Skip to content

Cine se întoarce cu adevărat vreodată

Ianuarie 10, 2018

Scrisoare de-acum trei ani. N-a ajuns la tine pentru că nu ţi-am mai trimis-o.

„Mă sunaseşi aseară. Au fost zile amare mult şi cea de ieri s-a numărat printre ele, poate ai simţit că am vorbit cu tine în gând.

Am fost istovită după ce a plecat Dana. Ultimele zece zile – cu tot cu parastasul pentru mama, pregătirea lui şi noroioasele poveşti cu testamentul, avocaţii, rapacitatea pe care a dovedit-o Ada.

Ultimele zece zile m-au rupt şi n-am avut cum să dau bir cu fugiţii, deşi aş fi făcut-o fără preget. Sâmbătă am dus-o pe Dana la aeroport. Cât timp şi-a rezolvat cu biletul şi cântărirea bagajului m-am uitat la bărbatul şi femeia care se sărutau neistovit. El se îndepărta un pic de chipul ei pentru a putea s-o privească înainte de a o săruta din nou, iar mâna lui dreaptă îi cuprindea ceafa aşa cum ţin mamele bebeluşul, cu un fel de protecţie şi duioşie care aureolează iubirea de parcă n-am fi oameni, ci îngeri. De parcă ne-am amintit deja că suntem îngeri.

Iar eu simţeam săruturile lor în piept, chiar şi după ce nu s-au mai sărutat cu gurile, ci cu ochii şi surâsurile şi braţele şi cuvintele, căci înainte să se despartă şi-au apropiat mult feţele şi îşi şopteau.

Imaginea lor s-a topit apoi şi mi-am trăit propria despărţire de Dana, dar nu înainte de a fi mers în magazinul acela unde am fost şi cu tine şi de a fi cumpărat biscuiţi în cutie de metal.

Aşa cum am cumpărat şi astă iarnă, când ai plecat tu şi tot aeroportul păstra ecoul acelei plecări – era un amestec de plecări, cea din toamnă şi cea din ianuarie.

Sunt ca un burete. Inima mea e un burete care păstrează toate plecările.

Mă uitam apoi la Dana care se mira să mă descopere la răstimpuri, intrase în şirul de oameni care aşteptau controlul obiectelor. Eu mă tot mutam s-o mai pot vedea şi mi se părea un copil care pleacă de acasă şi ceva tremură înăuntrul ei, chiar dacă zâmbeşte şi răstoarnă cu gesturi energice în tava de plastic tot ce are în poşetă.

O priveam şi mă simţeam ca o casă din care pleacă şi copilăria ei, şi a mea, şi a ta şi a tuturor oamenilor care au plecat vreodată şi mă simţeam tava de plastic în care sunt scoase la vedere obiecte care povestesc despre vieţile oamenilor.

Ce de lucruri ascundem prin buzunare, prin memorie, ce de lucruri ascundem în tăcerile noastre sau în izbucnirile noastre! Dana rămăsese în picioarele goale, singura dintre toţi. Atunci mi-au dat lacrimile, atunci mi-am amintit despre fiul rătăcitor şi m-am întrebat cine pleacă, cine rămâne, cine se întoarce cu adevărat vreodată.

Când am ieşit din aeroport nu mai ştiam ce anotimp este. Am vrut să plec în oraş cu autobuzul, dar nu m-am dumirit unde e casa de bilete. Chiar în faţa mea a oprit un taxi.  A coborât un bărbat care şi-a luat valiza din portbagaj. Era înalt, tuns scurt, era singur. N-a privit în dreapta, n-a privit în stânga, am urcat în locul lui şoferul mi-a zis despre el, fără să întreb „Un om extraordinar de calm… a venit pentru o lună în România, în vacanţă. Se întoarce în Norvegia, munceşte în construcţii”

Aşa mi-a zis în timp ce priveam pe fereastra şi Dana tocmai îmi trimitea un sms în care scria că mă iubeşte, iar după ce-am ajuns acasă s-a surpat totul în mine ca un mal înghiţit de ploaie.

Şi a fost sâmbătă. Şi a fost duminică. Şi a fost luni. Şi mi-a fost dor de mama şi de iubirea care ne aminteşte că suntem îngeri.”

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: