Skip to content

Când singurătatea e o biată fantomă ridicolă

februarie 22, 2018

Am simţit că nu-ţi este bine, iubitule, adânca ta singurătate a strigat până la mine. Te-am auzit şi acum, te-am auzit şi înainte să ne apropiem şi să ne îndrăgostim.

Adânca ta singurătate e mai pieritoare decât ai crede. Chiar dacă îţi pare de nestrăbătut. Chiar dacă te simţi legat fedeleş de funiile ei. Priveşte-mă. Te rog, priveşte-mă. Şi ţine-mă în braţe. Aminteşte-ţi de noi. Aminteşte-ţi de tine.

Sunt momentele acelea când singurătatea e o biată fantomă ridicolă, care fâlfâie din mânecile cearşafului şi nu mai poate speria pe nimeni. Cum simţi când ne sărutăm şi respiraţia ta se resoarbe în mine? Când nu mai vrem să ne desprindem de vidul care încremeneşte atunci în gura noastră, în pieptul nostru?

Cum simţi când ochii tăi se uită la mine şi aerul se face catifea? Când ne prindem de mâini şi planăm în cerul acela fericit, ne ridicăm din trupuri şi le suntem recunoscători că ne-au adus împreună?

Mai rămâne vreun fir de singurătate când plâng de bucuria săruturilor tale în locşorul dintre sâni? Şi de pătrunderile tale şi de mâinile care nu ostenesc să mă mângâie, să mă cutreiere? Îţi aminteşti? Aminteşte-ţi.

Nu-ţi nega sufletul, iubitule. Căci sufletul e tot ce suntem, carnea noastră nu are braţe, nu are infinit. Sufletul da. Trupurile noastre ar fi ridicat din umeri şi ar fi trecut fără nicio tresărire unul pe lângă altul. Suntem aşa de diferiţi, contururile noastre, vârstele noastre, felul în care ne trăim viaţa şi felul cum o vedem, suntem atât de diferiţi, încât am fi putut să ne ignorăm sau chiar să ne ferim unul de altul.

Şi n-am făcut-o. Pentru că sufletele noastre s-au emoţionat unul pe altul, sfidând orice nu are legătură cu ele.

535763_10150816361518575_336554806_nfoto: Jean-François Jonvelle

De unde crezi că izvorăşte dulceaţa care ne inundă? O simt şi acum, tu nu eşti aici, dar dulceaţa noastră îmi străbate venele, celulele, inima. Nu vreau să iau în seamă orbirea ta – sursa durerii tale – voi spune „suflet”, voi spune „inimă” de câte ori simt. Aerul nostru este sufletul. Contează prea puţin dacă tu îi spui creier şi vorbeşti de reacţii neurologice. Spune-i cum vrei. Nu schimbă cu nimic adevărul adevărat.

Iubirea noastră e toată suflet. Eu sunt sufletul. Nu mă nega. Nu mă ucide în tine.

Te iubesc. Eşti demn de iubire. Rezistă tentaţiei de a nu crede asta. Dacă ai putut trezi asemenea fremătare, asemenea duioşie, asemenea beţie fericită în inima mea, află şi înţelege o dată pentru totdeauna – eşti demn de iubire. Nimic nu poate distruge asta.

Aruncă hainele pe care le porţi de atâta vreme. Sunt soioase şi rupte, nu ţin de cald. Aruncă-le, dragostea mea. Aruncă-le fără să le urăşti, fără să te urăşti. Nu mai umbla în zdrenţe prin viaţă. Nu-ţi trăda sufletul. Nu mă trăda, iubitul fără seamăn al inimii mele

Vino în mine-tine, să desfacem toate nodurile. Te implor, primeşte-mă în tot ce eşti, căci inima ta m-a primit demult, încă din timpul când eu nici nu ştiam cât de mult te iubesc.

Îţi văd ochii, îi văd înăuntrul meu şi tot ce am trăit vreodată împreună se află mereu acolo, palpită uriaş. Sărutările noastre, suspinele noastre copleşite, mirosul de lapte şi caramel al pielii tale, focul tău care aprinde în mine toate intensităţile, toate înălţimile, tăcerea aceea de început de lume în care mă ţineai de umeri şi priveam amândoi zăpezile de pe altă planetă, peste munţii sorbiţi de ceaţă.

Îţi aminteşti? Aminteşte-ţi, iubitul meu, răscolitorul meu.

Reclame
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: