Sări la conţinut

Povesteşte-mi, vreau să plutesc cu ochii închişi

ianuarie 2, 2018

Uit. Şi pe măsură ce uit, lucruri pe care le credeam eterne măcar cât viaţa mea, îşi schimbă înfăţişarea. Trecutul e la fel de fluid ca viitorul. Nu ştiu niciodată ce o să-mi aducă. Dar unele ţărmuri sunt sigure.

Moartea lui Cătălin petrecută înainte să-l cunosc din cartea lui şi să mă îndrăgostesc de el. Aveam 14 ani şi primul iubit al vieţii mele deja nu mai trăia când l-am descoperit.

Sigur este şi momentul în care m-am suit în taxi să merg la Urgenţă şi am început să hohotesc, iar şoferul mă întreba de adresă. Iertaţi-mă, i-am spus. A murit. A murit, acum am aflat. A murit. Era frig şi tremuram, îl văzusem pe Mihai cu două zile înainte. În sevraj.

O rugasem pe mama lui să-l ducă la spital şi ea îmi spunea că a chemat o asistentă acasă, i-a luat proba de urină, rezultatele sunt bune, n-are nimic. Îl vedeam fără vlagă, aura lui de zeu rătăcit se chircise. Şi mâinile pe care i le iubeam abia au izbutit să mă aducă spre el când m-am ridicat pe vârfuri să-i sărut obrajii, gura, ochii. Mâinile lui mari erau destrămate deja.

Un ţărm de neclintit este şi duminica aceea în care m-a sunat soţia lui Elixi şi mi-a spus: Elixi nu mai este. Iubitul meu şi-al ei.

Uneori am sentimentul că trecutul este un oraş căruia nu-i mai cunosc străzile. Mi s-a petrecut cu adevărat ceva în intersecţiile acelea? Am fost vreodată prin parcurile lui? I-am văzut acoperişurile şi pasajele subterane cu vitrine luminate de falsa veselia a neoanelor?

Te-ai întrebat vreodată de ce scriem? Ca să putem spune pe îndelete. Viaţa de zi cu zi, viaţa cea cu vorbe rostite şi auzite nu este o împărăţie a răbdării. Nu apuci să spui lucrurile dilatându-le semnificaţia. Celălalt nu te aşteaptă cu ochii închişi să spui cum reverbera totul când ai intrat într-o cameră de trecere şi mirosul unor buchete de zambile te-a ridicat pe un val mai înalt decât casa. Era întuneric şi nu voiai decât să mergi la baie. Te aflai într-un sat din Moldova, după ce lipsiseşi din ţară un an în care noaptea visai că eşti în România şi simplul fapt de a vedea în somn străzile Bucureştiului îţi făcea dimineaţa fericită.

Viaţa de zi cu zi este un film american. Povestea, spune-mi repede povestea. E cererea nerostită a celui care ascultă.

De aceea fiecare operă e un monolog care-şi caută ascultătorul. Cel care întruchipează răbdarea însăşi. Voluptatea aşteptării, singura care lasă lucrurile să se intensifice până trăirea ajunge la incandescenţă.

La adâncimea unde nimeni nu respiră pentru că legile înseşi ale trupului sunt abolite. Acolo unde pluteşti cu ochii deschişi în tovărăşia eternităţii.

Orice poveste pe care o spunem este o căutare a acelui moment când totul se suspendă – carne, spaţiu, timp.

Citește mai mult…

Spune, iubite… Covârşitorule!

martie 30, 2014

Ce vezi atunci când închizi ochii? Spune-mi, iubite… Binecuvântatule! Ce culoare palpită în tine? La mine sunt izbucniri de soare şi nori care poartă orbitoare corăbii în cer.

Sunt zile de vară cu portocaliu gâlgâietor şi galben topit. Sunt câmpuri de roşu tremurător. E albastru ca cerneala şi e violet şoptit. Sunt nopţi când herghelia de stele ţâşneşte în ierburi umede. Şi dimineţi de nisipuri foşnitoare, când marea abia respiră.

Sunt zile când plouă nesăţios şi frunzele pleznesc sub rafale de apă. Şi se întunecă cerul şi pietrele încep să strige. Pulberea vuieşte peste deşerturi instantanee. Şi iar se face linişte şi se desface miere, în vreme ce soarele planează în cercuri largi asupra lumii mele.

Spune-mi, iubite… Covârşitorule!

 

van-gogh-lan-de-grau-cu-seceratori_9c5f3e41488115

Van Gogh însuşi

Până mi se taie din nou răsuflarea din ochii tăi cei nevăzuţi

martie 18, 2014

Acolo unde ne îmbrăţişăm noi aerul străluceşte şi noaptea. Totul e cald, de parcă soarele şi-a aşezat palma peste lucruri, e întuneric, dar s-au amestecat stele cu firele din cearşaf. Suntem în albia unui râu unde vine Dumnezeu cu sita să strecoare aurul.

N-ai ştiut că mie nu-mi place întunericul, n-ai ştiut că aş fi vrut să-ţi văd ochii pe când buzele tale îmi despică viaţa cu sărut şi răsuflare cum n-am mai cunoscut.

N-ai ştiut că doar cu tine a fost întunericul mai dezvăluitor decât lumina. Dar sigur ştii că

I want you, I want you, I want you so bad

Cât timp o să ţină minte trupul atingerile tale? Cât trece până soarbe nisipul cuibul unei tălpi?  Poate se roteşte pământul altfel şi nisipul se face ocean. Şi oceanul se face foc şi focul se face aer în care noi strălucim fără de istov. Iar din aer curgem în timp, răsucind secundele pe vârtelniţa inimii. Până mi se taie din nou răsuflarea din ochii tăi cei nevăzuţi şi din sărut.

Şi din sărut, desigur, ştii ce mult

I want you, I want you, yes, I want you so bad.

Coboram treptele în seara aceea, tu la un pas în urmă. Aş fi vrut să fim pe-o scară fără capăt. Am ameţit când am simţit în podul palmei balustrada lucioasă, caldă ca pietrele sub soare, nu ne îmbrăţişaserăm încă doar mâna ta arătase la un moment dat spre mâneca rochiei mele învăluitor albastră pe când ziceai: Este frumoasă.

Şi iarăşi noapte s-a făcut şi ne-am aruncat hainele în strălucirea camerei,
Privirea ta urca în mine,  urmele ei pe trepte luminează încă.

Tremuram ca sita lui Dumnezeu ce strecoară aurul şi când m-ai luat în braţe mi-a venit să plâng.

N-ai ştiut. N-ai avut cum să ştii.

Dar ţi-este limpede acum

I want you, I want you, I want you so bad.

A fost odată 21 decembrie şi avea ochi de mongol şi de cuţit

decembrie 21, 2013

Sora mea a ajuns la Miliţie după ce s-a aşezat turceşte în faţa tancurilor. Era împreună cu o prietenă.  Au scăpat ca prin minune, pentru că tancul a schimbat direcţia în ultima secundă şi le-a ocolit. La secţie le-au ţinut cu mâinile ridicate deasupra capului. Câteva ore. Apoi le-au dus la Jilava. Toată noaptea. La răstimpuri se auzeau împuşcături. Fetele din cameră au plâns. Credeau că le vor lua din clipă în clipă şi le vor omorî.

Prietenii mei s-au aflat printre cei care au ridicat baricada de la Universitate. Unii au reuşit să scape când a început prăpădul final. Alţii au ajuns la Miliţia Capitalei. Pe coridorul unde au nimerit ei nu puteai arunca un ac. Două rânduri de oameni spate în spate. Cu faţa la zid. Şi miliţienii treceau de la unul la altul.

Iar şi iar. Lovind orbeşte cu bastoanele. În spinări, în picioare, în cap, din nou în spinări, în cap, în picioare. Din când în când, cu o mişcare iscusită, reuşeau să-i lovească şi în stomac, şi în faţă.

Image
foto: Dinu Lazăr 21 decembrie 1989

Unul dintre prietenii mei a fost bătut suplimentar când l-au coborât din dubă şi când l-au urcat iar în dubă să-i transporte la Jilava. Avea un pic de barbă. Şi asta a contat, pentru că în timp ce îl loveau îi mai spunea câte un miliţan: Na, să te saturi, bărbosule!  După ce a scăpat, pe 22, nu-l puteai recunoaşte. Nu-i puteai recunoaşte faţa tumefiată. Şi nici după glas nu-l puteai recunoaşte. Era răguşit  de cât strigase: Nu plecăm! Nu plecăm!

Mama mea? Venise acasă într-o fugă după ce se răsfirase iureşul din Piaţa Palatului. Sora cea mică tremura. Văzuse pe fereastră oameni cu scuturi şi căşti şi bastoane. O ruga pe mami să stea cu ea, să nu plece. Mami a luat-o de umeri, s-a uitat în ochii ei şi i-a zis serios de tot: Dacă nu plec acum o să mă urăsc toată viaţa. Înainte de a fi mamă sunt româncă. Trebuie să merg acolo, te rog să fii cuminte şi să nu deschizi nimănui şi să nu ieşi orice-ar fi.

Sora cea mică şi-a înghiţit lacrimile şi a rămas singură. A auzit şi ea cum se trage şi a sperat că mama se va întoarce.

Dar mama era chiar la sala Dalles când au muşcat gloanţele. Lângă o fată cu picioare zvelte şi cizme albe. Nu se cunoşteau. Apucaseră doar să strige împreună: Libertate te iubim, ori învingem, ori murim.
Image
foto: Dinu Lazăr – 21 decembrie 1989

Mama făcea un pas la stânga, să dea celor din primul rând ziare pentru făclii, lumânări şi mere. Spera că soldaţii se vor lăsa înduplecaţi, dacă le vorbesc toţi şi îi privesc în ochi.

Se lăsase întuneric. Deodată s-a auzit uruit de cutremur. Zăngăneau fiare şi au izbucnit urlete. Cerul a luat foc de trasoare.  Clănţănitul armelor a explodat în aer. Trupul cuiva s-a prăbuşit în braţele mamei mele. Era fata cu cizme albe. Mama a aşezat-o pe caldarâm să vadă dacă mai trăieşte.

Când i-a dat deoparte fâşul care-i acoperea capul, a simţit, căutând după jugulară, să-i verifice pulsul, că adolescenta cu cizme albe are în loc de faţă rămăşite de carne vie. I-a pipăit la gât lănţişorul cu cruciuliţă şi părul moale care a făcut-o să izbucnească în plâns. Atunci s-a gândit la mine. Dacă aş fi fost eu cea care cădea fără faţă în braţele altei mame, pe altă stradă.

I-a aprins fetei lumânarea albă de la botezul surorii mele. Şi a târât până la trotuar trupul fetei care murise în locul ei.  Pe drum a avut timp să vadă camionul cu roţi uriaşe care zdrobise picioarele unui soldat. L-a auzit strigând sfâşâietor.

De sub prelată trăgea în neştire cineva în uniformă albastră. Oamenii fugeau în toate direcţiile,  spărgând geamurile sălii Dalles ca să se adăpostească. Mama şi-a încrucişat privirea cu trăgătorul în uniformă albastră. Avea ochi de mongol şi de cuţit.

Şi vecina noastră de la ultimul etaj. Pe 22 dimineaţa a văzut cum se spălau valurile de  sânge care inundaseră scările metroului. Ea mergea la muncă. Plângea cu fularul tras până la ochi, deşi nu era frig. Era încă frică.

Şi totuşi. N-a mai fost. Câteva ceasuri mai târziu multora nu le-a mai fost frică.

Aşa a fost. Şi nimic nu poate măslui toate cele câte au fost în inima oamenilor.

 

Albă, neruşinată

decembrie 5, 2013

„Spune-mi iubito, strigă-mă cu numele de mireasă.

Adulmecă-mă. Despleteşte-mă. Am oprit în câmp caii Lunii.

Îi adapă Soarele azi. Îi încalecă stelele mâine.
Tremură frunzişul în salcâmi, tremură ca numele tău în inima mea.

Spune-mi iubito până îmi pierd urmele, numele…

Licăr în frunze. Verde fraged îmi linge tâmpla. Înfloresc fără şir.
Azi mi-am înfundat faţa în ierburi şi am plâns.

Spune-mi iubito şi urcă-mă în cer.”

Image

Tânărul văduv închide caietul pe care ea nu i l-a arătat niciodată.

E frig şi e noapte şi-abia dacă-şi mai aminteşte râsul ei care trezea omul din morţi.

A ieşit în faţa casei, îmbrăcat în pijama, da, carourile o făceau mereu să chicotească          şi dacă ar fi fost aici i-ar fi furat cordonul halatului şi-ar fi-nceput să danseze chiuind.

Bărbatul se-ntinde pe spate şi priveşte luna.                                                                                              

Albă,neruşinată.                                                                                                                                                  Pisica lor se rostogoleşte leneş ca zăpada timpurie

Şi îl muşcă uşor de mâna stângă.

Iar el nici nu tresare.

Aşa cum zvâcnesc buzele muşcate pe îndelete

decembrie 5, 2013

Copilul scâncea lângă fereastră. Ea nu l-a auzit la plecare.

Dar soţul a auzit-o cum iese, trântind în grabă uşa.

Amiaza scufundase oraşul pe fundul oceanului de primăvară,

Copacii vuiau de păsări în Central Park.

Trupul ei aluneca în fiecare miercuri şi vineri din acvariul apartamentului ieftin,

Unde patul lovise demult cel mai mare vas de croazieră din lume

Şi nimeni n-a mai apucat să urce în bărcile de salvare.

Ca un râu aproape secat ea se furişa în oceanul de primăvară,

Înota tot oraşul, până în cartierul amantului orb,

El îi spunea mereu: Eşti aşa de frumoasă, până şi eu te pot vedea

şi o săruta începând cu încheieturile mâinilor, acolo unde pulsul zvâcneşte uşor,

tumblr_mtwi2cyKi61rs1gaeo1_1280

Aşa cum zvâcnesc buzele ei muşcate pe-ndelete când se-ntoarce în seara asta  acasă

şi deschide uşa apartamentului ieftin unde

nu mai este decât copilul care scânceşte încă, dar ea nu-l aude.

Pentru că apele oceanului de primăvară năvălesc peste patul

unde o aşteaptă în tăcere un balon de jucărie, mare,

umflat ca un râu care va sparge acvariul.

Un record care aşteaptă de 100 de ani

noiembrie 27, 2013

Vlad n-a aflat niciodată de la cine a primit mătasea pentru confecţionarea paraşutei.  A găsit-o  într-o dimineaţă  pe covoraşul albastru din faţa casei. În primele momente nu şi-a dat seama însă la ce-ar putea folosi vârtejul acela auriu care foşnea cu fiecare adiere de vânt.

A crezut că e o farsă şi prietenii lui îl spionează, ascunşi prin grădină. Dar nimic n-a tulburat liniştea începutului de duminică. Soarele abia se ridicase într-un cot deasupra orizontului. Orăşelul dormea şi avea să mai întârzie în aşternuturi.

Când a început să meargă cu maldărul de mătase în braţe spre atelierul unde se-ncuia la fiecare sfârşit de săptămână, Vlad a avut sentimentul că strânge la piept un trup care dansează. Fluid şi atât de sigur în mişcări, încât a închis ochii, să se sincronizeze la secundă cu ritmul acelei plutiri. Atunci i-a trecut prin minte că a găsit exact ce-i trebuie.

Vlad a intrat în atelier şi a luat metrul. Bucata de mătase s-a dovedit numai bună pentru paraşuta la care lucra de mai multe luni. Avea cam aceleaşi dimensiuni pe care le calculase ultimei variante şi a rezistat cel mai bine testelor la care a supus-o vreme de şapte săptămâni. Niciunul dintre materialele pe care le folosise înainte nu se compara cu ea. Elastică şi rezistentă, stabilă în aer şi capabilă să tempereze căderea în timp ce deschide pe verticală un extaz de sens contrar.

Azi e ziua cea mare. Lui Vlad nu i-a mai rămas decât să împacheteze paraşuta în rucsacul pe care şi-l va prinde în spate. Pendula bate ora 7. Copilotul îl aşteaptă pe micul aeroport de la marginea oraşului, cu toate verificările făcute. Este şi fotograful, a venit şi prietenul cu maşina decapotabilă care o să urmeze de la sol ruta aparatului de zbor.

601152_10201008054424564_1041142922_n

Reporterii nu ştiu nimic de data asta. Vlad vrea să facă saltul fără tam-tam. Dacă nu reuşeşte, o să considere că a fost încă o săritură de antrenament. Dacă totul decurge cum trebuie o să fie de-ajuns fotografiile care vor surprinde saltul şi aterizarea la punctul stabilit. Iar declaraţiile celor trei prieteni care îl însoţesc sunt suficiente să confirme că a bătut recordul mondial care rezistă de un secol.

Vlad urcă în avion. Nu au mult de zburat. Locul unde va sări este în capătul celălalt al orăşelului, pe terenul unde s-a construit scena pentru serbările de Crăciun. Reperul pe care şi l-a luat e foarte aproape. Cifrele anului 1914 strălucesc ca într-o carte poştală, susţinute de nişte schelele înalte de 4 metri. Vlad Simionescu, pilotul de care s-a auzit în toată lumea, burlacul cel mai fermecător din România trage adânc aer în piept şi sare.

Corpul lui despică aerul cu o viteză care face să mâna fotografului să tremure pe cutia cu perdeluţe a aparatului. Obiectivul se îndreaptă din greşeală spre cifrele uriaşe unde un actor şi o actriţă repetă cupletul pe care o să-l interpreteze peste o lună la spectacol.

Fotograful n-a surprins momentul. Mărturia copilotului, a şoferului şi a actorului care se afla pe scenă n-au fost de-ajuns. Autorităţile n-au validat recordul ce aştepta deja de o sută de ani să fie doborât.

Singurul lucru care a rămas este fotografia actriţei şi actorului care se sprijină de  cifrele uriaşe ale anului 1914 ca de nişte coloane dintr-un templu păgân. Şi stă de când mă ştiu la vedere, pe o măsuţă din sufrageria părinţilor mei, Vlad şi Clara Simionescu.

Tic, tac, tot aşa

noiembrie 23, 2013


– Câţi ani aveţi? întrebă din nou reporterul, schiţând cu greu un surâs.

Îl doare capul. Nici nu mai ştie cât timp a trecut de când face tot felul de piruete de amabilitate ca să afle ceva despre bătrânul din faţa lui. Bărbatul n-a vorbit, i-a arătat doar un certificat de naştere pe care nu se desluşeşte nimic. Îşi fixează în tăcere vizitatorul.

Jurnalistul are momente când se teme că bătrânul nu mai respiră, că nici nu e viu de fapt. Şi nimeni dintre vecini nu a deschis. De unde să ia informaţii despre vârsta lui tataie ăsta? La Primărie nu mai sunt arhivele, a ars totul acum vreo cinci ani. Ziaristul simte un nod în gât.

caut iaaaaar foto: Beth Moon – Great clock of Gormenghast

Bătrânul îl priveşte de parcă vede pentru prima oară un om. Îi pipăie cu nişte ochi albaştri chipul. Două mări care se topesc într-un singur val, iar valul înaintează şi se retrage sorbind înfăţişarea reporterului, fiecare cusătură a hainelor sale, se răsfiră în nisipurile subconştientului său, printre scoici şi cioburi şlefuite de maree ale tristeţii şi fricii, ale furiei şi singurătăţii.

Ziaristul se foieşte neliniştit. De ce tace ăsta? O fi  în toate minţile? Iar l-a trimis şeful după o ştire fantomă. Auzi la el, îi găsise şi titlul înainte să-l expedieze în fundătura asta:  Cel mai vechi om din lume trăieşte în România şi are 192 de ani!

– Nu am.  Primesc, spune bătrânul.

Dar reporterul nu-i mai dă atenţie.  Se uită alarmat la ceasurile din încăpere. N-a apucat să le numere,  deşi a încercat de mai multe ori de când a venit aici. Sunt de toate formele, mărimile şi epocile. Arată ore diferite. O fi vreunul care merge bine?

Ziaristul îl priveşte iritat pe bătrân.  Tataie îl fixează cu o privire care neagă momentul când a prins glas. În cameră este linişte. Nici măcar ceasul cu pendulă nu se aude.

Speriat că pierde maşina care-l duce înapoi în oraş, reporterul spune un bună ziua aproximativ şi iese în fugă din casă. Uşa se închide cu zgomot. Liniştea şterge ca un val ultimele fărâme din prezenţa vizitatorului. Bătrânul surâde. Ceasurile încep să ticăie în toate camerele.

Limbile se mişcă perfect sincronizate. De la 12 la 11, de la 11 la 10, de la 10 la 9, de la 9 la 8 şi tot aşa.

Tic.Tac.
Tot.

În picioarele goale

noiembrie 21, 2013

Moartea mi-a tras clopotele de când m-am născut. N-am văzut bine lumina zilei, că mămica s-a şi prăpădit, dar s-a dus cu zâmbetul pe buze, c-a apucat doctorul să taie cordonul care mă ţinea legat de ea şi să mă arate în timp ce strigam din toţi plămânii şi dădeam din picioare.

Acu’ nu ştiu dacă a încurcat Doamna cu coasa borcanele… dar mereu am zis că pesemne m-o fi plăcut prea tare şi s-o fi gândit să mă lase să mai cresc, cum se lasă pâinea la noi, la ţară. Şi după ce cresc şi mă fac bun de iubit să mă ia la pieptul ei. Da’ ca să nu treacă în van timpul ăla, a făcut ce-a făcut să mă aibă prin preajmă, să mă ocup de treburi de-ale ei.

Mie nu mi-a fost niciodată frică de moarte. Casa noastră era gard în gard cu cimitirul şi când eram mic acolo m-am jucat. Aveam şi-un deluşor, şi copaci, ai fi zis că-i parc, leagănele şi toboganul mai lipseau.

Hai, noroc, domnişorică! Bună ţuica asta, să zici săru’ mâna din partea mea lu’ bunicul matale, că se pricepe.  Păi cui îi place ce face, se pricepe şi cum să facă, aşa-i ?

Oamenii se miră de mine că nu mi-i urât cu munca mea. Da’ trebuie să aibă cineva grijă şi de oasele ăstea când se duce sufletul pe lumea ailalată, aşa-i ? Eu sunt un fel de uşier, ca să mă înţelegi bine. Că omul când moare nu se topeşte de tot… doar ce iese pe-o uşă şi intră pe alta.

Şi eu decât deschid şi închid uşile pe-aicia. Nu mi-e frică de morţi, îs ca nişte copiii. Oricât de bătrâni sau de tineri ar fi, ai văzut? seamănă între ei, că toţi sunt pruncii lui Dumnezeu şi mi se pare că mi s-a dat şi mie rostul meu în drumul lor înapoi.

Am plecat de la mine din comună, c-am avut greutăţi în familie, în fine, cum-necum, am ajuns la Bucureşti şi m-am angajat la cimitir. Să ştii că aici, printre gropile mele, mi-a fost bine de la început,  cu oraşul nici acum nu-s în toate apele mele, că e iureş mare şi zarvă multă… la mine în sat auzeam păsările de oriunde, aici numai în cimitir le aud cum cântă.

Când mai eram acasă jucam fetele la căminul cultural şi ce nu le povesteam! Râdeau şi mă priveau galeş, pe sub sprâncene. Dar nu-mi intrase nici una la inimă. La Bucureşti parcă mai greu cunoşti o fată, eu eram şi străin de locurile astea…  iar când spuneam ce meserie am, a doua oară nu mai voia fata să vină la întâlnire…

Într-o seară am ajuns la o vecină care mă chemase să-i repar un dulap. O femeie cumsecade, mă tot îndemna să ies cu fetele, să-mi trăiesc tinereţea. Când am intrat la ea în casă o văd pe Sanda. Parcă m-a săgetat ceva. Era frumoasă şi avea un nu ştiu ce care mi-a plăcut de prima oară. Când şi-a zis numele şi mi l-am spus şi eu pe al meu, ne-am mirat amândoi ce potrivire – Sanda şi Săndel. Eeeei, eu nu m-am abţinut şi am zis că ne-am găsit şi facem împreună o pereche de sandale.

Sanda a râs, îşi strângea lucruşoarele, venise la vecina mea să-i facă manichiura şi de-ale lor, de-astea de femei. Eu m-am oferit să o conduc la autobuz. Pe drum m-am întrecut pe mine, i-am spus bancuri, i-am zis nişte poveşti de la mine din sat. I-am povestit de viaţa mea de la ţară şi când a venit întrebarea «unde munceşti?» m-am gândit «eu pe fata asta nu pot s-o pierd, că e cea mai frumoasă şi grozavă din lume» şi-uite-aşa i-am răspuns că sunt administrator de parc.

302716_506641479354837_201640391_n

Eeeeee, şi când am văzut-o din nou… când a apărut Sănduţa cu rochia ei de culoarea mierii… mi-a pierit glasul. Nu mai găseam cuvintele, am luat-o de mână şi mă uitam la ea, eram la Patria, o invitasem întâi la film.

Aveam bilete, dar n-a mai vrut să intrăm, iar eu nu mai voiam să-i dau drumul la mână şi aveam eu semnele mele că şi ea se simte bine aşa. Ne-am plimbat, am dus-o la cofetărie, am plimbat-o cu barca, în Cişmigiu, iar ne-am plimbat, am dus-o la grădină, să mâncăm ceva şi să dansăm, era o orchestră… N-aş mai fi vrut să se termine ziua aia, zău !

În mine cam fierbea sângele, că eram tânăr şi în putere. Dar m-am temut să n-o sperii şi dacă s-a dat un pas înapoi, la primul sărut, am zis că am răbdare, că nicio comoară nu se desface fără răbdare, dar o femeie…

Dar când am aflat că Sanda fusese căsătorită şi că rămăsese văduvă mi-am zis… până aici ţi-a fost, Săndele ! Numai că tot n-am avut curaj să-i spun că sunt gropar… Ştiam că e musai s-o fac, e musai, dar de la gând la faptă a fost ceva cale de făcut. Şi nu ştiam ce mi-a copt mie soarta.

Într-o zi eram la cimitir, la lucru. Săpam la o groapă unde urma să fie înmormântată o femeie de vreo 70 şi ceva de ani. Murise de bătrâneţe şi acu’ fiul ei  făcea o îngropăciune ca o petrecere. A venit şi ne-a spus din timp, dar până n-am văzut cu ochii mei n-am crezut.

A adus omul un tărăfel de lăutari şi n-a dat voie la nimeni să plângă, le-a zis la toţi să nu vie îmbrăcaţi ca la mort, în negru, că mama lui a fost o femeie de viaţă şi cu haz şi să nu-i strice buna dispoziţie chiar acum, când pleacă din lumea asta. Şi să-i fi văzut pe lăutari ce mai cântau «Păsărică mută-ţi cuibul şi te du» şi alte romanţe de astea care îi plăcuseră femeii cât trăise şi de bună seamă aveau să-i placă şi pe ultimul drum !

Şi cum stăteam eu sprijinit în lopată şi mă uitam la oamenii ăia sosiţi la înmormântare, cu cine mi se încrucişează privirea? Cu Sănduţa mea. Ai fi zis că a văzut o stafie, aşa arăta de speriată, gata s-o apuce leşinul. Eu, cu musca pe căciulă… doar o minţisem atâta vreme că sunt administrator de parc. M-am repezit să ajung lângă ea, n-am mai zărit pe unde calc şi buf în groapă!

Când mi-am venit în simţiri eram întins pe o bancă mai încolo. Sanda lângă mine. Îmi venea să intru de tot în pământ… Nu m-a certat cu nimic. Avea ochii roşii de plâns şi mi-a zis că-i sunt drag, dar împreună nu putem fi. Că a îngropat nu un soţ, cum îmi povestise, ci doi… şi-al treilea nu poate fi gropar.

Eu ce să-i mai spun?

Au trecut 20 de ani de-atunci. Of, Sănduţa mea… s-o fi împăcat ăst timp cu mama noastră moartea? Că ea nu ne vrea răul, ea doar ne culege din lume când vine sorocul şi ne trimite la Dumnezeu. Ne trimite pe toţi în  picioarele goale.

Sănduţa mea… Tare mi-i dor să-i văd ochii.