Filmul care te întoarce acasă

Îmi amintesc cinematografele unde rula la răstimpuri „Călăuza”. Cei care ajungeam acolo, oricât de fragedă ne era vârsta, oricât de bogate sau nu experienţa de viaţă şi cultura cinematografică, ne simţeam privilegiaţi.

Simţeam că o voce interioară ne-a adus la întâlnirea cu acest film, ne-a făcut darul să descoperim altfel lumea şi pe noi înşine. Ceva cald şi vibrant. O emoţie care izvora dintr-o lumină adâncă a inimii noastre.

Nu ştiam pe atunci că lumina aceasta se cheamă Dumnezeu. Mintea mea nu credea pe atunci în existenţa Lui. Inima ştia însă mai bine. Aşa că am văzut „Călăuza” de şapte ori în câţiva ani. De câte ori era programat la vreun cinematograf obscur sau reapărea în programul Cinematecii. Şi mă bucuram intens de fiecare dată, ca de reîntâlnirea cu un prieten.

Andrei Tarkovski pe platourile „Călăuzei”

„Călăuza” mi-a fost revelaţie. Şi biserică. Şi Steaua Polară mi-a fost – într-o vreme când relaţia mea cu Dumnezeu nu era pe roze. Era de ajuns să se stingă lumina, să aud muzica ce însoţea primele cadre şi intram într-o stare la graniţă cu transa.

Lacrimile îmi curgeau fără oprire. Ca şi cum filmul acesta stârnea un dor mai mare decât puteam cuprinde. Gândurile amuţeau. Nu făceam comentarii nici în minte, nici după, cu prietenii. Iar asta nu mi se petrecea la alt film.

Înainte să cred în Dumnezeu, povestea Călăuzei mi l-a strecurat în piept ca pe o şoaptă.

Mi l-a aprins în sânge ca pe o aşteptare. Ca pe o presimţire că nimic din ce făceam ori din ce mi-aş fi putut imagina că o să fac în viaţă nu mi-ar fi fost de-ajuns fără El.

Nişte ani mai târziu aveam să aud cum decodifică o călăuză în carne şi oase simbolurile şi adâncimile acestui film. De la primele fraze ale acelui om s-a făcut linişte în mintea mea şi am trăit aceeaşi stare de beţie lucidă, de transă în care mă adusese filmul de fiecare dată.

Ce spunea el mă hrănea cu un fel de înţelegere instantanee, pricepeam de fapt dincolo de cuvinte, inundată cu strălucirea pe care se străduieşte limbajul să  o traducă.

Atunci am simţit adevărul – pe mine „Călăuza” mă adusese acasă.