Un incendiu fericit

 

Zilele trecute în Cişmigiu, pe lacul animat de bărci şi hidrobiciclete, se petreceau atât de multe – taţi care vâsleau sobru,  fete şi băieţi abia ieşiţi din copilărie râdeau ascuţit şi se priveau pe furiş, am văzut, cred, şi unul dintre primele săruturi ale unui cuplu de adolescenţi, nu le-am zărit bine feţele, o lumină abruptă, un incendiu fericit i-a ascuns în faldurile sale…

Iar copacii făceau aerul să tremure mai adânc, înfrunzeau direct în cer.

 

Te sărut nenumărat, şi picant, dar şi sărat

Mi se pare că ar putea să bată oricând la uşă, ar putea să vină fără să spună nimic, fără să-mi dea niciun telefon. Aşa cum fac bărbaţii când sunt nebuni de iubire. Te pomeneşti cu ei în prag, emoţionaţi şi de aceea un pic rigizi, ca şi cum o singură mişcare necontrolată ar putea să le sfărâme barajul pe care îl ridică atât de insistent între inima şi mintea lor.

În răstimpul acesta de tăcere i-am scris.

“Bună diminescioara, călătorule prin nouri,

Sper că eşti vesel şi ferice. Eu sunt cu motănioara cuibărită la picioare, stă sub masa la care scriu şi îmi îmbrăţişează talpa stângă cu lăbuţele. Doarme şi e molatecă toată, blăniţa  îmi atinge mângâietor piciorul. Mă ţine în puf, motănuşa Corcoduşa.

Nu îndrăznesc să apropii şi celălalt picior de ea, de teamă să n-o trezesc. Şi beau ceai de vişine şi hibiscus şi corectez paginile pentru editură.

Când te întorci, când te întorci, când te întorci?

Zilele trecute am văzut un film teribil despre emigranţii ilegali, o poveste dură, desfăşurată pe cord deschis (Dirty pretty things, pre numele său). În toată nebunia acelei vieţi din Londra, două personaje, un negru şi o turcoaică se ajută unul pe celalalt, ea e îndrăgostită cobză de el şi nu-i spune, el e foarte echilibrat, nobil, cald, fără a fi expansiv, simpatizat spontan de cei care-l cunosc.

În fine, istoria e chiar răscolitoare, supravieţuirea lor înseamnă câte două slujbe şi multă umilinţă, oricine vrea să obţină ceva de la aceşti oameni o poate face ameninţându-i că îi toarnă la Emigrări, turcoaia e şantajata şi forţată de şeful ei să se înjosească şi, colac peste pupăză, alţii ca ei vin într-un hotel unde li se fac pe ascuns operaţii de tot felul şi îşi “donează” un rinichi sau… ce pot, ca să mai obţină câte un ban ori acte pentru un statut stabil în Londra.

Situaţiile sunt foarte verosimile, regizorul nu îngroaşe dramatismul, iar în tot iureşul acesta dureros negrul şi turcoaica (imaginează-ţi-o pe actrita aceea cu faţă de îngereasă, care a jucat în “Amelie”) ei doi sunt nemaipomeniţi. După tot felul de lovituri se păstrează puternici, încă neatinşi în fibra morală, încă au suflet. În final găsesc o formulă să plece în state, nu-ţi spun amănunte, sper să vezi filmul. De fapt doar ea, el se va întoarce nu ştiu unde, prin ţara africană natală, la fetiţa lui, pentru că soţie nu mai are.

Şi… pe aeroport, înainte de a se despărţi, are loc una dintre cele mai frumoase scene de dragoste pe care le-am văzut vreodată într-un film. Ea trece de aparatele de control, el n-o sărută înainte, nu-i spune, nu-i promite nimic. Turcoaia îi dă doar adresa din New York, la ruda care o va găzdui.

Acel ceva care a tot crescut în timpul poveştii, acel ceva dintre ei pluteşte în aer… te uiţi cum se despart fără să-şi fi mărturisit nimic.

Dar ea ajunge dincolo de punctul de control şi se întoarce spre bărbat. Pe lângă ea, pe lângă el trec oameni, e agitaţia aceea din marile răscruci unde a veni şi a pleca înseamnă deseori mai mult decât a te deplasa pur şi simplu în spaţiu, înseamnă, poate, a lua o hotărâre.Trec oameni şi cei doi se privesc de la distanţă, privirile lor străbat valul mulţimii şi ea îi spune, fără să auzim un sunet, doar buzele ei murmură: Te iubesc.

El o priveşte de parcă ar fi singuri în tot aeroportul, de parcă ar fi doar în tovărăşia propriilor suflete, el o priveşte şi buzele lui murmură la fel, neauzit: Te iubesc.

Am mai luat acum o cană de ceai şi mi-am scufundat uşor talpa stângă în blăniţa motănioarei. E călduţă toată, toată şi mă răsfaţă şi toarce.

Dă-mi un semn când vii… drag al sufletului meu.

Te sărută nenumărat, şi picant, dar şi sărat,

Deea-Dulcineea şi  Motănuşa-Corcoduşa”

Nici azi nu am şi râd

Fugeam cu apele adânci, fugeam cu vântul.

Şi jaru-l prefăceam în zahăr, să-mi mănânce zeul din căuşul palmei.
Fugeam cu cerul şi hăţuri nu aveam.

Nici azi nu am şi râd când zeul mă preface-n jar, să mi se-adape stelele din suflet.

Noaptea lucrurile se vădesc atât de adânci, încât îţi vine să vorbeşti în şoaptă

Dacă deşertul îşi trimite nisipurile şi inima se face atotsorbitoare
Izvoarele sărută cerul. Orbitorul.
Sărutului i se răspunde cu sărut şi veşniciei cu veşnicie.

 

Până mi se taie din nou răsuflarea din ochii tăi cei nevăzuţi

Acolo unde ne îmbrăţişăm noi aerul străluceşte şi noaptea. Totul e cald, de parcă soarele şi-a aşezat palma peste lucruri, e întuneric, dar s-au amestecat stele cu firele din cearşaf. Suntem în albia unui râu unde vine Dumnezeu cu sita să strecoare aurul.

N-ai ştiut că mie nu-mi place întunericul, n-ai ştiut că aş fi vrut să-ţi văd ochii pe când buzele tale îmi despică viaţa în două cu sărut şi răsuflare cum n-am mai cunoscut.

N-ai ştiut că doar cu tine a fost întunericul mai dezvăluitor decât lumina. Dar sigur ştii că

I want you, I want you, I want you so bad

Cât timp o să ţină minte trupul atingerile tale? Cât trece până soarbe nisipul cuibul unei tălpi?  Poate se roteşte pământul altfel şi nisipul se face ocean. Şi oceanul se face foc şi focul se face aer în care noi strălucim fără de istov. Iar din aer curgem în timp, răsucind secundele pe vârtelniţa inimii. Până mi se taie din nou răsuflarea din ochii tăi cei nevăzuţi şi din sărut.

Şi din sărut, desigur, ştii ce mult

I want you, I want you, yes, I want you so bad.

Coboram treptele în seara aceea, tu la un pas în urmă. Aş fi vrut să fim pe-o scară fără capăt. Am ameţit când am simţit în podul palmei balustrada de lemn. Lucioasă, caldă ca pietrele sub soare, nu ne îmbrăţişaserăm încă doar mâna ta arătase la un moment dat spre mâneca rochiei mele învăluitor albastră pe când ziceai: Este frumoasă.

Şi iarăşi noapte s-a făcut şi ne-am aruncat hainele în strălucirea camerei,
Privirea ta urca în mine,  urmele ei pe trepte luminează încă.

Tremuram ca sita lui Dumnezeu ce strecoară aurul şi când m-ai luat în braţe mi-a venit să plâng.

N-ai ştiut. N-ai avut cum să ştii.

Dar ţi-este limpede acum

I want you, I want you, I want you so bad.

Drăgăstiorului

 

Îmi vine să-mi ţin respiraţia cât se învârte cântecul acesta cu mine. O ţin.
Şi uit la un moment dat că nu respir,  pentru că mă duc toată în sărutul care începe înainte ca ei doi să-şi apropie buzele şi continuă mult după ce s-au desprins unul de altul, mult după ce s-au descătuşat, mult timp după ce lacrima ei…
Chiar şi acum ei încă se sărută  şi după ce eu voi fi terminat de scris şi tu de citit ei încă se vor săruta, încă, încă…

 

 

 

A fost odată 2012

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2012 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

19,000 people fit into the new Barclays Center to see Jay-Z perform. This blog was viewed about 61,000 times in 2012. If it were a concert at the Barclays Center, it would take about 3 sold-out performances for that many people to see it.

Click aici pentru a vedea raportul complet.