă continuă, eu o simt, o ştiu, chiar dacă tu nu-i îngădui să ţâşnească în relaţia cu mine, adolescenţa cu pielea atât de fierbinte, încât despica bruma de pe lacuri. Iubesc cum mă face iubirea de ceea ce eşti tu  şi iubirea ta de ceea ce sunt să mă scufund în Dumnezeu. Poţi să strigi de acum în veacuri îndoiala ta agnostica, tu mie mi-l faci prezent pe Dumnezeu. De asta mă fascinează ce-mi dăruieşte viata, ce-mi trezeşte, ce-mi nesfârşeşte mie viaţa prin iubirea mea de ceea ce eşti  si iubirea ta de ceea ce sunt.

N-am avut pacheţel să-ţi pregătesc de drum. N-am avut cum să te fi iubit de dimineaţă cu toată ardoarea trupului meu, să te fi sărutat din cap până în picioare, să te fi primit în adânc până strig de voluptate. N-am avut cum să te îmbrăţişez în holul casei când erai gata de plecare. Îti trimit aceste cuvinte, să le iei cu tine la întoarcere, dacă vrei. Dacă mai ai un locşor cât de mic în bagaj.  Şi daca n-ai loc, ce dacă… o să te trezeşti cu un stol de rândunele în maşină, o să fie o herghelie de nori albi şi trandafirii care-ţi va ieşi în drum la un moment dat. O să găsească Dumnezeu o cale să te iubească mai bine decât m-aş pricepe eu, să te iubească mai bine decât i-aş îngădui, poate, s-o faca prin încă atât-de-nedesăvârşita-de-mine.

Te sărut necontenit,

Încumetătoarea ta

Te sărut cu dulceaţă de cireşe amare

Mai contează că e o scrisoare din perioada de miere, perioada de chihlimbar? Şi de ce nu şi-ar păstra adevărul, chiar dacă Elixi s-a răsucit în toate zările şi s-a dezis de toate înduioşările? Şi de ce n-aş putea să strecor frumuşel misiva aceasta într-o sticlă şi s-o arunc în ocean… să ajungă la cineva căruia i se potriveşte, deşi când am scris-o mă gândeam şi mă îmbătam de Elixi… să trimit mesajul mizând pe bunăvoinţa curenţilor marini şi a Dumnezeului Îndrăgostiţilor, care ştie el cum să-i întâlnească, să-i fericească… odată şi-odată…

“Ce fac eu zilele şi nopţile, mă întrebi aşa, cu un regret că nu ştii aproape nimic din gesturile mele concrete, că nu ştii, cum spuneai cu o nelinişte abia ascunsă, aproape nimic despre viaţa mea. Ieri mergeam pe stradă şi am observat pe trotuarul celălalt doi îndrăgostiţi care se sărutau la semafor, aşteptând să se facă verde. El îi cuprinsese faţa în mâini şi o privea printre săruturi de parcă erau singuri şi nu doar pe stradă, a cărei mişcare întretăiată de claxoane şi zgomot de maşini  o percepeau vătuit, ca şi cum ar fi fost pe fundul unui ocean de unde nici nu se aude prea bine şi nici nu mai contează prea mult ce se petrece pe ţărm.

Se sărutau de parcă ar fi fost singuri în univers şi universul însuşi depinde în totalitate de sărutul lor. Se sărutau cu atâta absorbire, încât semaforul si-a schimbat culoarea de două ori şi nu i-au aruncat nici măcar o privire, iar eu am plecat înainte să traverseze ei strada, ca să duc în mine acel sărut, să nu-i fi văzut finalul, să-l trăiesc la nesfârşit, la nesfârşit, la nesfârşit… buzele mele începuseră literalmente să ardă şi simţeam că în sărutul lor respiră şi al nostru, nu mai există nicio diferenţă între ele. Nu mai există nicio diferenţă între sărutul nostru şi al tuturor iubiţilor care s-au adorat vreodată în lumea aceasta şi în altele, în clipa aceasta şi în toate timpurile.

   foto Jindrich Streit

Ce fac? Scriu şi mă-ntâlnesc cu oamenii pentru care scriu, împreună cu care scriu şi mi se par din ce în ce mai frumoşi şi sunt din ce în ce mai îndrăgostită şi merg pe stradă fericită că e soare, câteodată e şi frig, dar eu sunt la fel de imponderabilă şi la fel de radioasă, ştii tu de ce. Dar nu ştii că intru într-o cofetărie să beau un ceai până sunt gata la copiator cursurile de psihologie pe care le-am împrumutat de la o prietenă şi mă uit la cei care se află cu mine în încăpere şi am sentimentul că te recunosc în gestul vreunui bărbat care îşi înclină capul aşa cum faci tu când priveşti pe sub sprâncene, uşor încruntat, cu răsfăţ irezistibil,  sau surprind pe drum altă mişcare a unui trecător care văzut de departe îmi dă voie să-mi imaginez că eşti tu, că ai putea pur şi simplu să-mi răsari deodată în faţă şi să te privesc minute în şir, fără să îndrăznesc nici măcar să respir, să te privesc de aproape, să mă pătrund de ochii tăi, de buzele tale, de mirosul şi de catifeaua pielii tale, să mă pătrund de tine tot.

Crede-mă, abisul durerii în iubire, abisul propriei umbre l-am atins în această viaţă, am simţit că inima mea este desfăcută fibră cu fibră ca şi cum suferinţa îmi jupuia sufletul de viu. Nu a fost gelozia obişnuită, nu a fost posesivitatea obişnuită, nu au fost certurile obişnuite. A fost o nebunie căreia m-am lăsat pradă un an şi jumătate, până când el a murit. Şi au urmat apoi încă doi ani în care m-am regenerat după acea durere care m-a clătinat până în temeliile fiinţei. Dar abisul luminos al iubirii nu l-am trăit. Abisul acesta pe care mi-l dăruieşti, mi-l stârneşti, mi-l înalţi şi mi-l hrăneşti tu. Te doresc cu vidul etern, te iubesc cu setea nopţii de lumină.

Sufletul meu, nemărginitul meu…

Aştept scrisoarea ta, aşa cum ştii. Incandescent. Vibrând prelung.

Şi te sărut cu dulceaţă de cireşe amare, te sărut cu sărutările gurii mele, pe buzele de febră, pe inima în continuă fremătare,

Deea ta”

Să aibă ziua desăvârşită şi dragostea fără de măsură toţi dragii mei

AnaMaria, Andriuşa, Amalia, Arhetipal, Adrian Suciu, Amalgamax, Alex Moldovan, Adrian Georgescu, Alphablog, Anavero, Aeroport Band, Ben Ungar, Black Leviathan, Camelia Tabacu, Călin Hera, Codruţa Marinescu, Cogito, Corina Prinţesina, Dan Cristian Iordache, Deepiny, Dreamcatcher, Dark Eyes, Diacritica, Doinişoara, Daianeira, Cutia cu vechituri a lu’ Potra,  Dana Banu, Depresium, Devoratoarea de muzică, Elena Agachi, Eumiealmeau, Giorgione Şosestitorul, Ghost Writer, Draga-mi Jazz, Helenissima, Anatol Basarab, Doctorox, Dr. Stoica, Ericuţa, Fedayakinn Nemuritorul, Flavius Obeadă,Fugaro,  Futilităţi, Isis, Janie, Just Elza, Gia Păpădia, Ily, Fugaro, Gabi a lu’ Ursu blog, Ilinca Bernea, Luisa, Lollitta, Maria, Marius Ştefan Aldea, Maskirovka, Melicovici, Metafizicx, Mircea Bebeul, Micael Nicolas, Miron Manega, Mysimplephotos, Meowtzy, Mircea Teorean,  Nora Damian, OanaMaria, Omul cu ciocolată, Ora25, Patrick,  PhotoLeoGrapher,PitiDurdu, Rareş, Sorin Delaskela, Rokssana, Roxania, RealFreshNews, Vacitim, Victor Ovidiu Rusu, Teo Negura, Tiberiul dragul, Tink3rbell, Sami, RMN, Schtiel, Silvia Colfescu, Sonia, Surorile Marx, VerdeDeParis, Voievod în ţara fluturilor, Vreau ultimul loc, Thetimeismine, Tudor, Xelomon, Clemence, Mirandolina, Shayna, Serafim, Catharsis Gabriel, The Fairy’s Apprentice, Ovia Herbert, Dunia, Ragnar, Adria, Nuclearrr, Shadow, Cati.

Spune-mi iubite… Covârşitorule!

Ce vezi atunci când închizi ochii? Spune-mi, iubite… Binecuvântatule! Ce culoare respiră înăuntrul tău? La mine sunt izbucniri de soare şi nori care poartă orbitoare corăbii în cer.                                                                                                             

Sunt zile de vară cu portocaliu gâlgâietor şi galben topit. Sunt câmpuri de roşu tremurător. E albastru ca cerneala şi e violet şoptit. Sunt nopţi când herghelia de stele ţâşneşte  în ierburi umede. Şi dimineţi de nisipuri foşnitoare, când marea abia respiră.

Sunt zile când plouă nesăţios şi frunzele pleznesc sub rafale de apă. Şi se întunecă cerul şi pietrele încep să strige. Pulberea vuieşte peste deşerturi instantanee. Şi iar se face linişte şi se desface miere, în vreme ce soarele planează în cercuri largi asupra lumii mele.

Spune-mi, iubite… Covârşitorule!

foto: Galadiera – Breath

Ştiu de ce curge aur prin mine

Ochii, surâsul, mâinile, cuvintele scrise şi cele nespuse, vocea ta… Mă îndrăgostesc încontinuu de tine. Sufletul meu îl respiră pe-al tău. Tot mai adânc.

Cum să găsesc vorbe pentru asta? Cum să ridic fluviile pe care le naşti în mine? Sunt o împărăţie de cireşi care înfloresc necontenit, am în piept un milion de rândunele, cum să le opresc freamătul? Trebuie să ţâşnească în lume cumva.

Prin venele mele nu curge sânge. Curge răsuflarea ta. Sunt toată alcătuită din văzduhul sufletului tău. Sunt norii strălucitori pe care îi unduieşti prin mine. Şi când îţi apropii buzele de buzele mele ştiu de ce sângele meu nu e roşu. Ştiu de ce curge aur prin mine.

Ia inima mea şi dă-i ce formă vrei. Înfăşoar-o în şuviţe de abur pe degetele tale. Sau pe ghemotocul de hârtie pe care n-ai mai scris până la urmă nimic. O să faci un simplu gest, ca şi cum ai vrea să arunci ghemotocul în cer, iar palmele tale uimite o să se prefacă într-un stol de porumbei care se multiplică fără încetare.

Ştiu.




Fără de istov

Voievoade,

Şi dacă te îmbrăţisez de noapte bună, e prea devreme?
Şi dacă te mângâi de bună dimineaţa, e prea târziu?
Si dacă te iubesc toată viaţa, e prea puţin?

Te sărut fără-de-istov,

Dulcioara-primăvara

Dragilor bujorilor, ai mei din suflet prieteni

Ştiţi, scumpii mei, mi-ar plăcea să strâng toti macii pământului, toti cireşii neruşinatelor catifeluri, toate suspinele greiereşti şi toate fericirile cereşti. Mi-ar plăcea să vă răstorn la picioare lumile si să vă bucuraţi cu toate lumile din voi.

Şi fiindcă până atunci mai durează o secundă, poate două din eternitatea care ne este hărăzită, vă trimit nişte frumuseţe de care nu mă mai satur.

Si vă îmbrăţisez în inimă, în primăvară-surioară, în dor.

Hristos a înviat!

Mulţumesc duios tuturor, tuturor celor care îmi sunt prieteni şi mai cu seamă celor care mi-au scris cu sufletul în lunga mea tăcere.

AnaMaria, Andriuşa, Amalia, Arhetipal, Adrian Suciu, Amalgamax, Alex Moldovan, Adrian Georgescu, Alphablog, Anavero, Aeroport Band, Ben Ungar, Black Leviathan, Camelia Tabacu, Călin Hera, Codruţa Marinescu, Cogito, Corina Prinţesina, Dan Cristian Iordache, Deepiny, Dreamcatcher, Dark Eyes, Diacritica, Doinişoara, Daianeira, Cutia cu vechituri a lu’ Potra,  Dana Banu, Depresium, Devoratoarea de muzică, Elena Agachi, Eumiealmeau, Giorgione Şosestitorul, Ghost Writer, Draga-mi Jazz, Helenissima, Anatol Basarab, Doctorox, Dr. Stoica, Ericuţa, Fedayakinn Nemuritorul, Flavius Obeadă,Fugaro,  Futilităţi, Isis, Janie, Just Elza, Gia Păpădia, Ily, Fugaro, Gabi a lu’ Ursu blog, Ilinca Bernea, Luisa, Lollitta, Maria, Marius Ştefan Aldea, Maskirovka, Melicovici, Metafizicx, Mircea Bebeul, Micael Nicolas, Miron Manega, Mysimplephotos, Meowtzy, Mircea Teorean,  Nora Damian, OanaMaria, Omul cu ciocolată, Ora25, Patrick,  PhotoLeoGrapher,PitiDurdu, Rareş, Sorin Delaskela, Rokssana, Roxania, RealFreshNews, Vacitim, Victor Ovidiu Rusu, Teo Negura, Tiberiul dragul, Tink3rbell, Sami, RMN, Schtiel, Silvia Colfescu, Sonia, Surorile Marx, VerdeDeParis, Voievod în ţara fluturilor, Vreau ultimul loc, Thetimeismine, Tudor, Xelomon, Clemence, Mirandolina, Shayna, Serafim, Catharsis Gabriel, The Fairy’s Apprentice, Ovia Herbert, Dunia, Ragnar, Adria, Nuclearrr, Shadow, Cati.

Am obosit am obosit

 

.. am obosit. Ştiu ce să fac şi totuşi nu fac. Şi mereu îmi găsesc pretextul de a nu face pentru că am obosit. Şi oboseala asta creşte şi o împing la limită, dorm puţin sau nu dorm cu nopţile. E o foamete de timp, de imagini, de stări, de oameni, de cuvinte, pentru că nu-mi  populez timpul cu ceea ce îmi hrăneşte sufletul. Asta mă oboseşte. Asta mă face să fiu hămesită. Mă transformă într-o devoratoare.

Nu mai vreau să tânjesc mereu şi mereu după ceva din afara mea.  Nu mai vreau să-mi imaginez că  cineva are ceva să-mi dăruiască.  Dacă o face e chiar un privilegiu. Dar cine să umple un gol pe care singură îl adâncesc? Cine să se ocupe de ceva pe care îl ignor, îl ascund de mine însămi? Şi nu de ieri, de azi, ci de atâta amar de vreme, de atâţia şi atâţia ani… Am obosit să nu fiu om cu adevărat. Să mă simt vinovată că nu sunt om cu adevărat. Dar vinovăţia, la rândul ei, nu foloseşte la nimic.  Mă secătuieşte de energie şi mă blochează în acelaşi punct.

Aş vrea într-o bună  dimineaţă să mă trezesc într-o casă simplă. Văruită în alb. Undeva, în mijlocul unei poieni cu maci. Sau cu lăcrămioare. Şi să-mi afund faţa în iarbă, să o sărut. Să mă aşez la pieptul pământului şi să-i ascult în linişte respiraţia. Să fiu împăcată şi să devin cu adevărat plină de iubire. În loc să alerg după iubire şi să  o confund cu exaltările mele, să las iubirea să mă pătrundă, să mă locuiască.  Am obosit să mă simt străină de mine însămi. Şi să fug mereu spre oameni, ca să mă imaginez iubitoare şi caldă şi bună, spre trăiri intense, spre cuvinte pe care le spun ca să uit, să uit că am ceva de vindecat în mine, am ceva de întemeiat în mine.

Pe cine iubesc eu cu adevărat în lumea aceasta? Pe cine am iubit vreodată? Adevărul teribil este că pe nimeni. Nu m-am iubit niciodată pe mine. Aşadar n-am iubit niciodată pe nimeni altcineva.  Ce poate dărui un om care nu se are nici pe el însuşi? Nimic. Nu am dăruit niciodată nimic. A fost o părere. Mereu am vrut ceva pentru mine atunci când m-am îndreptat spre ceilalţi, măcar sentimentul că sunt om, că am suflet, că pâlpâie în el frumuseţea. Aşadar nu am dăruit niciodată nimic. Asta sunt. O cerşetoare care vorbeşte de parcă ar fi împărăteasă. Deşi se simte ca o cerşetoare, se ştie o cerşetoare. Dar se îmbată cu propriile cuvinte. Uneori îmi doresc să nu fi avut expresivitatea vorbirii. Poate că m-aş fi ferit de multă suferinţă şi timpul rătăcirii mi-ar fi fost mai scurt.

Nu îndrăznesc să scriu lucruri din astea. O fac rar de tot, pentru că nu vreau să sporesc tristeţea lumii cu momentele în care simt că am obosit… Ştiu că jeluirea nu reuşeşte decât să amplifice durerea. Nu îndrăznesc şi pentru că mi-e teamă să privesc adevărul în faţă. Să mă privesc aşa cum sunt. Fără toate explicaţiile şi întorsăturile de frază la care mă pricep aşa de bine.

Când mă voi hotărî să ajung în mine însămi? Ai milă, Doamne, ai milă de mine, care-mi amân adevărul fiinţei cu atâtea nimicuri… Plânsul nu înseamnă nimic, deşi, Tu îl auzi, îl auzi, chiar dacă nu scot un suspin… Lacrimile nu folosesc la nimic. Nu folosesc decât atunci când sunt prefaţa unui triumf al spiritului.  Mi-e dor de Tine, Dumnezeişorul meu. Mi-e dor de mine. Ajută-mi, Tată, ajută  slăbiciunii mele.

 

 

 

 

Şi despre Rusia din sângele sângelui meu

Mi-l amintesc cu paltonul care semăna a manta de război şi cizmele negre, croite pe picior. Când mergea prin cameră scârţâiau ca într-o garnizoană rusă, pe vremea lui Tolstoi. Lev Nicolaevici, nu Alexei. Şi mergea mult prin cameră, când se aprindea în discuţii şi părea să ajungă la un preaplin al propriilor idei, deodată  imposibil de enunţat în cuvinte.

Maxim trăia într-o complicitate desigur erotică. Nu cu femeile. Care cred că i-au plăcut întotdeauna, deşi era mai timid decât l-ar fi arătat unele replici de o bruscheţe ironică. Complicitatea definitivă era cu frumoasa lui de chitară. Inegalabila. Incomparabila. Inimitabila. Şi corzile ei scârţâiau în suişul şi coborâşul degetelor, unghiilor, ciupiturilor sale.

Nu ştia cum îl priveam. Nu ştia cum îl spionam. Eram undeva în plan secund, eram şi de altă vârstă, nici prin gând nu i-ar fi dat că-mi stârneşte o curiozitate emoţionată. După ce cânta mi-ar fi plăcut să mă apropii de el şi să ating uşor corzile chitării. Întotdeauna mi-am imaginat că erau fierbinţi. Cu adevărat fierbinţi.

L-am descoperit acum o vreme pe dashboardul general WordPress. Şi mă bucur să-mi imaginez că iarna poartă încă cizmele acelea care scârţâie ca într-o garnizoană rusă. Privirea pe care mi-o dezvăluie fotografiile de pe afişele lui de concert este la fel de intensă cum mi-o aminteam. Mistuitoare.

Muzica lui este bogăţie. Mulţumesc corzilor fierbinţi ale chitării sale.

Mulţumesc şi Mariei Răducanu. O voce care ar face zidurile Ierihonului să se fărâme. Iar porţile Raiului să se deschidă.

NOPŢILE CABIRIEI – Când bunătatea triumfă asupra durerii

 

Surâsul acesta al Giuliettei Masina vindecă tot.  Nimic din soarta ei în aparenţă atât de sordidă nu rămâne nerăscumpărat. O femeie uşoară, care se vinde pe stradă. Şi totuşi crede în iubire. Crede în sufletul oamenilor. E în stare să privească orice mic, mare eveniment din viaţa ei ca pe o minune. Se bucură, nu lasă nimic ascuns, nu păstrează nimic doar pentru ea.  Ochii ei de Charlie Chaplin. Un pic stângace, nostimă, gălăgioasă, fragilă. O capodoperă de făptură. O capodoperă de rol.

Când marele iubit care urma să o salveze de mizeria prostituţiei şi să o ivească dinăuntrul ei pe dulcea prinţesă,  ei, bine, când marele iubit o întinde cu banii strânşi de Cabiria tocmai pentru a se reîntoarce la demnitate… Cabiria plânge.  E atâta vulnerabilitate în lacrimile ei, e atât de a nimănui în momentele acelea…

Pare că lumea întreagă i s-a prăbuşit pe umeri. Tocmai lipsa furiei, a revoltei face durerea ei molipsitoare. Am plâns de a sărit cămaşa pe mine când am văzut prima oară filmul acesta. Finalul acestui film. Minutul acela de suferinţă care strigă toate nedreptăţile îndurate de cei fără apărare, pe care oricine îi poate înşela, îi poate strivi.

Veselia circulară a oamenilor, a cântăreţului care o tachinează mi-a făcut mai fierbinte durerea pe care o simţeam şi eu în piept. Deodată cu uluitoarea Cabiria. Dar când ea a început să surâdă, din ce în ce mai copilăroasă, mai transparentă… am ştiut că nu e şi nu va fi niciodată singură. Nu  va fi niciodată învinsă, chiar dacă va mai fi, poate, înşelată, amăgită.  Am ştiut că îngerul păzitor al Cabiriei este chiar inima ei. Bunătatea inimii ei. Care triumfă mereu asupra durerii.