Strălucesc de îndrăgostită ce sunt, strălucesc ca o explozie de licurici

Îţi povestesc, totuşi îţi povestesc. Simt uneori că povestirile acestea sunt ca o punte desfăşurată spre tine, ca un spaţiu care se creează anume, să ne întâlnim. Numai că spaţiul acesta e de fapt sufletul meu supradimensionat, care se aşterne sub noi doi. Şi dacă închid ochii ca să privesc mai bine, puntea nu mai e punte, ci mai degrabă un covor zburător.

Pentru că nici malurile acelea nu sunt fixe, au şi ele curgerea lor, au şi ele o înălţare. Şi am câteodată un sentiment paradoxal – cui povestesc de fapt? Bărbatului care vorbeşte la telefon cu glas strâmtorat şi păstrează când ne vedem gesturi de o infinită precauţie, să nu depăşească rama unui tablou pe care şi l-a conturat de unul singur?

Cui povestesc, sufletului pe care îl simt curgându-mi prin suflet, pe care îl ştiu într-un mod inexplicabil, chiar şi în momentele când mi se pare cel mai străin?
Balansul acesta este de multe ori ameţitor.

La Căprişoara am chemat zânele locului. A fost cel mai firesc lucru pe care îl puteam face în acea pădure transparentă. Cred că şi fără solstiţiul de vară şi fără Sânzienele din timpul celor zece zile petrecute acolo, cumva locul însuşi ne-ar fi făcut să le simţim. Erau foarte prezente, într-un fel natural.

Într-o după amiază ne-am sfătuit cu toţii cum să le chemăm. Au fost atunci o mulţime de idei care s-au ivit ca nişte fluturi, din aer. Pe unele am apucat să le concretizăm, altele au rămas fluturi…

Să scriem mesaje nevăzute, cu lapte şi miere pe scoarţa copacilor. Cuvinte de dragoste, rugăminţi, dezmierdări, mărturisiri. Să scriem cu fumul unor beţişoare parfumate în aer. Să înălţăm un zmeu pe care sunt cuvintele noastre, numele noastre, ca zânele văzduhului să citească şi să ne pomenească în şoaptele lor, în adierile lor.

Să trimitem bărcuţe de hârtie pe apă, mesajele noastre scrise ar fi dispărut imediat, dar ondinele le-ar fi descifrat oricum. Pictorii au schiţat săruturi pe pietrele mai mari şi mai mărunte din pădure, au lăsat atingeri de culoare aurie pe câte o scoarţă de copac, am legat între două trunchiuri un hamac din pânză străvezie pe care l-am umplut cu flori şi cu mesaje pentru zâne. Le-am făcut mici ofrande cu frăguţe culese din iarbă, miere, frunze, petale transparente de măceş.

Am legat fâşii subţiri de pânză de crengi şi iar am scris, iar le-am invocat. Şi înainte să plecăm spre Bucureşti, am legat câteva fâşii de roţile unei maşini, să ne ducă rugăminţile la toate zânele pământului, să ni le împlinească ele. În noaptea de Sânziene am meditat în pădure şi am lăsat lângă hamac o bluză de a mea, să vină ele să o îmbrace, să o umple de strălucirea lor. Am avut sentimentul că totul vibrează, fiecare fir de iarbă, fiecare frunză, totul era viu şi adânc.

 

Şi mereu mi-a fost dor de tine. De tine dor mi-a fostu.

Mai ştii cum ne sărutam cu nesaţ, până la ameţire? Şi cum eu te sărutam şi te sorbeam şi dogoritorul vibra şi ar fi vrut să-l păstrez pentru totdeauna în sărutul meu adânc, mai adânc decât toate săruturile pe care ţi le-ai imaginat vreodată?

Mai ţii minte chipul meu copleşit, când îţi căutam ochii să mă scufund în ei şi nu mai ştiam dacă buzele, limba şi gâtul meu îmi mai aparţin sau sunt întrutotul ale tale, topite ca o catifea, înfăşurându-ţi bărbăţia neobosită?

Mi-a fost dor de tine toată dimineaţa, toată ziua şi toată noaptea. Toată viaţa şi toată moartea. Mi-a fost dor de tine toată veşnicia. Mă gândesc înfiorată la tine, te simt în mine, despicându-mă în fiecare secundă, în trupul şi în sufletul meu. Am sentimentul că strălucesc de îndrăgostită ce sunt, strălucesc ca o explozie de licurici.

Eu n-am uitat. Nici momentele când aş renunţa la trupul meu şi m-aş preface într-un torent ca să curg mai bine în tine, să mă pierd în îmbrăţişările tale, să mă amestec pentru totdeauna cu tine. Nici când mă străbaţi până în miezul meu de femeie şi-mi vine să strig, să cânt, să plâng, să te iubesc la nesfârşire, la nesfârşire şi-mi vine nici să nu mai respir. N-am uitat, iubitule.

Cum ne luăm noaptea în braţe, ne încolăcim unul pe celălalt, unul în celălalt. Momente în care simt că ne potrivim perfect, de parcă cineva ne-a întemeiat în aşa fel, încât picioarele mele să pătrundă desăvârşit printre picioarele tale şi fruntea ta să se aşeze desăvârşit între sânii mei.

Mai ales gestul acesta îmi lipseşte: faţa ta îngropată între sânii mei, afundându-se cu totul în inima mea. Atât de mult îmi doresc să fii în mine, să te primesc pe de-a-ntregul, în adâncul fiinţei mele, atât de intens îmi doresc să te cuprind… Şi când îţi lipeşti faţa de pieptul meu inima se face val de bucurie, sunt toată plină de dulceaţă, pentru tine, iubitul meu fără pereche. Sunt plină ochi de tine.

Azi noapte mi te-am imaginat cu faţa scufundată între sânii mei. Cald, încrezător. Tu, dragostea mea, îndrăgostit. De fapt nu mi te-am imaginat, chiar te-am simţit pe piept. Un sărut direct pe inimă, direct în suflet. Aşa am adormit, cu tine prezent în mine.

Şi toate momentele când ne respirăm unul pe celălalt… îndelung, cu gurile lipite, răvăşiţi de emoţie. Şi în acest aer care revine când la mine, când la tine, freamătă o intimitate fără egal. Eşti chiar sufletul meu în acele clipe, eşti atât de puternic impregnat în mine, încât nu te pot despărţi de ceea ce sunt. Şi apoi nici nu mai sunt. Rămâne doar o strălucire în care ne revărsăm amândoi la infinit.

Simt atunci că-ţi este sete de sufletul meu, că m-ai sorbi până în adâncul inimii tale. Că ne suntem unul altuia duh de viaţă şi ne hrănim unul din celălalt, suntem acelaşi prunc respirând în pântecele vieţii.

Iubitule mai mult decât iubit, mi-e sete de tine. Mereu. Abia aştept să te văd.

Iar până atunci.

Te sărut mătăsos, neruşinat, dulce, năvalnic, incandescent, ameţitor, te sărut cu gura şi cu inima mea, cu mâinile şi cu pielea, cu respiraţia şi cu lacrimile, te sărut cu veşnicia,

Deea ta, cea fără de măsură