Skip to content

În picioarele goale

Noiembrie 21, 2013

Moartea mi-a tras clopotele de când m-am născut. N-am văzut bine lumina zilei, că mămica s-a şi prăpădit, dar s-a dus cu zâmbetul pe buze, c-a apucat doctorul să taie cordonul care mă ţinea legat de ea şi să mă arate în timp ce strigam din toţi plămânii şi dădeam din picioare.

Acu’ nu ştiu dacă a încurcat Doamna cu coasa borcanele… dar mereu am zis că pesemne m-o fi plăcut prea tare şi s-o fi gândit să mă lase să mai cresc, cum se lasă pâinea la noi, la ţară. Şi după ce cresc şi mă fac bun de iubit să mă ia la pieptul ei. Da’ ca să nu treacă în van timpul ăla, a făcut ce-a făcut să mă aibă prin preajmă, să mă ocup de treburi de-ale ei.

Mie nu mi-a fost niciodată frică de moarte. Casa noastră era gard în gard cu cimitirul şi când eram mic acolo m-am jucat. Aveam şi-un deluşor, şi copaci, ai fi zis că-i parc, leagănele şi toboganul mai lipseau.

Hai, noroc, domnişorică! Bună ţuica asta, să zici săru’ mâna din partea mea lu’ bunicul matale, că se pricepe.  Păi cui îi place ce face, se pricepe şi cum să facă, aşa-i ?

Oamenii se miră de mine că nu mi-i urât cu munca mea. Da’ trebuie să aibă cineva grijă şi de oasele ăstea când se duce sufletul pe lumea ailalată, aşa-i ? Eu sunt un fel de uşier, ca să mă înţelegi bine. Că omul când moare nu se topeşte de tot… doar ce iese pe-o uşă şi intră pe alta.

Şi eu decât deschid şi închid uşile pe-aicia. Nu mi-e frică de morţi, îs ca nişte copiii. Oricât de bătrâni sau de tineri ar fi, ai văzut? seamănă între ei, că toţi sunt pruncii lui Dumnezeu şi mi se pare că mi s-a dat şi mie rostul meu în drumul lor înapoi.

Am plecat de la mine din comună, c-am avut greutăţi în familie, în fine, cum-necum, am ajuns la Bucureşti şi m-am angajat la cimitir. Să ştii că aici, printre gropile mele, mi-a fost bine de la început,  cu oraşul nici acum nu-s în toate apele mele, că e iureş mare şi zarvă multă… la mine în sat auzeam păsările de oriunde, aici numai în cimitir le aud cum cântă.

Când mai eram acasă jucam fetele la căminul cultural şi ce nu le povesteam! Râdeau şi mă priveau galeş, pe sub sprâncene. Dar nu-mi intrase nici una la inimă. La Bucureşti parcă mai greu cunoşti o fată, eu eram şi străin de locurile astea…  iar când spuneam ce meserie am, a doua oară nu mai voia fata să vină la întâlnire…

Într-o seară am ajuns la o vecină care mă chemase să-i repar un dulap. O femeie cumsecade, mă tot îndemna să ies cu fetele, să-mi trăiesc tinereţea. Când am intrat la ea în casă o văd pe Sanda. Parcă m-a săgetat ceva. Era frumoasă şi avea un nu ştiu ce care mi-a plăcut de prima oară. Când şi-a zis numele şi mi l-am spus şi eu pe al meu, ne-am mirat amândoi ce potrivire – Sanda şi Săndel. Eeeei, eu nu m-am abţinut şi am zis că ne-am găsit şi facem împreună o pereche de sandale.

Sanda a râs, îşi strângea lucruşoarele, venise la vecina mea să-i facă manichiura şi de-ale lor, de-astea de femei. Eu m-am oferit să o conduc la autobuz. Pe drum m-am întrecut pe mine, i-am spus bancuri, i-am zis nişte poveşti de la mine din sat. I-am povestit de viaţa mea de la ţară şi când a venit întrebarea «unde munceşti?» m-am gândit «eu pe fata asta nu pot s-o pierd, că e cea mai frumoasă şi grozavă din lume» şi-uite-aşa i-am răspuns că sunt administrator de parc.

302716_506641479354837_201640391_n

Eeeeee, şi când am văzut-o din nou… când a apărut Sănduţa cu rochia ei de culoarea mierii… mi-a pierit glasul. Nu mai găseam cuvintele, am luat-o de mână şi mă uitam la ea, eram la Patria, o invitasem întâi la film.

Aveam bilete, dar n-a mai vrut să intrăm, iar eu nu mai voiam să-i dau drumul la mână şi aveam eu semnele mele că şi ea se simte bine aşa. Ne-am plimbat, am dus-o la cofetărie, am plimbat-o cu barca, în Cişmigiu, iar ne-am plimbat, am dus-o la grădină, să mâncăm ceva şi să dansăm, era o orchestră… N-aş mai fi vrut să se termine ziua aia, zău !

În mine cam fierbea sângele, că eram tânăr şi în putere. Dar m-am temut să n-o sperii şi dacă s-a dat un pas înapoi, la primul sărut, am zis că am răbdare, că nicio comoară nu se desface fără răbdare, dar o femeie…

Dar când am aflat că Sanda fusese căsătorită şi că rămăsese văduvă mi-am zis… până aici ţi-a fost, Săndele ! Numai că tot n-am avut curaj să-i spun că sunt gropar… Ştiam că e musai s-o fac, e musai, dar de la gând la faptă a fost ceva cale de făcut. Şi nu ştiam ce mi-a copt mie soarta.

Într-o zi eram la cimitir, la lucru. Săpam la o groapă unde urma să fie înmormântată o femeie de vreo 70 şi ceva de ani. Murise de bătrâneţe şi acu’ fiul ei  făcea o îngropăciune ca o petrecere. A venit şi ne-a spus din timp, dar până n-am văzut cu ochii mei n-am crezut.

A adus omul un tărăfel de lăutari şi n-a dat voie la nimeni să plângă, le-a zis la toţi să nu vie îmbrăcaţi ca la mort, în negru, că mama lui a fost o femeie de viaţă şi cu haz şi să nu-i strice buna dispoziţie chiar acum, când pleacă din lumea asta. Şi să-i fi văzut pe lăutari ce mai cântau «Păsărică mută-ţi cuibul şi te du» şi alte romanţe de astea care îi plăcuseră femeii cât trăise şi de bună seamă aveau să-i placă şi pe ultimul drum !

Şi cum stăteam eu sprijinit în lopată şi mă uitam la oamenii ăia sosiţi la înmormântare, cu cine mi se încrucişează privirea? Cu Sănduţa mea. Ai fi zis că a văzut o stafie, aşa arăta de speriată, gata s-o apuce leşinul. Eu, cu musca pe căciulă… doar o minţisem atâta vreme că sunt administrator de parc. M-am repezit să ajung lângă ea, n-am mai zărit pe unde calc şi buf în groapă!

Când mi-am venit în simţiri eram întins pe o bancă mai încolo. Sanda lângă mine. Îmi venea să intru de tot în pământ… Nu m-a certat cu nimic. Avea ochii roşii de plâns şi mi-a zis că-i sunt drag, dar împreună nu putem fi. Că a îngropat nu un soţ, cum îmi povestise, ci doi… şi-al treilea nu poate fi gropar.

Eu ce să-i mai spun?

Au trecut 20 de ani de-atunci. Of, Sănduţa mea… s-o fi împăcat ăst timp cu mama noastră moartea? Că ea nu ne vrea răul, ea doar ne culege din lume când vine sorocul şi ne trimite la Dumnezeu. Ne trimite pe toţi în  picioarele goale.

Sănduţa mea… Tare mi-i dor să-i văd ochii.

 

 

 

 

 

Ultimul sărut

Noiembrie 12, 2013

Dimineaţa a început cu răcoare de vanilie în cerul gurii.  Ana păstrase jaluzelele ridicate în timpul nopţii, ca să nu alunece în apele visului, să rămână pe-aproape de ţărm, acolo unde felinarul din faţa ferestrei ţine lumina caldă, ca un cuptor în care se coace tava cu madlenele lui preferate, tăvălite prin praf de scorţişoară şi nuci.

Dar era aşa de obosită, încât a uitat că doarme şi trebuie să se trezească devreme. A visat că Victor îi spune să se întâlnească într-o clădire veche. „Să nu uiţi locul şi ora, da? Să vii”, îi şoptea la ureche făcând-o să se cutremure. Îi muşca uşor buzele, rostogolindu-se cu ea pe covor, pe podea, o  desena cu limba peste pleoape, peste încheieturile mâinilor, peste pântecul de sare şi se priveau în ochi cu atâta intensitate, încât li se oprea respiraţia ca şi cum s-ar fi scufundat la mare adâncime, să caute perle pe fundul oceanului.

„Vin, dragoste”, îi răspundea Ana în vis, iar cuvintele i se învălmăşeau printre suspine, cu silabele destrămate, dizolvându-se ca un pumn de pastile efervescente în saliva ei, a lui, a zeilor care le lingeau înnebuniţi buzele şi limbile.

Era atât de real…  Săruturile din dulceaţă de cireşe amare au supravieţuit revenirii din vis şi au bântuit-o minute în şir după ce s-a dat jos din pat şi a început să facă la repezeală bagajul de întoarcere.

550409_10200236922544307_981233759_n foto: Michel Donovan

Când a pornit maşina abia se luminase de ziuă în Budapesta. Ana s-a bucurat că nu trebuie să conducă deloc.  Şi nici să vorbească. În faţă, lângă fratele ei, stă Lidia, care o să aibă grijă să turuie tot drumul, aşa că poate închide liniştită ochii, prefăcându-se că doarme.

Fac paisprezece ore până acasă. Au trecut jumătate, sunt deja la graniţa cu România.  Ana priveşte pe fereastră cu pleoapele întredeschise, lumina se face lapte, îi simte gustul de marţipan şi primăvară. Are gustul lui. 

Înainte să plece din Bucureşti Victor i-a cerut să promită că vine repede înapoi,  să prindă împreună duminica.  Nu se mai văzuseră de o săptămână,  au apucat atunci doar o jumătate de oră împreună, când a condus-o la fratele ei. Pe bancheta din spate a taxi-ului  şi-au înlănţuit degetele, şi-au mângâiat cu fervoare mâinile, ca şi cum atunci s-ar fi putut atinge unul pe celălalt pentru ultima oară, ca şi cum singura posibilitate de a intra în contact ar fi fost mâinile lor care căpătau o viaţă independentă, ca nişte flori cărnoase, pline de electricitate.

Din podul palmelor se năşteau buze şi guri care se explorau cu limba şi el îi pipăia linia inimii cu o apăsare încetinită, dilatată şi cu o siguranţă care era de ajuns să-i facă sângele să zvâcnească de parcă o sută de bărbaţi dansau step irlandez în venele ei, încălţaţi cu pantofi de fistic şi anason.

Atunci i-a spus Victor cel mai frumos lucru pe care l-a auzit vreodată de la un bărbat: „Azi am muşcat dintr-o căpşună şi m-am gândit la tine.”  

E gata să ningă sau de ce s-a făcut aerul ca vata de zahăr? Fratele Anei opreşte la coada unui şir de maşini căruia nu i se vede capătul. A fost un accident undeva în faţă. Se lasă întunericul. Ana priveşte prin geamul care s-a aburit deodată. Cât mai au de aşteptat? Nu pot s-o ia pe alt drum? Ba da, spune fratele ei, după ce consultă gps-ul, dar înseamnă o oră şi jumătate în plus.

Ana se resemnează să aştepte. Maşinile din faţă par prăjiturele de ciocolată în care fructe roşii luminează întunericul fraged.

La intersecţia unde a avut loc accidentul pompierii şi cei de la Smurd au reuşit să taie tabla autoturismului făcut armonică. Un bărbat este prăbuşit peste volan. Plecase din Bucureşti când Ana pornea din Budapesta. Voia s-o întâmpine la jumătatea drumului, îl luase complice pe fratele ei.

Medicii îl întorc cu faţa în sus.  Victor are pe buze rămăşiţele unei căpşuni strivite.

Şi dacă suntem doar madlene cu nuci şi scorţişoară din care se înfruptă zeii? se întreabă Ana, chiar în clipa în care legistul se uită la ceas, ca să noteze ora decesului.

 

Când vine toamna şi miroase a parfum de mentă

Octombrie 26, 2013

Ne înghesuiseră pe toţi într-o cameră, în spatele scenei din sala de mese. Nu mai înaltă decât caloriferul vopsit în culoarea untului, mă sprijineam de coastele lui reci, în timp ce educatoarea se muncea să-mi coasă nişte frunze pe rochia lungă. Începuse cu tivul, ca să nu mătur podeaua cu trena.

Eram Toamna şi tremuram de emoţie. Nu mai ştiu dacă aveam ceva de recitat sau simpla mea costumaţie urma să convingă publicul. Nu ştiu nici dacă frunzele erau adevărate sau decupate din hârtie colorată. Îmi amintesc doar cum foşneau când mişcam picioarele, să-mi admir poalele rochiei şi să le flutur uşor, aşa cum văzusem în filme că fac zânele adevărate şi reginele.

546957_10151230969482758_1697146010_n

 

În jurul nostru urcau şi coborau vocile celorlalţi copii, prinse cu greu din urmă de glasul unei mame care mă lua de fiecare dată prin surprindere cu un Şşşşşşşşş sonor, de ceainic rusesc. Habar n-aveam pe atunci ce este un ceainic rusesc, dar şerpuirea acelui sunet a rămas undeva, în cine ştie ce cută a memoriei şi a reizbucnit cu prospeţime intactă altădată, când un iubit m-a dus într-o ceainărie să-mi spună că ne despărţim şi-am auzit dinspre bucătărie Şşşşşşşşş-ul binecunoscut.

În dimineaţa aceea de vară ne pregăteam pentru serbarea sfârşitului de an. Toate grupele erau adunate, părinţii făceau curse între camera culiselor şi sală. Ai mei nu veniseră,  ştiam că nu pot ajunge. Dar m-am pomenit cu mama.

Mirosea a parfum mentolat, pe care nu l-am mai întâlnit la altcineva şi de care ea nu-şi aminteşte. M-a îmbrăţişat şi mi-a dat o ciocolată. Foşnea acum şi staniolul în care era învelită ciocolata, foşneau şi frunzele pe care i le arătam tropăind mândră, ca să-mi clatin faldurile rochiei: Vezi, mami, vezi?

Era ghemuită la picioarele mele, alături de educatoarea care încerca să-mi strunească entuziasmul cât să nu mă înţepe în timp ce coase. Şi mi-a spus. M-a apucat de încheieturile mâinilor, încăpeau aşa de uşor în palmele ei, m-a privit tot timpul în ochi şi mi-a spus că trebuie să plece, că nu mai poate rămâne cu tata. N-am întrebat-o nimic. Ştiam de ce. Auzeam din camera mea cum strigau unul la altul şi după aia bufnituri şi plânsul ei şi zgomote înfundate şi câte un pahar care se sparge.

Mi-a promis că vine să ne ia, pe mine şi pe sora mea mai mică, vine cum reuşeşte să găsească o casă, să fiu cuminte şi să o aştept.

Educatoarea se oprise cu acul în mână. Eu am încuviinţat din cap, ca o promisiune. Mama s-a ridicat în picioare. M-a luat în braţe şi m-a sărutat şi m-a strâns la piept. Ţineam ochii închişi când m-a lăsat jos. Nu i-am deschis decât când am fost sigură că nu mai e în cameră.

În urma ei a rămas izul acela de mentă şi staniolul ciocolatei din care n-am mai putut să mănânc.

Nu-mi mai aduc aminte nimic de la serbarea pe care o aşteptasem cu sufletul la gură. Nu mai ştiu decât ochii educatoarei mai disperaţi decât ai mei şi lacrimile care au început să-mi ude rochiţa şi frunzele de Toamnă.

Cu umerii beţi de fericire

Septembrie 11, 2013


Te-am visat azi-noapte.
M-am trezit de câteva ori şi de fiecare dată ştiam că ne-am întâlnit prin spaţiile vaste ale somnului. De fiecare dată m-am reîntâlnit cu tine.
Ultima oară mă ţineai de mână şi mergeam pe stradă. Părea să fie spre seară. Părea să nu ne privim unul pe altul. Căldura pielii tale îmi vorbea. Şoptea. Şuşuşuşuşu.
Era linişte în jur sau doar inima îmi bătea aşa de tare, încât nu mai auzeam nimic în afară de freamătul umărului meu în atingere cu tine.
Te-ai întors deodată cu faţa, ţi-am văzut surâsul o clipă. Şi-apoi ţi-am simţit fruntea care coborâse şi împingea uşor, ca un mânz.
Umărul meu a tresărit. În somn.
M-am trezit cu umerii beţi de fericire.

 

ma bucur

foto: Andrei Purcărea

Atenţie, decolăm

August 12, 2013

Avioanele mele de hârtie zboară spre tine.
Unul vine cu sărutări. Altul transportă îmbrăţişări.
Am câteva pline cu suspine. Ale desfătării fără de ruşine.
Şi cele mai multe sunt doldora cu surâsuri.
Le primeşti şi mi le trimiţi înapoi?
Poate că ale tale sunt nevăzute. Poate că sunt doar tăcute.

Izbucnesc insule de mireasmă

August 4, 2013

Bucureştiul meu e frumos pe alocuri. La ceasuri pe care nu le ştiu, pentru că nici n-am vrut să le ştiu, ca să mă poată surprinde mereu, se desenează insule tremurătoare pe perete.

Într-o bună dimineaţă m-am trezit cu tot tavanul licărind. Era o pernă indiană cu mici oglinjoare rotunde, cusute drept pietre preţioase. Şi pentru prima oară se aşezase în aşa fel în braţele luminii, încât a însufleţit tavanul.

În aburi de asfalt încins izbucnesc insule de mireasmă, plouă şi râd în hohote copacii. Sunt într-o intersecţie şi nu ştiu de unde năvăleşte parfum de mâna Maicii Domnului.

971704_530544533674045_851043200_n

De săruturi născocitorule

Iulie 23, 2013

“Îţi ating gura, cu un deget ating colţul gurii tale, îi urmăresc conturul ca şi cum aş desena-o cu mâna mea, ca şi cum pentru prima oară  gura ţi s-ar întredeschide, şi mi-e de-ajuns să închid ochii pentru a şterge totul şi a o lua de la capăt, fac să prindă viaţă de fiecare dată gura pe care o doresc, gura pe care mâna mea o alege şi ţi-o desenează pe faţă, o gură aleasă între toate gurile, cu suverană libertate aleasă de mine ca să ţi-o desenez cu mâna mea pe faţă, şi care printr-un hazard pe care nu încerc să-l  înţeleg coincide  întrutotul cu gura ta ce zâmbeşte pe sub cea pe care ţi-o desenează mâna mea.

424400_10150639581863901_1050567011_n

Mă priveşti, mă priveşti de aproape, tot mai de aproape şi atunci ne jucăm de-a ciclopul, ne privim tot mai de aproape şi ochii se măresc, se apropie între ei, se suprapun, iar ciclopii se privesc, răsuflând descumpăniţi, gurile se întâlnesc şi luptă fierbinte, muşcându-se cu buzele, abia sprijinind limba de dinţi,  zbenguindu-se în lăcaşele lor unde un aer greu intră şi iese însoţit de un parfum vechi şi de tăcere.

Atunci mâinile mele încearcă să ţi se adâncească în plete, să-ţi mângâie încetişor necuprinsul părului în timp ce ne sărutăm de parcă am avea gura plină de flori sau de peşti, de mişcări vii, de aromă nedesluşită. Şi dacă ne muşcăm durerea e dulce, şi dacă ne sufocăm într-o efemeră şi cumplită sorbire simultană a respiraţiei, moartea aceasta instantanee e frumoasă. Şi nu-i decât o singură salivă şi un singur gust de fruct pârguit, iar eu te simt tremurând lipită de mine precum luna în apă.”

(Şotronul,capitolulVII)



Vocea aceasta desenează sărutul pe propria-mi gură. Mă face s-o ascult cu buzele, cu pielea, cu oasele care-mi devin fluide. Cu părul mă face s-o ascult. Şi mă străbate ca o corabie cald foşnitoare.

Julio, Julio!  De săruturi născocitorule…