Sări la conţinut

M-am ascuns în limba norvegiană ca într-o scorbură

ianuarie 28, 2018

Am acest caiet şi stiloul cu cerneală neagră. Am cuvintele pe care ni le-am scris. Le am şi pe celelalte. Cele pe care ni le-am spus la telefon, într-o lună în care nu înţelegeam de ce mă cauţi. Şi cele din săptămânile când ne-am întâlnit din nou în Bucureştiul  iernatic.

Cuvintele nescrise sunt uşor de pierdut. Le spunem şi uităm ce am spus când n-am rostit încă ultima silabă a propoziţiei. De ce vorbim de fapt? Cât de mult poate un dialog să ascundă?

Numele tău m-a răscolit. Uneori mă uit la tine însă şi mă întreb dacă eu însămi te-am înţeles vreodată. Dacă vreodată te-am văzut cu adevărat.

„Ce te-a adus azi aici?” m-ai întrebat când ai dat cu ochii de mine la mama. Habar n-aveam că o să vii. „Soarta,” am răspuns. „A ta sau a mea?” ai întrebat cu subînţelesul acela la care te pricepi sau pe care doar îl mimezi. Şi-am râs de parcă n-aş fi fost stângace şi n-ar fi durut.

Este noapte, s-a răcorit oraşul, în balcon am întins cearşafuri ude şi aerul miroase un pic a ploaie şi a frunze.

Ţin inima aprinsă ca pe un felinar, e ziua ta. Scriu de luni, de ani scrisoarea asta pentru tine. Ştiu că în calendar n-au trecut încă trei ani de când ne-am văzut prima oară. Nu la timpul acesta strâmt mă gândesc. Nu la durata fărâmiţată a întâmplărilor care ne-au adus împreună şi ne ţin sau ne alungă unul de lângă altul.

Îţi scriu de nopţi, zile, anotimpuri şi vieţi vorbind în minte cu tine. Ţi-am spus aşa lucruri pe care nu le-am spus nimănui. La ce-mi foloseşte? Poate că par chiar mai neraţională decât sunt. Poate că sunt chiar atât de neraţională cum par, numai că nu de raţiune îmi pasă mie când e vorba de tine, de noi împreună.
Ştii ce-mi doresc? Să-ţi fie vădit ce este de-adevăratelea între noi.

„Cum m-ai atinge?”
„Te-aş atinge pe faţă, cu vârfurile degetelor…”

 

foto robert prosser
foto: Robert Prosser

 

A început demult. Din după-amiaza în care ai intrat în casa corabie. Eram la masa din camera-punte, toate pânzele sus şi comandantul la prora – mama. Tu nu ştiu cum ai urcat, nu te-am auzit, dar odată ce ai păşit în faţa mea şi te-ai aşezat cu spatele la fereastră nu mi-am putut dezlipi ochii de la tine.

Nici nu ar fi fost lesne, mă sfredeleai cu privirea,  neruşinat, de parcă ai fi vrut să descifrezi tot ce sunt. Mult mai târziu am văzut aceeaşi privire răsucită ca un burghiu în faţa altora şi i-am simţit curiozitatea amestecată cu un curaj mai degrabă imaginar. Atunci am crezut că mi se adresează mie, că eu stârnesc pofta aceea de înţelegere şi de adâncire.

Poate că nu stârneam nimic. Poate nu eram decât o străină pe care o scotoceai cu privirea şi nu voiai neapărat s-o înţelegi.

Dacă ar fi să scriu fără să-mi pun nicio oprelişte cred că aş împânzi paginile acestea cu întrebări.

De ce mă simt aşa de adesea de parcă aş înainta pe o sârmă întinsă deasupra prăpastiei? Să nu râzi. Sau fă-o. E felul tău de a opri adevărul să iasă la iveală. Singurul adevăr din singura realitate.

Sau mai abitir. Parcă aş vorbi într-o cameră în întuneric. Ştiu că tu eşti aici. Te aud respirând în mine. Eşti de fapt respiraţia care-mi ridică pieptul şi îl coboară. Eşti existenţă dinăuntru. Habar n-am cum e cu putinţă, în pofida atâtor semne că aproape nu exist pentru tine.

Poate sunt totuşi regina iluziilor nesăţioase?

Recitesc scrisoarea de la tine.

„Toată viaţa am fugit. Nu-i lungă, 28 de ani sunt abia începutul, dar fuga nu se măsoară în timp, ci în intensitate. Ai văzut vreodată un câine care în timp ce doarme îşi mişcă picioarele de parcă ar goni? Se încordează tot, somnul nu-i este de nici un folos.

Aşa alerg eu chiar şi atunci când m-am stabilit undeva. Cred că fuga a început în copilărie, când am fost nevoit să revin în Bucureşti cu familia şi m-am simţit exilat din Norvegia. Mulţi ani am crezut că se va sfârşi dacă mă voi întoarce acolo. M-am întors. Iată-mă încă zvâcnind din picioare.

Un tremur uşor în piept. Nu-i nimic, îl ascund cu un zâmbet. Credeai că sunt ironic? Azi nu-mi reuşeşte aşa de bine ca de obicei. Eşti în faţa mea şi tu chiar surâzi. Mă aşteptam să-ţi văd ochii speriaţi că vine din nou mareea singurătăţii. Ştiu că nu ţi-e frică de ea. Nu de ea îţi este ţie frică – dacă vine cu alge fosforescente şi cu stele de mare şi cuvintele mele de dragoste. Sau măcar cu gândurile mele iubindu-te.

Tu.
Aeroportul.

M-am ascuns în limba norvegiană ca într-o scorbură. Mi-ai spus că ţi se pare aspră, dar mie îmi place această sonoritate frustă, parcă aş plimba uşor podul palmei peste muşchi de pădure.

E o scorbură în care pot fugi în voie. Spaţioasă. Limpede. În norvegiană nu-mi cere nimeni să-mi mărturisesc sentimentele. Dialogurile păstrează un aer civilizat şi vesel, e o politeţe reconfortantă. Şi seamănă a tabără în care băieţii ies dimineaţa devreme la râu, nu contează că apa e rece, se călesc. Îi face bărbaţi.

Apele reci ale limbii norvegiene înviorează mintea. Nu mă las eu aşa de uşor pradă inimii. O simt cum stă într-un colţ şi mă priveşte tăcută. Uneori pare că a adormit. Sau poate că ţine doar pleoapele coborâte, să-mi înşele vigilenţa.”

 

Reclame
6 comentarii leave one →
  1. ianuarie 28, 2018 10:52 am

    Acm câteva zile mi-a fost dor de tine. Cred că m-am rătăcit și căutând drumul spre casă mi-am adus aminte de tine, cumva și tu ești acasă, acolo unde m-am născut și unde n-am vrut să mor.

    • ianuarie 30, 2018 8:33 am

      Mulţumesc, domnule-poetule:) Mă bucură să ştiu că ce scriu exprimă într-un fel România cea acasă. O iubesc din răsputerile inimii.

      Sper să-ţi fie bine adevărat, de adâncime, chiar şi în altă parte, sper să găseşti acel acasă primordial.

  2. ianuarie 28, 2018 1:09 pm

    Foarte frumos si profund. Dincolo de dorul pentru acest barbat care vorbeste norvegiana, am simtit un dor si mai adanc: dorul de mama ta care nu mai este… Am regasit-o adeseori in ultimele tale scrieri. Ca si cand, punand pe hartie intamplari in care ea a fost protagonista, ai aduce-o din nou aproape de tine. Imi place sa cred ca parintii nostri nu mor. Ei doar asteapta cuminti, intr-o lume mai buna, de dincolo, ziua in care vom fi din nou impreuna.

    • ianuarie 30, 2018 9:40 am

      Nu mor. Îi recuperăm în amintirile unde ne sunt mai mult decât părinţi, mai mult decât rădăcini. Devin chiar arhetipuri şi în felul acesta parcă ne înlesnesc şi nouă accesul la propriul arhetip.
      Oricum – ceea ce scriu aici nu e jurnal, este o restructurare, o metaforă, o imaginare.

  3. ianuarie 28, 2018 4:16 pm

    Te citesc de ani mulți. Îmi place. Pe când un volum?

    • ianuarie 30, 2018 8:35 am

      Mulţumesc foarte, Mircea.Părerea ta de scriitor profund contează. Este în scriere volumul. Vei fi printre oamenii cărora le voi spune când e totul gata de ieşire în lume.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: