Skip to content

Cine se întoarce cu adevărat vreodată

Ianuarie 10, 2018

Scrisoare de-acum trei ani. N-a ajuns la tine pentru că nu ţi-am mai trimis-o.

„Mă sunaseşi aseară. Au fost zile amare mult şi cea de ieri s-a numărat printre ele, poate ai simţit că am vorbit cu tine în gând.

Am fost istovită după ce a plecat Dana. Ultimele zece zile – cu tot cu parastasul pentru mama, pregătirea lui şi noroioasele poveşti cu testamentul, avocaţii, rapacitatea pe care a dovedit-o Ada.

Ultimele zece zile m-au rupt şi n-am avut cum să dau bir cu fugiţii, deşi aş fi făcut-o fără preget. Sâmbătă am dus-o pe Dana la aeroport. Cât timp şi-a rezolvat cu biletul şi cântărirea bagajului m-am uitat la bărbatul şi femeia care se sărutau neistovit. El se îndepărta un pic de chipul ei pentru a putea s-o privească înainte de a o săruta din nou, iar mâna lui dreaptă îi cuprindea ceafa aşa cum ţin mamele bebeluşul, cu un fel de protecţie şi duioşie care aureolează iubirea de parcă n-am fi oameni, ci îngeri. De parcă ne-am amintit deja că suntem îngeri.

Iar eu simţeam săruturile lor în piept, chiar şi după ce nu s-au mai sărutat cu gurile, ci cu ochii şi surâsurile şi braţele şi cuvintele, căci înainte să se despartă şi-au apropiat mult feţele şi îşi şopteau.

Imaginea lor s-a topit apoi şi mi-am trăit propria despărţire de Dana, dar nu înainte de a fi mers în magazinul acela unde am fost şi cu tine şi de a fi cumpărat biscuiţi în cutie de metal.

Aşa cum am cumpărat şi astă iarnă, când ai plecat tu şi tot aeroportul păstra ecoul acelei plecări – era un amestec de plecări, cea din toamnă şi cea din ianuarie.

Sunt ca un burete. Inima mea e un burete care păstrează toate plecările.

Mă uitam apoi la Dana care se mira să mă descopere la răstimpuri, intrase în şirul de oameni care aşteptau controlul obiectelor. Eu mă tot mutam s-o mai pot vedea şi mi se părea un copil care pleacă de acasă şi ceva tremură înăuntrul ei, chiar dacă zâmbeşte şi răstoarnă cu gesturi energice în tava de plastic tot ce are în poşetă.

O priveam şi mă simţeam ca o casă din care pleacă şi copilăria ei, şi a mea, şi a ta şi a tuturor oamenilor care au plecat vreodată şi mă simţeam tava de plastic în care sunt scoase la vedere obiecte care povestesc despre vieţile oamenilor.

Ce de lucruri ascundem prin buzunare, prin memorie, ce de lucruri ascundem în tăcerile noastre sau în izbucnirile noastre! Dana rămăsese în picioarele goale, singura dintre toţi. Atunci mi-au dat lacrimile, atunci mi-am amintit despre fiul rătăcitor şi m-am întrebat cine pleacă, cine rămâne, cine se întoarce cu adevărat vreodată.

Când am ieşit din aeroport nu mai ştiam ce anotimp este. Am vrut să plec în oraş cu autobuzul, dar nu m-am dumirit unde e casa de bilete. Chiar în faţa mea a oprit un taxi.  A coborât un bărbat care şi-a luat valiza din portbagaj. Era înalt, tuns scurt, era singur. N-a privit în dreapta, n-a privit în stânga, am urcat în locul lui şoferul mi-a zis despre el, fără să întreb „Un om extraordinar de calm… a venit pentru o lună în România, în vacanţă. Se întoarce în Norvegia, munceşte în construcţii”

Aşa mi-a zis în timp ce priveam pe fereastra şi Dana tocmai îmi trimitea un sms în care scria că mă iubeşte, iar după ce-am ajuns acasă s-a surpat totul în mine ca un mal înghiţit de ploaie.

Şi a fost sâmbătă. Şi a fost duminică. Şi a fost luni. Şi mi-a fost dor de mama şi de iubirea care ne aminteşte că suntem îngeri.”

Anunțuri

De parcă ai porni în galop călare pe un ponei

Ianuarie 3, 2018

Am început multe scrisori, le am prin tot felul de foldere. Nu le-am încheiat pentru că nu ştiam dacă ţi le trimit.Şi nu pentru că n-aş fi vrut să le citeşti, ci pentru că tăcerea ta e un gardian.

Îi aud paşii dincolo de uşă. Uşa este alcătuită din mii de kilometri, din nopţi şi zile, din ore când rămân cu inima tremurând ca varga, întrebându-mă dacă o să obosească vreodată, dacă o să mă lase vreodată să mă apropii, să-mi lipesc buzele de pieptul tău şi să şoptesc acolo tot ce am să-ţi spun.

De unde să apuc firul care deznoadă toată istoria noastră? Este mai veche decât întâlnirea noastră, mai veche decât vârstele noastre laolaltă şi decât viaţa asta multiplicată în oglinzi din toate timpurile şi din toate casele pământului.

Ştii de ce merită ca lucrurile să fie rostite? Sunt limpezitoare. Asta mă îndrăgosteşte pe mine necontenit de dialog (fie şi cu mine însămi, de celălalt nu-mi răspunde). E drept, cuvintele sunt şi înfiinţătoare de realitate – şi orice fiinţare înseamnă să-ţi asumi.

Aşa fac întotdeauna descălecătorii de ţară – dau nume. Aşa însuşi Adam a dat nume tuturor făpturilor şi atunci făpturile toate au venit pe deplin la existenţă.

A avea nume – a numi înseamnă să recunoşti existenţa, asumându-ţi-o în conştiinţă ca realitate. Nu doar ca probabilitate. Şi-uite aşa ajung la adevărul că iubesc cuvintele ca pe mine însămi, ele sunt aproapele meu. În faţa lor am emoţii ca în faţa oamenilor şi sunt recunoscătoare unor spuneri aşa cum sunt unor mari întâlniri.

Scriu pe sărite, sunt mai multe pagini pe care le-am început pentru tine în momente disparate. Multe ţi le-am spus în gând şi au rămas doar cu trupul lor de abur. Unele au fost doar fraze exclamaţie, am revenit asupra lor să le temperez şi vlaga li s-a pierdut.

Nu prea mă pricep să folosesc vorbe molcome. E un efort, e ca atunci când femeia din braţele tale geme şi suspină şi strigă de fericire şi tu îi pui mâna la gură, să nu audă părinţii din camera alăturată, vecinii, administratorul blocului, primarul, extratereştrii.

Cum să-ţi înghiţi suspinele de voluptate? Cum să pui surdină trăirii? De parcă ai porni în galop călărind un ponei. Ori într-o cursă teribilă pe o tricicletă… Nu se face totul mai mic, mai sărac?

 

Cât de imprecisă e graniţa între a dărui şi a năvăli

Ianuarie 2, 2018

N-am vorbit  atâta amar de vreme.

Nu m-a încurajat faptul că eram odată în nesuferitul de chat şi spusesem că-ţi voi scrie, iar tu ai precizat mai în glumă, dar parcă mai mult în serios – scurt şi cuprinzător. Ce înseamnă scurt când deschid teritorii lăuntrice unde visez că-mi eşti părtaş de intensitate? Când vreau să mă bucur de mine însămi pentru că mă arăt ţie?

Şi m-am temut că vorbesc doar pentru că eu îmi doresc această comunicare a esenţei. Pe care nu ştiu dacă o vrei şi tu. Dacă ţi se potriveşte, dacă te atrage sau eşti măcar curios.

Dana şi-a rupt piciorul drept şi acum e în gips. Nu se înţelege cu  soţul ei cârlionţat, cu ochi şerpeşti şi surâs prelung. Ce mi se păruse când au venit ei aici n-a fost chiar părere. O răceală destul de surprinzătoare după numai doi ani de căsătorie, indiferenţa lui care tresare şi se înduioşează doar când e vorba de fetiţa lor.

Mama nu vrea să facă operaţia pentru inimă. Cum sunt lucrurile astea… Ai sentimentul că celălalt ştie. De fapt speri ca celălalt să ştie, să nu rămână pe umeri tăi hotărârea de care depinde, poate, sănătatea sau însăşi viaţa lui.

Deşi cu adevărat viaţa noastră depinde mereu numai de ce răspundem propriei deveniri,  nu suntem atât de înţelepţi şi de senini – ne frământă gândul că am fi putut face mai mult sau mai altfel pentru un om iubit, am fi putut fi mai atenţi, mai informaţi, mai prezenţi, am fi putut să-i explicăm mai bine, mai convingător, am fi putut să… să-l salvăm. Dar de la ce?

Vecina mea e gata să moară. O întâlneam uneori pe hol mergând şontâc-şontâc spre cealaltă vecină, cea care-mi spune „Sărut ochii”, dar nu-şi poate ierta băiatul pe care nu l-a mai văzut de vreo 20 şi ceva de ani şi de care nici nu mai ştie nimic. A fost o daraveră cu o casă pe care i-a lăsat-o în grijă, iar el a vândut-o şi ea a aflat de prin străini.

În schimb vecina care se hotărăşte să moară s-a specializat în a-şi ierta fiul. Divorţat, pensionat pe caz de boală. De fapt alcoolic. S-a mutat la ea de nişte ani, stă în camera din spate a micului apartament cu miros incert. Fiul pare şi el un bătrân. Dinţi pierduţi, o mustaţă îngălbenită de tutun şi gesturi sleite, tremurătoare. Şi mai ales privirea – apăsată de o vinovăţie despre care nu-i clar dacă o foloseşte cu viclenie subconştientă ca nadă sau îi e chiar povară.

Vecina care se pregăteşte să moară e unguroaică get-beget, zâmbeşte întotdeauna timid, stâlceşte uneori cuvintele. Am întâlnit-o ducându-i doamnei Andronescu, vecina Sărut-ochii, câte o plăcintă sau prăjitură cu vişine atunci scoasă din cuptor. Am sunat uneori la uşa ei şi i-am cerut o cană de ulei sau nişte sare. A sunat ea la uşa mea s-o mai vadă pe Fulguţa, pisica cea albă sau pe Xiuşa, pisica cea neagră pe care o am acum, după ce Fulguţa şi-a găsit odihna sub un copac din parcul IOR, şi pe Maya, căţeluşa ciufulită.

Astă-toamnă am găsit-o pe vecina unguroaică lângă lift. Se izbea cu spatele de perete de parcă s-ar fi căinat ori ar fi vrut să-şi liniştească o durere. Ţinea capul plecat, umerii erau încovoiaţi şi vesta ei de lână descheiată la toţi nasturii lăsa să se vadă oasele pieptului care se iţeau din gulerul boţit al capotului cu flori.

Ce-aţi păţit? Vă e rău? Credeam că s-a certat cu fiul, despre care aflasem că-i şterpeleşte bani după ce-şi topeşte pensia personală în 3, 4 zile. Dar ea avea pierderi de memorie. Nu-şi amintea niciodată aceste secvenţe, se simţea doar foarte obosită şi păstra o vreme aerul de copil rătăcit pe care l-a adus sectoristul la poarta părinţilor.

Nu ştiu cum o cheamă pe vecina mea. Poate am auzit cândva, dar n-am ţinut minte. Nici pe cea care în loc de la revedere îmi spune „Sărut ochii” nu ştiu cum o cheamă. Dar e mai simplu să-i spun acum doamna Andronescu, să nu te încurci în atâtea vecine despre care-ţi povestesc.

De când îţi tot scriu vecina mea a murit. Fiul ei a sunat într-o seară la uşă. Nu vreau nimic, mi-a spus. Avea privirea rătăcită, nu de alcool, ci de frică. Ştiţi de mama, aşa-i?

Îl cunoşti pe fiul acesta. L-ai văzut astă-iarnă când ne-a împrumutat trusa pentru meşterit masa pe care mi-ai cumpărat-o tu.

Am auzit că e în spital. Cum se simte? Rău. Doctorul a spus că moare într-o săptămână. A ajuns la spital în ultimul stadiu. Fiul avea deja privirea unui orfan. Nu ştiu vârsta lui, e atât de năruit de băutură, încât vârsta lui aproape că nu mai contează. Ştiu că vecina avea vreo 70 şi ceva de ani.

Nu-i mai are. S-au încheiat. Şi chiar n-a ţinut cu mult peste o săptămână. Bănuiesc şi ziua când s-a petrecut. Dimineaţa, pe la 8 a sunat soneria. N-am răspuns. Nu dormeam, dar am simţit că vine o veste de moarte şi n-am răspuns. De parcă n-aş fi fost acasă, nu de parcă nu voiam să primesc înştiinţarea.

Te înţeleg într-un fel şi pe tine. De ce ignori soneria. Sau momentul când cineva bate la uşă. Şi vei deschide, vei deschide, oare? Chiar dacă nu veste amară ţi se aduce, pentru tine poate că e la fel de greu să înduri şi izbucnirea inimii, şi îmbrăţişările vieţii.

Nu vreau să-ţi povestesc despre moarte, dar nu ştiu cum mereu ajung la asta. În jurul meu se petrec. În jurul meu ea petrece. O să vină momentul îmbrăţişării, sper să nu mă podidească atunci spaima. Mi-e însă frică să nu fie lipsită de sens viaţa mea. Şi viaţa celorlalţi să nu fie o lungă prefaţă a unei despărţiri mereu prea timpurii. Să nu fie sfârşitul înainte ca noi să fi reuşit să ne spunem, să ne dăruim, să ne adâncim.

L-am visat pe tata. Eram într-o casă, nu semăna cu niciuna din casele unde a locuit el, nici cea din copilăria mea, nici cea a exilului său din Drumul Taberei, unde s-a mutat cu soaţa lui de-a doua – nefasta, cum îi spunea cu un umor nu chiar binevoitor.

Am reînceput şi citesc cu lacrimi de uluire-răscolire Să nu pronunţi „noapte” de Amos Oz.

Cel mai greu e nici măcar să îndur neiubirea, cel mai greu îmi e să îndur necomunicarea. Ascult în neştire cântece de la tine, multe evreieşti. Ascult în neştire cântece de la mine pentru tine, unele nici nu ţi le-am mai trimis, am pus multe-multe deoparte.

Cât de imprecisă e graniţa dintre a dărui şi a năvăli şi cât de greu îmi e să păşesc pe linia asta mai subţire decât subţirimea însăşi. Cartea asta îmi frânge inima şi, deşi nimic nu părea să anunţe asta nişte bune zeci de pagini, mă face să descopăr asemănări între mine şi personajul Noa.

Şi înflăcărările ei care uneori fac să-i izbucnească mânia, şi tatăl ei violent, şi o anume francheţe, şi o senzualitate neruşinată, şi o nelinişte – ce înseamnă să faci binele? Cum să-l faci cu precizie, cu eficienţă, nu doar sub impulsul adesea stângaci al impresionării şi al emoţiilor… până şi faptul că Noa priveşte oamenii cu nesaţ şi simte, le simte stările din acest nesaţ hrănit de o atenţie şi intuiţie aidoma felul de a fi, are cumva o percepţie instantanee a oamenilor şi asta n-o face mai puternică, ci mai vulnerabilă, până şi asta îmi povesteşte ceva despre mine.

Parcă aş fi stat în faţa unei vitrine privind obiectele care o compun şi aş fi văzut reflectat în geam conturul unui om, fără să ştiu că eu sunt acolo, eu sunt acel contur, iar o rază de lumină sau, dimpotrivă, o bruscă trecere a unei umbre ar fi făcut deodată să mă recunosc în geamul acelei vitrine.

 

Povesteşte-mi, vreau să plutesc cu ochii închişi

Ianuarie 2, 2018

Uit. Şi pe măsură ce uit, lucruri pe care le credeam eterne măcar cât viaţa mea, îşi schimbă înfăţişarea. Trecutul e la fel de fluid ca viitorul. Nu ştiu niciodată ce o să-mi aducă. Dar unele ţărmuri sunt sigure.

Moartea lui Cătălin petrecută înainte să-l cunosc din cartea lui şi să mă îndrăgostesc de el. Aveam 14 ani şi primul iubit al vieţii mele deja nu mai trăia când l-am descoperit.

Sigur este şi momentul în care m-am suit în taxi să merg la Urgenţă şi am început să hohotesc, iar şoferul mă întreba de adresă. Iertaţi-mă, i-am spus. A murit. A murit, acum am aflat. A murit. Era frig şi tremuram, îl văzusem pe Mihai cu două zile înainte. În sevraj.

O rugasem pe mama lui să-l ducă la spital şi ea îmi spunea că a chemat o asistentă acasă, i-a luat proba de urină, rezultatele sunt bune, n-are nimic. Îl vedeam fără vlagă, aura lui de zeu rătăcit se chircise. Şi mâinile pe care i le iubeam abia au izbutit să mă aducă spre el când m-am ridicat pe vârfuri să-i sărut obrajii, gura, ochii. Mâinile lui mari erau destrămate deja.

Un ţărm de neclintit este şi duminica aceea în care m-a sunat soţia lui Elixi şi mi-a spus: Elixi nu mai este. Iubitul meu şi-al ei.

Uneori am sentimentul că trecutul este un oraş căruia nu-i mai cunosc străzile. Mi s-a petrecut cu adevărat ceva în intersecţiile acelea? Am fost vreodată prin parcurile lui? I-am văzut acoperişurile şi pasajele subterane cu vitrine luminate de falsa veselia a neoanelor?

Te-ai întrebat vreodată de ce scriem? Ca să putem spune pe îndelete. Viaţa de zi cu zi, viaţa cea cu vorbe rostite şi auzite nu este o împărăţie a răbdării. Nu apuci să spui lucrurile dilatându-le semnificaţia. Celălalt nu te aşteaptă cu ochii închişi să spui cum reverbera totul când ai intrat într-o cameră de trecere şi mirosul unor buchete de zambile te-a ridicat pe un val mai înalt decât casa. Era întuneric şi nu voiai decât să mergi la baie. Te aflai într-un sat din Moldova, după ce lipsiseşi din ţară un an în care noaptea visai că eşti în România şi simplul fapt de a vedea în somn străzile Bucureştiului îţi făcea dimineaţa fericită.

Viaţa de zi cu zi este un film american. Povestea, spune-mi repede povestea. E cererea nerostită a celui care ascultă.

De aceea fiecare operă e un monolog care-şi caută ascultătorul. Cel care întruchipează răbdarea însăşi. Voluptatea aşteptării, singura care lasă lucrurile să se intensifice până trăirea ajunge la incandescenţă.

La adâncimea unde nimeni nu respiră pentru că legile înseşi ale trupului sunt abolite. Acolo unde pluteşti cu ochii deschişi în tovărăşia eternităţii.

Orice poveste pe care o spunem este o căutare a acelui moment când totul se suspendă – carne, spaţiu, timp.

Citește mai mult…

Spune, iubite… Covârşitorule!

Martie 30, 2014

Ce vezi atunci când închizi ochii? Spune-mi, iubite… Binecuvântatule! Ce culoare palpită în tine? La mine sunt izbucniri de soare şi nori care poartă orbitoare corăbii în cer.

Sunt zile de vară cu portocaliu gâlgâietor şi galben topit. Sunt câmpuri de roşu tremurător. E albastru ca cerneala şi e violet şoptit. Sunt nopţi când herghelia de stele ţâşneşte în ierburi umede. Şi dimineţi de nisipuri foşnitoare, când marea abia respiră.

Sunt zile când plouă nesăţios şi frunzele pleznesc sub rafale de apă. Şi se întunecă cerul şi pietrele încep să strige. Pulberea vuieşte peste deşerturi instantanee. Şi iar se face linişte şi se desface miere, în vreme ce soarele planează în cercuri largi asupra lumii mele.

Spune-mi, iubite… Covârşitorule!

 

van-gogh-lan-de-grau-cu-seceratori_9c5f3e41488115

Van Gogh însuşi

Până mi se taie din nou răsuflarea din ochii tăi cei nevăzuţi

Martie 18, 2014

Acolo unde ne îmbrăţişăm noi aerul străluceşte şi noaptea. Totul e cald, de parcă soarele şi-a aşezat palma peste lucruri, e întuneric, dar s-au amestecat stele cu firele din cearşaf. Suntem în albia unui râu unde vine Dumnezeu cu sita să strecoare aurul.

N-ai ştiut că mie nu-mi place întunericul, n-ai ştiut că aş fi vrut să-ţi văd ochii pe când buzele tale îmi despică viaţa cu sărut şi răsuflare cum n-am mai cunoscut.

N-ai ştiut că doar cu tine a fost întunericul mai dezvăluitor decât lumina. Dar sigur ştii că

I want you, I want you, I want you so bad

Cât timp o să ţină minte trupul atingerile tale? Cât trece până soarbe nisipul cuibul unei tălpi?  Poate se roteşte pământul altfel şi nisipul se face ocean. Şi oceanul se face foc şi focul se face aer în care noi strălucim fără de istov. Iar din aer curgem în timp, răsucind secundele pe vârtelniţa inimii. Până mi se taie din nou răsuflarea din ochii tăi cei nevăzuţi şi din sărut.

Şi din sărut, desigur, ştii ce mult

I want you, I want you, yes, I want you so bad.

Coboram treptele în seara aceea, tu la un pas în urmă. Aş fi vrut să fim pe-o scară fără capăt. Am ameţit când am simţit în podul palmei balustrada lucioasă, caldă ca pietrele sub soare, nu ne îmbrăţişaserăm încă doar mâna ta arătase la un moment dat spre mâneca rochiei mele învăluitor albastră pe când ziceai: Este frumoasă.

Şi iarăşi noapte s-a făcut şi ne-am aruncat hainele în strălucirea camerei,
Privirea ta urca în mine,  urmele ei pe trepte luminează încă.

Tremuram ca sita lui Dumnezeu ce strecoară aurul şi când m-ai luat în braţe mi-a venit să plâng.

N-ai ştiut. N-ai avut cum să ştii.

Dar ţi-este limpede acum

I want you, I want you, I want you so bad.

A fost odată 21 decembrie şi avea ochi de mongol şi de cuţit

Decembrie 21, 2013

Sora mea a ajuns la Miliţie după ce s-a aşezat turceşte în faţa tancurilor. Era împreună cu o prietenă.  Au scăpat ca prin minune, pentru că tancul a schimbat direcţia în ultima secundă şi le-a ocolit. La secţie le-au ţinut cu mâinile ridicate deasupra capului. Câteva ore. Apoi le-au dus la Jilava. Toată noaptea. La răstimpuri se auzeau împuşcături. Fetele din cameră au plâns. Credeau că le vor lua din clipă în clipă şi le vor omorî.

Prietenii mei s-au aflat printre cei care au ridicat baricada de la Universitate. Unii au reuşit să scape când a început prăpădul final. Alţii au ajuns la Miliţia Capitalei. Pe coridorul unde au nimerit ei nu puteai arunca un ac. Două rânduri de oameni spate în spate. Cu faţa la zid. Şi miliţienii treceau de la unul la altul.

Iar şi iar. Lovind orbeşte cu bastoanele. În spinări, în picioare, în cap, din nou în spinări, în cap, în picioare. Din când în când, cu o mişcare iscusită, reuşeau să-i lovească şi în stomac, şi în faţă.

Image
foto: Dinu Lazăr 21 decembrie 1989

Unul dintre prietenii mei a fost bătut suplimentar când l-au coborât din dubă şi când l-au urcat iar în dubă să-i transporte la Jilava. Avea un pic de barbă. Şi asta a contat, pentru că în timp ce îl loveau îi mai spunea câte un miliţan: Na, să te saturi, bărbosule!  După ce a scăpat, pe 22, nu-l puteai recunoaşte. Nu-i puteai recunoaşte faţa tumefiată. Şi nici după glas nu-l puteai recunoaşte. Era răguşit  de cât strigase: Nu plecăm! Nu plecăm!

Mama mea? Venise acasă într-o fugă după ce se răsfirase iureşul din Piaţa Palatului. Sora cea mică tremura. Văzuse pe fereastră oameni cu scuturi şi căşti şi bastoane. O ruga pe mami să stea cu ea, să nu plece. Mami a luat-o de umeri, s-a uitat în ochii ei şi i-a zis serios de tot: Dacă nu plec acum o să mă urăsc toată viaţa. Înainte de a fi mamă sunt româncă. Trebuie să merg acolo, te rog să fii cuminte şi să nu deschizi nimănui şi să nu ieşi orice-ar fi.

Sora cea mică şi-a înghiţit lacrimile şi a rămas singură. A auzit şi ea cum se trage şi a sperat că mama se va întoarce.

Dar mama era chiar la sala Dalles când au muşcat gloanţele. Lângă o fată cu picioare zvelte şi cizme albe. Nu se cunoşteau. Apucaseră doar să strige împreună: Libertate te iubim, ori învingem, ori murim.
Image
foto: Dinu Lazăr – 21 decembrie 1989

Mama făcea un pas la stânga, să dea celor din primul rând ziare pentru făclii, lumânări şi mere. Spera că soldaţii se vor lăsa înduplecaţi, dacă le vorbesc toţi şi îi privesc în ochi.

Se lăsase întuneric. Deodată s-a auzit uruit de cutremur. Zăngăneau fiare şi au izbucnit urlete. Cerul a luat foc de trasoare.  Clănţănitul armelor a explodat în aer. Trupul cuiva s-a prăbuşit în braţele mamei mele. Era fata cu cizme albe. Mama a aşezat-o pe caldarâm să vadă dacă mai trăieşte.

Când i-a dat deoparte fâşul care-i acoperea capul, a simţit, căutând după jugulară, să-i verifice pulsul, că adolescenta cu cizme albe are în loc de faţă rămăşite de carne vie. I-a pipăit la gât lănţişorul cu cruciuliţă şi părul moale care a făcut-o să izbucnească în plâns. Atunci s-a gândit la mine. Dacă aş fi fost eu cea care cădea fără faţă în braţele altei mame, pe altă stradă.

I-a aprins fetei lumânarea albă de la botezul surorii mele. Şi a târât până la trotuar trupul fetei care murise în locul ei.  Pe drum a avut timp să vadă camionul cu roţi uriaşe care zdrobise picioarele unui soldat. L-a auzit strigând sfâşâietor.

De sub prelată trăgea în neştire cineva în uniformă albastră. Oamenii fugeau în toate direcţiile,  spărgând geamurile sălii Dalles ca să se adăpostească. Mama şi-a încrucişat privirea cu trăgătorul în uniformă albastră. Avea ochi de mongol şi de cuţit.

Şi vecina noastră de la ultimul etaj. Pe 22 dimineaţa a văzut cum se spălau valurile de  sânge care inundaseră scările metroului. Ea mergea la muncă. Plângea cu fularul tras până la ochi, deşi nu era frig. Era încă frică.

Şi totuşi. N-a mai fost. Câteva ceasuri mai târziu multora nu le-a mai fost frică.

Aşa a fost. Şi nimic nu poate măslui toate cele câte au fost în inima oamenilor.