În genunchi inima mea

Am plecat să culeg urzici. Mâinile mi le-am ars şi tălpile rană mi s-au făcut. Câte încălţări de fier am prăpădit în lunile aceste? Câte toiege? Nu mai ştiu. Am avut legământ de tăcere. Limba mea a amuţit. Şi sufletul s-a pus strajă să nu treacă lacrimile, să nu-ţi stingă râul tulbure luminile.

Iubite. Fir cu fir te-am desfăcut, te-am scos cu tot cu inima din mine. Dar ce mi-a fost ea mie? Un frunziş pieritor. O văioagă roşie ce ascunde lumina. Un ghem de sânge orb. Cât putea să fi iubit aşa trecătoare? Câtă dragoste să fi ridicat în scări de abur?

Am făcut ce mi-a stat în puteri să te uit pe tine cel închipuit în toţi aceşti ani. Mângâierile. Surâsul, ochii, vocea. Mai ales vocea am vrut s-o uit. Sau poate doar s-o amân, s-o îngrop departe de auzul meu înfiorat.

Ceainicul de pe foc. Era prea fierbinte mânerul, prea mare îi fusese flacăra. Şi-am luat şervetul roşu în carouri albe, să-l pot aduce în cameră. Am început să plâng. Aşa păţesc… izbucneşti în mine din cine ştie ce mărunţiş, ştii, Elixi? Te-am văzut, mâna mea a simţit urma mâinii tale pe mânerul fierbinte. Ultima oară sau poate nu ultima, dar memoria mea vântură nisipuri din toate deşerturile, tu ai adus ceainicul în cameră. Tu.

 

Şi părea aşa de molcom şervetul roşu pe care l-ai folosit, gestul tău aproape părintesc, tocmai tu, cel lipsit de linişte m-ai făcut să zâmbesc atunci – de parcă grija aceea era şi alinare, şi confirmare. Mă întreb dacă te pot iubi dincolo de chipul irepetabil în care ai existat pe lumea asta. Dacă mi te amintesc memoria se face rană vie. Dacă te uit… ce iubesc? Pe cine? Mai eşti tu râul şi albia care-l călătoreşte sau apa întoarsă în matca tuturor apelor mătură formele şi topeşte inima de sare?

Am vrut să te uit, să-ţi fac din fire de urzici cămaşă pentru drum. Din om să te ridici pasăre şi mâinile amândouă să se deschidă aripi. Iar când plânsul dădea să răzbată, ţâşnind din piept ca un cal sălbatic, aruncam peste el cămaşa la care ţeseam. Te vedeam aşteptându-ţi ivirea aripilor… şi-atunci cum să-şi mai croiască lacrimile cale? Cum să te fi lăsat cu braţe de om prin cer? Plânsul îngenunchea şi îşi cobora fruntea în ţărâna-memorie. Fără glas. Fără suspin.

În genunchi inima mea aşteaptă ziua ziua ziua când ochii o să mi se umple de lumină, nu de lacrimi. Te iubesc, Răscolitorul meu. Şi ape preschimba-se-vor în aur.

Un hohot de râs în gura lui Dumnezeu. Unul de plâns în pieptul meu

Prima noastră întâlnire – sânii prinşi în palme, cotrobăindu-mă pe sub bluză.

Nu am fost singura. Ştiu. Nu am fost singura.

La ultima întâlnire – te-ai întors. Uitaseşi telefonul. Cel la care n-o să mai răspunzi niciodată. Şi deşi ţi l-am întins fără să mai apuci să mi-l ceri, scoţând mâna prin întredeschizătura uşii, ai intrat în hol. Şi mi-ai ridicat tricoul. Şi mi-ai sărutat pe rând sânii. Stângul. Apoi dreptul.

Cine trece puntea dintre două sărutări de sâni? Stângul cu lapte de moarte. Dreptul cu lapte de viaţă. Ce mult aş vrea faţa ta în căuşul pieptului meu. Ce mult aş vrea.

Luna ţine Soarele în pântec. Nu s-a născut. Dar o va face în alt cer. Altă dată. Cum ne-ai fript tu inima. Şi cum nu te-ai încumetat să iubeşti pe nimeni.

Crezi că vei rămâne aşa de-a pururi? O. Nu. Toate ţi-am ţesut cămaşă. Firele noastre nu s-au văzut unul pe altul. Dar urzeala s-a făcut dintr-o mâna carele pe toate le ţine.

Şi vei veni îmbrăcat cu straiul de Iubit. Vei veni. Căci Luna o să nască Soare.

Ştii, în timpul acela al coşmarului. Când strigătele mele nu ajungeau la tine. Şi plângeam. Plângeam. Şi răguşeam implorându-te. Speriindu-te. Pe tine şi pe vecinul de alături. Care trebuie să fi auzit destule. Îmi erai aşa de adânc intrat în carnea minţii. Încât dacă mă contraziceam cu altcineva, cu oricine dintre prieteni, pentru orice mărunt lucru, în loc să spun numele aceluia îmi ţâşnea numele tău pe buze.

Ţi-am sărutat cândva picioarele. Rănitele tale picioare. Te-aş fi îmbăiat în lapte din mine. Te-aş fi luat să te adăpostesc în pântecul meu. Să-ţi fac acolo cuib.

Mici ochiuri de apă. Tu. Cerul împărţit în ferestruici. Numele tău mi-a venit iar pe buze, vorbeam unor bărbaţi şi mi-a venit numele tău, numele tău.

O, da. Şi gestul acela când din pragul casei mele, cândva, după prima întâlnire aici, mi-am ridicat singură rochia. Singură. Şi eram goală. Prima întâlnire. Ultima.

Mi-am cumpărat pantofi negri. I-am purtat cu spirt, să-i lărgesc. Şi când m-am aşezat noaptea pe pat, să-ţi vorbesc, să te petrec, am dat jos ciorapii şi le-am văzut. Picioarele mele se făcuseră negre. De parcă am mers prin cenuşa care s-a ales de tot. Negre de noapte. De timp.

Şi plânsul meu de ieri. Rupt în piept. Călătoreşti prin mine acum. Ştii asta? Înţelegi acum?

Poate că ar fi trebuit să strig din nou. Să mă strecor în tine. Poate că nu trebuia să te ascult, nu trebuia să cred că cel mai bine e să am răbdare, poate că nebunia mea te-ar fi salvat. Dacă te-aş fi făcut să respiri fără oprire din vulva mea, din inima mea. Din carnea şi dragostea mea. Dacă ţi-aş fi făcut respiraţie inimă la inimă. Poate că ar fi trebuit să mă arunc în apă mai adânc şi să înot pe sub tine. Şi să te aduc în pântecul meu cu orice preţ. Şi să te învălui şi să seduc amânările tale. Poate că nebunia mea te-ar fi salvat. Răbdarea, iată, n-a făcut-o.

Ieri am hohotit până la leşin. Şi am strigat la tine – Ai vrut să aştept. E bine acum? Eşti mulţumit acum? Ieri am fost supărată pe tine. Şi n-am avut cum să te mai rog – hai, mă, să ne iubim, hai să ne iubim sufletele, că nu ştim cât timp ne este nouă dat pe lume.

Râdeai. Râdeaţi. Şi tu, şi Mihai. Râsul vostru orb. Râdeai când spuneam – iubitule, nu prăpădi vremea noastră, iubitule. Nu prăpădi vremea ta, cine ştie nestrămutat că va apuca ziua de mâine? Acum ai rămas un hohot de râs în gura lui Dumnezeu. Unul de plâns în pieptul meu.

Iubitule. Întind mâinile sub apele negre, apele-noapte. Iubitule. Prinde-mă de mâini. Ridică-te pe umerii mei. Pe sânii de lapte ai sufletului meu.

Să cad în ea, în fierbinţeala ei umedă, cât pot de adânc

Aşa scriai, aşa te promiteai, aşa mă cutremurai. Nu ţi-am povestit niciodată că am găsit un delfin într-o vară. Capodoperă lucioasă, şlefuit de apele pântecului din care venise. Eşuase la ţărm, neclintit în frumuseţea lui, ca şi cum moartea l-a ademenit lin, în oceanul din spatele oglinzii.

L-am îmbrăţişat şi l-am mângâiat multă vreme. Nu-mi venea să plâng, dar mă podidea o duioşie adâncă. L-am îngropat în nisip, ajutată de un prieten. Şi l-am legănat în mine, zile în şir după aceea. Veri de-a rândul mi l-am amintit.

Am păstrat micul carton pe care tu mi-ai desenat o inimă şi ai scris «Te iubesc». Nu arată prea bine. Cerneala s-a întins din cauza lacrimilor. Să nu le iei în seamă. Să nu.

“Del-fina

Nu ştiu de unde a apărut. A izbucnit în viaţa mea ca o ispită, apoi ca o durere, apoi ca o revelaţie, apoi ca o iubire care te face să tremuri, până la spaimă, până la orgasm fără sperma pe care o refuză întru a ţine totul infinit. Mă simt frustrat: aş vrea să sfidez timpul şi să-i fac o mie de copii şi copile. Nu mă lasă. Dar o vreau.

Vreau să fie a mea, doar a mea. Vreau să o iubesc prima noapte doar din priviri, a doua noapte doar din săruturi ale feţei: ochi, sprâncene, spaţiul dintre ele, buze, cerul gurii. Aş putea oare? Să o miros, să o gust – să o ating. Numai ideea că o ating mă înnebuneşte. Cum ai mângâia un delfin în mare, atunci când era să te îneci şi el te aduce la ţărm. Piele catifelată şi salvatoare. Apoi aş vrea să o iubesc delicat, ca un bărbat, să o fac să simtă că e a mea, să-i ascult ascunzişurile, să-i văd freamătul, să-i mângâi icnetele, să-i simt înţepătura sfârcurilor, să cad în ea, în fierbinţeala ei umedă, cât pot de adânc.

Vreau să scriu pe ea cu limba, cu penisul, cu marker-ul – un roman de amor pe care îl redactăm amândoi, râzând, în pauza amorului sau chiar în timpul lui. Fără limite. Să facem orice nebunie, privindu-ne în ochii larg închişi, tăcându-ne suspinele, speriind totuşi vecinii, stricând paturi şi covoare şi chiuvete. Şi paşi de dans. Şi somn de dragoste.

Iubita de ea, dragoste ieşită din neant, mi-a cerut să-i scriu ceva, cu tandreţe fiindu-i teamă de nu ştiu ce. Îi promit ca o s-o desenez cu inimi de iubire, până când o să spună că a ajuns la capătul infinitului de azi, şi că mai e şi mâine o dimineaţă, o zi, o noapte, în care să ne alunecăm la nesfârşit.

Elixi al Ei”

Tu

Cine poate străbate marea într-o barcă de hârtie? Cine poate răzbate lumi de foc într-o cvadrigă de ceară?
Pământul aşteaptă noaptea. Noaptea vin stele până în pragul casei şi inima mea îşi găseşte drum până la tine.

ENTER… iar tastatura clipoceşte încet

Ieri m-ai ţinut îmbrăţişată în cuvinte. Trecuse atâta timp de când nu mai îndrăzneam să le citesc. M-ai însămânţat cu toate cuvintele tale. Grădini suspendate în pieptul vieţilor noastre.

“Sufletul meu,

Sunt multe momente în timpul zilei şi al nopţii în care am certitudinea că te gândeşti la mine. Aerul devine dens şi prezenţa ta este aproape concretă, închid ochii şi am sentimentul că îţi simt respiraţia, dogoarea pielii, vibraţia inimii.
Nu mă mai satur să te ascult… Cum să-ţi sărut eu ţie vocea? Este atât de învăluitoare, de profundă, încât uneori mi-aş dori să vorbeşti, pur şi simplu să vorbeşti, vocea ta să curgă peste mine ca o inundaţie de catifea, fără să mai conteze sensul cuvintelor, să mă las mângâiată de emoţia ei. Vocea ta îndrăgostită…

Aş vrea să te primesc în mine cu totul, cu vorbele, atingerile, săruturile tale, să mă umplu toată de tine. Dar nu-mi ajung buzele tale, nu-mi ajung şoaptele tale, nici îmbrăţişările şi nici năvălnicia ta de bărbat care mă va pătrunde  dincolo de piele, dincolo de substanţa din care este făcută acest trup pieritor. Toate acestea nu mă satură, ci îmi înteţesc setea. Mi-e sete fără măsură de tine. Daca m-ai vedea cum îţi scriu – cu lungi pauze între fraze! Nu ştiu cum se dilată timpul, ştiu doar că te caut dincolo de malurile sufletului meu, cu dorul acesta ameţitor.

Cred că aşa se simt galaxiile, acesta este nesaţul care le face să nască şi să resoarbă la infinit mai multe stele, mai multe planete, vârtejuri de lumină şi de întuneric. De fapt tu hrăneşti în mine un elan enorm, o nostalgie după ceva nesfârşit, mă desfac în cercuri din ce în ce mai largi ca să te îmbrăţişez, dar cu atât mai puţin îmi ajung mie însămi, mă faci să mă revărs continuu, să te cuprind pe tine care mă duci dincolo de mine, dincolo de tine, de noi.

Până acum doar ne-am auzit şi ne-am scris, ne-am văzut fără să ne vedem faţă în faţă, suntem orbi ca Homer, orbi pentru lucrurile care înseamnă calităţile noastre concrete, atributele noastre de suflete care au o haina anume pentru această existenţă. Dar această restrângere aparentă ne deschide ochii interiori şi ne dilată simţurile subtile pentru a putea să pipăim ceea ce este esenţial unul în celalalt. Să ne cercetăm unul pe altul cu degetele transparente ale inimii.

Ştii, Elixi, aş vrea să adun toate scrisorile pe care le-am scris vreodată îndrăgostită în această viaţă, toate soaptele, toate alinturile, mângâierile, suspinele şi gemetele mele, să le strâng pe toate, toate, toate… Tresăririle de fericire, beţie, devoţiune, toate revărsările-visările, de pe pământ, din gând, din pântecul mamelor care m-au născut de atâtea ori, din lumile unde m-am aflat între o existenţă şi alta… am dorul totalităţii, aş vrea să mă concentrez cu tot ce am dăruit şi am trăit la intensitate maximă şi să le răsucesc pe toate într-o esenţă absolută, să fiu eu, cea infinit diferită în fiecare şoaptă, alint, suspin, îndrăgostire, în fiecare viaţă, în fiecare eternitate pe care am străbătut-o până acum şi să fiu eu, cea infinit aceeaşi în orice existenţă, să fiu samburele acela în care Dumnezeu însuşi străluceşte, respiră, mă locuieşte şi să-ţi dăruiesc ţie tot. Pentru că te simt aşa cum n-am simţit niciodată pe altcineva, simt că ne întâlnim în setea noastră, în dorul nostru, în poezia şi în erotismul nostru, în inima şi în spiritul nostru, te simt ca pe chipul secret al propriului meu suflet, miraculosul meu bărbat interior.

Am avut visuri nebuneşti, am mai avut înfiorări ale imaginaţiei, fără ele cred că nu aş fi putut supravieţui unor deşerturi pe care viaţa mea le-a traversat. Dar intensitatea pe care o împărtăşeşti cu mine reverberează în toate dimensiunile. Ea trece prin simţuri într-un fel care depăşeşte exasperarea cărnii. Mă străbaţi în toate celulele, mă faci să te doresc în vid, totul se goleşte în mine şi te vrea, te strigă, te absoarbe, să mă umpli de tine, să mă umpli până la revărsare, până la destrămare, să mă umpli ca să mă desfac definitiv din încheieturile acestor oase, din graniţele pielii mele, ale carcasei pe care m-am obişnuit s-o consider personalitatea mea… ia-mă, suflet, ia-mă şi locuieşte-mă înalţă-mă, spulberă-mă în Dumnezeu ca pe o ploaie care cade în sus.

M-am întrebat dacă incendiul acesta care ne cuprinde pe amândoi este doar un strigăt al senzualităţii, o întâlnire între erotismul meu nesăţios şi oniric şi erotismul tău orbitor. Şi am vrut să sting orice licărire de poezie, de visare, să desfac vălul ultim al iluziei, să înţeleg adevărul despre noi doi, despre ceea ce ne face să ne căutăm beţi, fără întoarcere, beţi unul de celălalt. Am închis ochii, să ştii, nu m-am gândit propriu-zis, am făcut linişte în mine şi am simţit doar pulsul sângelui. Erai, eşti acolo, te recunosc, te aştept dintotdeauna. Şi nu este sexualitate strigătul acesta al fiinţei, sexualitatea e abia o răsfrângere a stării de sete pe care o trezeşti în mine, pe care ne-o trezim reciproc şi ne-o astâmpărăm doar pentru a o stârni mai tare.

Vorbeam ieri la telefon cu o prietenă şi fericirea îmi ţâşnea din toţi porii, îi povesteam ceva, iar ea mă întreabă deodată “Nu cumva eşti îndrăgostită?” “Ba da, îmi pluteşte inima, nu pot s-o mai ţin în piept.” Prietena mea a izbucnit în râs. “Aha, de asta începuse telefonul să mi se desprindă uşor din mână.” Îţi dai seama, iubitule, sunt aşa de îndrăgostită că în jurul meu lucrurile devin imponderabile, ce ne facem când o să se ridice de la pământ întregul oraş? Şi dacă tot o să-şi ia zborul… spre ce loc anume crezi tu că se va îndrepta pe planeta aceasta?

Scrie-mi ore în şir, scrie-mi, oricât de mult, oricât de puţin, oriunde te-ai afla. În metrou – cu degetul, pe geamul aburit –  când mergi pe stradă sau te opreşti în vreun parc să te gândeşti cum ne-am putea săruta noi pe bancă, la prima întâlnire – scrie-mi cu vârful pantofului pe nisip sau pur şi simplu în praful drumului – când te dezmeticeşti dimineaţa ai putea să scrii cu un betişor invizibil chiar în ceaiul care abureşte, scrie-mi în apa care îţi şerpuieşte pe umeri, pe piept, pe braţe când faci duş, scrie-mi cu spuma de ras pe oglinda din baie şi cu un sărut pe oglinda din lift, înainte să adormi imprimă-ţi mesajul pe pernă, scrie-mi în vis – atunci e simplu să trimiţi unul după altul porumbei călători albi, albaştri, aurii care poartă în cioc plicuri confecţionate din bujori purpurii – scrie-mi, o frază, o exclamaţie, scrie-mi un copac înflorit, chiar dacă e noapte, chiar dacă e dor, scrie-mi, iubitule, preaiubitule.

Te sărut în podul palmelor, te sărut pe buzele febrile, te gust şi te degust din tălpi până în cerul gurii, până în cerul sufletului, te iubesc fără margini, fără timp, fără depărtare,

Deea ta incandescentă”

“Iubirea mea…

Îţi scriu făcând dragoste cu tastatura, ating delicat şi cu un uşor frecuş fiecare tastă, încet, ca la un preludiu murmurat, suspinat; cuvintele capătă delay, reverberează, te aud în somnul tău (apropo, e 6 fix dimineaţa şi m-am trezit după ce te-am visat toată noaptea).

N-aş fi crezut că exişti, dacă nu existai… Dar ai apărut ca o erupţie. Sau poate sunt doar semnele erupţiei, alea pe care vulcanologii vin îndeaproape să le măsoare, să le studieze, ca apoi să-şi ia tălpăşiţa, când ştiu că explozia e iminentă şi că lava sau cenuşa piroclastică vor rade totul pe kilometri întregi… ca şi cum ai da enter…

Am dat enter şi ţi-am auzit icnetul vocalizat, cu o octavă mai sus, cu două, cu trei… Vreau să te fac să cânţi, să compunem – în pat, pe plajă, în mare, printre copacii munţilor, în vagoane de tren sau de metrou dacă sunt goale (oare e musai să fie goale?…:))), sau în parc pe bancă sau pe iarbă.

Enter…(predestinată denumire, iar tastatura clipoceşte încet……)

O să învăţ să desenez delfini şi delfinuce şi o să iau cu mine un marker temeinic şi un spray din ăla de făcut graffiti, apoi, cu fiecare ocazie o să umplu Bucureştiul cu delfini bot în bot, cu iniţialele noastre pe ei:)

Te iubesc, Sufleţico,

Al tău,

Elixi”

Hai să ne surâdem dintr-o lume în alta. Aurit, visător

Îţi aduci aminte holul casei mele? De câte ori merg spre uşă, te văd. Nu cu ochii. Te văd cu văzduhul pe care eu însămi îl conţin. Te adulmec cu nările altui trup. Şi deschid mereu, aşa cum făceam când veneai tu, rămânând un pic în spatele ei, de parcă am juca v-aţi ascunselea.

Coridoarele propriului destin. Trec şi eu spre lumină?
Cum să te duc la mal dacă nu înot îndeajuns de bine? M-am aruncat în vâltoare cu iubirea pe care mi-o datoram demult. Iubindu-te pe tine, iată. Încep să mă iubesc pe mine. E şuvoiul acesta izvor-cascadă. Este El.

Zâmbeam amândoi, Elixi. În ultimele luni zâmbeam. Oare şi tu începi să mă iubeşti cu-adevărat acum? Oare şi tu începi să te iubeşti cu-adevărat acum?

Există un loc unde fiecare surâs naşte un fluture. Aurit, visător. Şi fiecare sărut naşte un înger. Hai să ne surâdem dintr-o lume în alta, să-şi desfacă primăvara toţi fluturii.

Te aud. Stai în faţa uşii. O deschid şi ne vom săruta.

O viaţă şi cu moartea două (IV)

Ploua mărunt şi toată suflarea era în cimitir. Luminile pâlpâiau ca lumânările unui tort imens. Nicio flăcăruie nu s-a stins. Niciuna.

De parcă ploaia se sfia să atingă micile ruguri. Şi oamenii îşi dădeau bineţe şi se lămureau unul pe altul – mă duc până la tata, până la care unchi, care mătuşă… Într-un sat din Moldova. În noaptea de Paşti.

Surâdeau. Aveau călcătură a sărbătoare luminătoare. Împăcaţi, de parcă moartea nu e cu adevărat decât o curte largă de duminică unde ne întâlnim şi ne povestim ce-am mai făcut şi ne îmbrăţişăm de cât dor ne-a fost unii de alţii.

Şi atunci am plâns, Elixi, am plâns la mormântul unui om pe care eu nu-l cunoscusem, dar la a cărui poartă nevăzută l-am chemat cu toată forţa sufletului pe tata, cel plecat de pe lume cât eu plecasem din ţară.

Acolo m-am întâlnit cu el şi i-am spus din nou că-l iubesc şi cum respirau lumânările sub picăturile de ploaie şi cum lacrimile mele se amestecau cu lumina acelei ploi, sufletul meu l-a îmbrăţişat pe-al lui şi a fost o sărbătoare de regăsire şi a fost încredinţarea că moartea e doar o curte mai mare, de duminică.

O să-ţi povestesc până la capăt, iubite. Până la capătul nopţii.

(Prima parte a textului este aici, a doua parte aici, a treia parte  aici.)