Sări la conţinut

Cât de imprecisă e graniţa între a dărui şi a năvăli

ianuarie 2, 2018

N-am vorbit  atâta amar de vreme.

Nu m-a încurajat faptul că eram odată în nesuferitul de chat şi spusesem că-ţi voi scrie, iar tu ai precizat mai în glumă, dar parcă mai mult în serios – scurt şi cuprinzător. Ce înseamnă scurt când deschid teritorii lăuntrice unde visez că-mi eşti părtaş de intensitate? Când vreau să mă bucur de mine însămi pentru că mă arăt ţie?

Şi m-am temut că vorbesc doar pentru că eu îmi doresc această comunicare a esenţei. Pe care nu ştiu dacă o vrei şi tu. Dacă ţi se potriveşte, dacă te atrage sau eşti măcar curios.

Dana şi-a rupt piciorul drept şi acum e în gips. Nu se înţelege cu  soţul ei cârlionţat, cu ochi şerpeşti şi surâs prelung. Ce mi se păruse când au venit ei aici n-a fost chiar părere. O răceală destul de surprinzătoare după numai doi ani de căsătorie, indiferenţa lui care tresare şi se înduioşează doar când e vorba de fetiţa lor.

Mama nu vrea să facă operaţia pentru inimă. Cum sunt lucrurile astea… Ai sentimentul că celălalt ştie. De fapt speri ca celălalt să ştie, să nu rămână pe umeri tăi hotărârea de care depinde, poate, sănătatea sau însăşi viaţa lui.

Deşi cu adevărat viaţa noastră depinde mereu numai de ce răspundem propriei deveniri,  nu suntem atât de înţelepţi şi de senini – ne frământă gândul că am fi putut face mai mult sau mai altfel pentru un om iubit, am fi putut fi mai atenţi, mai informaţi, mai prezenţi, am fi putut să-i explicăm mai bine, mai convingător, am fi putut să… să-l salvăm. Dar de la ce?

Vecina mea e gata să moară. O întâlneam uneori pe hol mergând şontâc-şontâc spre cealaltă vecină, cea care-mi spune „Sărut ochii”, dar nu-şi poate ierta băiatul pe care nu l-a mai văzut de vreo 20 şi ceva de ani şi de care nici nu mai ştie nimic. A fost o daraveră cu o casă pe care i-a lăsat-o în grijă, iar el a vândut-o şi ea a aflat de prin străini.

În schimb vecina care se hotărăşte să moară s-a specializat în a-şi ierta fiul. Divorţat, pensionat pe caz de boală. De fapt alcoolic. S-a mutat la ea de nişte ani, stă în camera din spate a micului apartament cu miros incert. Fiul pare şi el un bătrân. Dinţi pierduţi, o mustaţă îngălbenită de tutun şi gesturi sleite, tremurătoare. Şi mai ales privirea – apăsată de o vinovăţie despre care nu-i clar dacă o foloseşte cu viclenie subconştientă ca nadă sau îi e chiar povară.

Vecina care se pregăteşte să moară e unguroaică get-beget, zâmbeşte întotdeauna timid, stâlceşte uneori cuvintele. Am întâlnit-o ducându-i doamnei Andronescu, vecina Sărut-ochii, câte o plăcintă sau prăjitură cu vişine atunci scoasă din cuptor. Am sunat uneori la uşa ei şi i-am cerut o cană de ulei sau nişte sare. A sunat ea la uşa mea s-o mai vadă pe Fulguţa, pisica cea albă sau pe Xiuşa, pisica cea neagră pe care o am acum, după ce Fulguţa şi-a găsit odihna sub un copac din parcul IOR, şi pe Maya, căţeluşa ciufulită.

Astă-toamnă am găsit-o pe vecina unguroaică lângă lift. Se izbea cu spatele de perete de parcă s-ar fi căinat ori ar fi vrut să-şi liniştească o durere. Ţinea capul plecat, umerii erau încovoiaţi şi vesta ei de lână descheiată la toţi nasturii lăsa să se vadă oasele pieptului care se iţeau din gulerul boţit al capotului cu flori.

Ce-aţi păţit? Vă e rău? Credeam că s-a certat cu fiul, despre care aflasem că-i şterpeleşte bani după ce-şi topeşte pensia personală în 3, 4 zile. Dar ea avea pierderi de memorie. Nu-şi amintea niciodată aceste secvenţe, se simţea doar foarte obosită şi păstra o vreme aerul de copil rătăcit pe care l-a adus sectoristul la poarta părinţilor.

Nu ştiu cum o cheamă pe vecina mea. Poate am auzit cândva, dar n-am ţinut minte. Nici pe cea care în loc de la revedere îmi spune „Sărut ochii” nu ştiu cum o cheamă. Dar e mai simplu să-i spun acum doamna Andronescu, să nu te încurci în atâtea vecine despre care-ţi povestesc.

De când îţi tot scriu vecina mea a murit. Fiul ei a sunat într-o seară la uşă. Nu vreau nimic, mi-a spus. Avea privirea rătăcită, nu de alcool, ci de frică. Ştiţi de mama, aşa-i?

Îl cunoşti pe fiul acesta. L-ai văzut astă-iarnă când ne-a împrumutat trusa pentru meşterit masa pe care mi-ai cumpărat-o tu.

Am auzit că e în spital. Cum se simte? Rău. Doctorul a spus că moare într-o săptămână. A ajuns la spital în ultimul stadiu. Fiul avea deja privirea unui orfan. Nu ştiu vârsta lui, e atât de năruit de băutură, încât vârsta lui aproape că nu mai contează. Ştiu că vecina avea vreo 70 şi ceva de ani.

Nu-i mai are. S-au încheiat. Şi chiar n-a ţinut cu mult peste o săptămână. Bănuiesc şi ziua când s-a petrecut. Dimineaţa, pe la 8 a sunat soneria. N-am răspuns. Nu dormeam, dar am simţit că vine o veste de moarte şi n-am răspuns. De parcă n-aş fi fost acasă, nu de parcă nu voiam să primesc înştiinţarea.

Te înţeleg într-un fel şi pe tine. De ce ignori soneria. Sau momentul când cineva bate la uşă. Şi vei deschide, vei deschide, oare? Chiar dacă nu veste amară ţi se aduce, pentru tine poate că e la fel de greu să înduri şi izbucnirea inimii, şi îmbrăţişările vieţii.

Nu vreau să-ţi povestesc despre moarte, dar nu ştiu cum mereu ajung la asta. În jurul meu se petrec. În jurul meu ea petrece. O să vină momentul îmbrăţişării, sper să nu mă podidească atunci spaima. Mi-e însă frică să nu fie lipsită de sens viaţa mea. Şi viaţa celorlalţi să nu fie o lungă prefaţă a unei despărţiri mereu prea timpurii. Să nu fie sfârşitul înainte ca noi să fi reuşit să ne spunem, să ne dăruim, să ne adâncim.

L-am visat pe tata. Eram într-o casă, nu semăna cu niciuna din casele unde a locuit el, nici cea din copilăria mea, nici cea a exilului său din Drumul Taberei, unde s-a mutat cu soaţa lui de-a doua – nefasta, cum îi spunea cu un umor nu chiar binevoitor.

Am reînceput şi citesc cu lacrimi de uluire-răscolire Să nu pronunţi „noapte” de Amos Oz.

Cel mai greu e nici măcar să îndur neiubirea, cel mai greu îmi e să îndur necomunicarea. Ascult în neştire cântece de la tine, multe evreieşti. Ascult în neştire cântece de la mine pentru tine, unele nici nu ţi le-am mai trimis, am pus multe-multe deoparte.

Cât de imprecisă e graniţa dintre a dărui şi a năvăli şi cât de greu îmi e să păşesc pe linia asta mai subţire decât subţirimea însăşi. Cartea asta îmi frânge inima şi, deşi nimic nu părea să anunţe asta nişte bune zeci de pagini, mă face să descopăr asemănări între mine şi personajul Noa.

Şi înflăcărările ei care uneori fac să-i izbucnească mânia, şi tatăl ei violent, şi o anume francheţe, şi o senzualitate neruşinată, şi o nelinişte – ce înseamnă să faci binele? Cum să-l faci cu precizie, cu eficienţă, nu doar sub impulsul adesea stângaci al impresionării şi al emoţiilor… până şi faptul că Noa priveşte oamenii cu nesaţ şi simte, le simte stările din acest nesaţ hrănit de o atenţie şi intuiţie aidoma felul de a fi, are cumva o percepţie instantanee a oamenilor şi asta n-o face mai puternică, ci mai vulnerabilă, până şi asta îmi povesteşte ceva despre mine.

Parcă aş fi stat în faţa unei vitrine privind obiectele care o compun şi aş fi văzut reflectat în geam conturul unui om, fără să ştiu că eu sunt acolo, eu sunt acel contur, iar o rază de lumină sau, dimpotrivă, o bruscă trecere a unei umbre ar fi făcut deodată să mă recunosc în geamul acelei vitrine.

 

Povesteşte-mi, vreau să plutesc cu ochii închişi

ianuarie 2, 2018

Uit. Şi pe măsură ce uit, lucruri pe care le credeam eterne măcar cât viaţa mea, îşi schimbă înfăţişarea. Trecutul e la fel de fluid ca viitorul. Nu ştiu niciodată ce o să-mi aducă. Dar unele ţărmuri sunt sigure.

Moartea lui Cătălin petrecută înainte să-l cunosc din cartea lui şi să mă îndrăgostesc de el. Aveam 14 ani şi primul iubit al vieţii mele deja nu mai trăia când l-am descoperit.

Sigur este şi momentul în care m-am suit în taxi să merg la Urgenţă şi am început să hohotesc, iar şoferul mă întreba de adresă. Iertaţi-mă, i-am spus. A murit. A murit, acum am aflat. A murit. Era frig şi tremuram, îl văzusem pe Mihai cu două zile înainte. În sevraj.

O rugasem pe mama lui să-l ducă la spital şi ea îmi spunea că a chemat o asistentă acasă, i-a luat proba de urină, rezultatele sunt bune, n-are nimic. Îl vedeam fără vlagă, aura lui de zeu rătăcit se chircise. Şi mâinile pe care i le iubeam abia au izbutit să mă aducă spre el când m-am ridicat pe vârfuri să-i sărut obrajii, gura, ochii. Mâinile lui mari erau destrămate deja.

Un ţărm de neclintit este şi duminica aceea în care m-a sunat soţia lui Elixi şi mi-a spus: Elixi nu mai este. Iubitul meu şi-al ei.

Uneori am sentimentul că trecutul este un oraş căruia nu-i mai cunosc străzile. Mi s-a petrecut cu adevărat ceva în intersecţiile acelea? Am fost vreodată prin parcurile lui? I-am văzut acoperişurile şi pasajele subterane cu vitrine luminate de falsa veselia a neoanelor?

Te-ai întrebat vreodată de ce scriem? Ca să putem spune pe îndelete. Viaţa de zi cu zi, viaţa cea cu vorbe rostite şi auzite nu este o împărăţie a răbdării. Nu apuci să spui lucrurile dilatându-le semnificaţia. Celălalt nu te aşteaptă cu ochii închişi să spui cum reverbera totul când ai intrat într-o cameră de trecere şi mirosul unor buchete de zambile te-a ridicat pe un val mai înalt decât casa. Era întuneric şi nu voiai decât să mergi la baie. Te aflai într-un sat din Moldova, după ce lipsiseşi din ţară un an în care noaptea visai că eşti în România şi simplul fapt de a vedea în somn străzile Bucureştiului îţi făcea dimineaţa fericită.

Viaţa de zi cu zi este un film american. Povestea, spune-mi repede povestea. E cererea nerostită a celui care ascultă.

De aceea fiecare operă e un monolog care-şi caută ascultătorul. Cel care întruchipează răbdarea însăşi. Voluptatea aşteptării, singura care lasă lucrurile să se intensifice până trăirea ajunge la incandescenţă.

La adâncimea unde nimeni nu respiră pentru că legile înseşi ale trupului sunt abolite. Acolo unde pluteşti cu ochii deschişi în tovărăşia eternităţii.

Orice poveste pe care o spunem este o căutare a acelui moment când totul se suspendă – carne, spaţiu, timp.

Citește mai mult…

Spune, iubite… Covârşitorule!

martie 30, 2014

Ce vezi atunci când închizi ochii? Spune-mi, iubite… Binecuvântatule! Ce culoare palpită în tine? La mine sunt izbucniri de soare şi nori care poartă orbitoare corăbii în cer.

Sunt zile de vară cu portocaliu gâlgâietor şi galben topit. Sunt câmpuri de roşu tremurător. E albastru ca cerneala şi e violet şoptit. Sunt nopţi când herghelia de stele ţâşneşte în ierburi umede. Şi dimineţi de nisipuri foşnitoare, când marea abia respiră.

Sunt zile când plouă nesăţios şi frunzele pleznesc sub rafale de apă. Şi se întunecă cerul şi pietrele încep să strige. Pulberea vuieşte peste deşerturi instantanee. Şi iar se face linişte şi se desface miere, în vreme ce soarele planează în cercuri largi asupra lumii mele.

Spune-mi, iubite… Covârşitorule!

 

van-gogh-lan-de-grau-cu-seceratori_9c5f3e41488115

Van Gogh însuşi

Până mi se taie din nou răsuflarea din ochii tăi cei nevăzuţi

martie 18, 2014

Acolo unde ne îmbrăţişăm noi aerul străluceşte şi noaptea. Totul e cald, de parcă soarele şi-a aşezat palma peste lucruri, e întuneric, dar s-au amestecat stele cu firele din cearşaf. Suntem în albia unui râu unde vine Dumnezeu cu sita să strecoare aurul.

N-ai ştiut că mie nu-mi place întunericul, n-ai ştiut că aş fi vrut să-ţi văd ochii pe când buzele tale îmi despică viaţa cu sărut şi răsuflare cum n-am mai cunoscut.

N-ai ştiut că doar cu tine a fost întunericul mai dezvăluitor decât lumina. Dar sigur ştii că

I want you, I want you, I want you so bad

Cât timp o să ţină minte trupul atingerile tale? Cât trece până soarbe nisipul cuibul unei tălpi?  Poate se roteşte pământul altfel şi nisipul se face ocean. Şi oceanul se face foc şi focul se face aer în care noi strălucim fără de istov. Iar din aer curgem în timp, răsucind secundele pe vârtelniţa inimii. Până mi se taie din nou răsuflarea din ochii tăi cei nevăzuţi şi din sărut.

Şi din sărut, desigur, ştii ce mult

I want you, I want you, yes, I want you so bad.

Coboram treptele în seara aceea, tu la un pas în urmă. Aş fi vrut să fim pe-o scară fără capăt. Am ameţit când am simţit în podul palmei balustrada lucioasă, caldă ca pietrele sub soare, nu ne îmbrăţişaserăm încă doar mâna ta arătase la un moment dat spre mâneca rochiei mele învăluitor albastră pe când ziceai: Este frumoasă.

Şi iarăşi noapte s-a făcut şi ne-am aruncat hainele în strălucirea camerei,
Privirea ta urca în mine,  urmele ei pe trepte luminează încă.

Tremuram ca sita lui Dumnezeu ce strecoară aurul şi când m-ai luat în braţe mi-a venit să plâng.

N-ai ştiut. N-ai avut cum să ştii.

Dar ţi-este limpede acum

I want you, I want you, I want you so bad.

A fost odată 21 decembrie şi avea ochi de mongol şi de cuţit

decembrie 21, 2013

Sora mea a ajuns la Miliţie după ce s-a aşezat turceşte în faţa tancurilor. Era împreună cu o prietenă.  Au scăpat ca prin minune, pentru că tancul a schimbat direcţia în ultima secundă şi le-a ocolit. La secţie le-au ţinut cu mâinile ridicate deasupra capului. Câteva ore. Apoi le-au dus la Jilava. Toată noaptea. La răstimpuri se auzeau împuşcături. Fetele din cameră au plâns. Credeau că le vor lua din clipă în clipă şi le vor omorî.

Prietenii mei s-au aflat printre cei care au ridicat baricada de la Universitate. Unii au reuşit să scape când a început prăpădul final. Alţii au ajuns la Miliţia Capitalei. Pe coridorul unde au nimerit ei nu puteai arunca un ac. Două rânduri de oameni spate în spate. Cu faţa la zid. Şi miliţienii treceau de la unul la altul.

Iar şi iar. Lovind orbeşte cu bastoanele. În spinări, în picioare, în cap, din nou în spinări, în cap, în picioare. Din când în când, cu o mişcare iscusită, reuşeau să-i lovească şi în stomac, şi în faţă.

Image
foto: Dinu Lazăr 21 decembrie 1989

Unul dintre prietenii mei a fost bătut suplimentar când l-au coborât din dubă şi când l-au urcat iar în dubă să-i transporte la Jilava. Avea un pic de barbă. Şi asta a contat, pentru că în timp ce îl loveau îi mai spunea câte un miliţan: Na, să te saturi, bărbosule!  După ce a scăpat, pe 22, nu-l puteai recunoaşte. Nu-i puteai recunoaşte faţa tumefiată. Şi nici după glas nu-l puteai recunoaşte. Era răguşit  de cât strigase: Nu plecăm! Nu plecăm!

Mama mea? Venise acasă într-o fugă după ce se răsfirase iureşul din Piaţa Palatului. Sora cea mică tremura. Văzuse pe fereastră oameni cu scuturi şi căşti şi bastoane. O ruga pe mami să stea cu ea, să nu plece. Mami a luat-o de umeri, s-a uitat în ochii ei şi i-a zis serios de tot: Dacă nu plec acum o să mă urăsc toată viaţa. Înainte de a fi mamă sunt româncă. Trebuie să merg acolo, te rog să fii cuminte şi să nu deschizi nimănui şi să nu ieşi orice-ar fi.

Sora cea mică şi-a înghiţit lacrimile şi a rămas singură. A auzit şi ea cum se trage şi a sperat că mama se va întoarce.

Dar mama era chiar la sala Dalles când au muşcat gloanţele. Lângă o fată cu picioare zvelte şi cizme albe. Nu se cunoşteau. Apucaseră doar să strige împreună: Libertate te iubim, ori învingem, ori murim.
Image
foto: Dinu Lazăr – 21 decembrie 1989

Mama făcea un pas la stânga, să dea celor din primul rând ziare pentru făclii, lumânări şi mere. Spera că soldaţii se vor lăsa înduplecaţi, dacă le vorbesc toţi şi îi privesc în ochi.

Se lăsase întuneric. Deodată s-a auzit uruit de cutremur. Zăngăneau fiare şi au izbucnit urlete. Cerul a luat foc de trasoare.  Clănţănitul armelor a explodat în aer. Trupul cuiva s-a prăbuşit în braţele mamei mele. Era fata cu cizme albe. Mama a aşezat-o pe caldarâm să vadă dacă mai trăieşte.

Când i-a dat deoparte fâşul care-i acoperea capul, a simţit, căutând după jugulară, să-i verifice pulsul, că adolescenta cu cizme albe are în loc de faţă rămăşite de carne vie. I-a pipăit la gât lănţişorul cu cruciuliţă şi părul moale care a făcut-o să izbucnească în plâns. Atunci s-a gândit la mine. Dacă aş fi fost eu cea care cădea fără faţă în braţele altei mame, pe altă stradă.

I-a aprins fetei lumânarea albă de la botezul surorii mele. Şi a târât până la trotuar trupul fetei care murise în locul ei.  Pe drum a avut timp să vadă camionul cu roţi uriaşe care zdrobise picioarele unui soldat. L-a auzit strigând sfâşâietor.

De sub prelată trăgea în neştire cineva în uniformă albastră. Oamenii fugeau în toate direcţiile,  spărgând geamurile sălii Dalles ca să se adăpostească. Mama şi-a încrucişat privirea cu trăgătorul în uniformă albastră. Avea ochi de mongol şi de cuţit.

Şi vecina noastră de la ultimul etaj. Pe 22 dimineaţa a văzut cum se spălau valurile de  sânge care inundaseră scările metroului. Ea mergea la muncă. Plângea cu fularul tras până la ochi, deşi nu era frig. Era încă frică.

Şi totuşi. N-a mai fost. Câteva ceasuri mai târziu multora nu le-a mai fost frică.

Aşa a fost. Şi nimic nu poate măslui toate cele câte au fost în inima oamenilor.

 

Albă, neruşinată

decembrie 5, 2013

„Spune-mi iubito, strigă-mă cu numele de mireasă.

Adulmecă-mă. Despleteşte-mă. Am oprit în câmp caii Lunii.

Îi adapă Soarele azi. Îi încalecă stelele mâine.
Tremură frunzişul în salcâmi, tremură ca numele tău în inima mea.

Spune-mi iubito până îmi pierd urmele, numele…

Licăr în frunze. Verde fraged îmi linge tâmpla. Înfloresc fără şir.
Azi mi-am înfundat faţa în ierburi şi am plâns.

Spune-mi iubito şi urcă-mă în cer.”

Image

Tânărul văduv închide caietul pe care ea nu i l-a arătat niciodată.

E frig şi e noapte şi-abia dacă-şi mai aminteşte râsul ei care trezea omul din morţi.

A ieşit în faţa casei, îmbrăcat în pijama, da, carourile o făceau mereu să chicotească          şi dacă ar fi fost aici i-ar fi furat cordonul halatului şi-ar fi-nceput să danseze chiuind.

Bărbatul se-ntinde pe spate şi priveşte luna.                                                                                              

Albă,neruşinată.                                                                                                                                                  Pisica lor se rostogoleşte leneş ca zăpada timpurie

Şi îl muşcă uşor de mâna stângă.

Iar el nici nu tresare.

Aşa cum zvâcnesc buzele muşcate pe îndelete

decembrie 5, 2013

Copilul scâncea lângă fereastră. Ea nu l-a auzit la plecare.

Dar soţul a auzit-o cum iese, trântind în grabă uşa.

Amiaza scufundase oraşul pe fundul oceanului de primăvară,

Copacii vuiau de păsări în Central Park.

Trupul ei aluneca în fiecare miercuri şi vineri din acvariul apartamentului ieftin,

Unde patul lovise demult cel mai mare vas de croazieră din lume

Şi nimeni n-a mai apucat să urce în bărcile de salvare.

Ca un râu aproape secat ea se furişa în oceanul de primăvară,

Înota tot oraşul, până în cartierul amantului orb,

El îi spunea mereu: Eşti aşa de frumoasă, până şi eu te pot vedea

şi o săruta începând cu încheieturile mâinilor, acolo unde pulsul zvâcneşte uşor,

tumblr_mtwi2cyKi61rs1gaeo1_1280

Aşa cum zvâcnesc buzele ei muşcate pe-ndelete când se-ntoarce în seara asta  acasă

şi deschide uşa apartamentului ieftin unde

nu mai este decât copilul care scânceşte încă, dar ea nu-l aude.

Pentru că apele oceanului de primăvară năvălesc peste patul

unde o aşteaptă în tăcere un balon de jucărie, mare,

umflat ca un râu care va sparge acvariul.