Skip to content

Scrisori pe care mi-ar fi plăcut să mi le scrii

ianuarie 21, 2018

„Am ajuns pe muchia iernii. Primele zăpezi vin cu o linişte care îmi aminteşte de tăcere. O să-ţi spun ce cred, pentru că nu o să citeşti niciodată vorbele acestea. De ce ţi le-aş trimite, dacă nici mie nu-mi este limpede unde ne-ar putea duce?

Ai un râs pe care încă mi-l amintesc foarte bine. Îmi amintesc şi senzaţia pe care am avut-o când te-am văzut în camera aceea. Te-ai uitat la mine şi zâmbeai, respirai bucurie. Cum faci asta? M-am mirat şi atunci şi m-am mirat de multe ori în ziua şi noaptea pe care le-am petrecut împreună. M-ai uimit. Nu ştiam dacă e adevărat zâmbetul tău. Dacă nu e cumva doar o plasă de aur.

Întotdeauna m-am întrebat cum faceţi voi, femeile, să ne prindeţi în zâmbetul vostru, în parfumul vostru şi de ce sunteţi mai periculoase decât un bombardament cu rachete sol-sol. Ştiu că nici măcar frumuseţea nu e cea mai tare armă. Putem oricând să ieşim pe stradă şi să vedem alte femei frumoase. Să le facem să ne zâmbească. Ei, de-acolo începe totul. De la cum zâmbesc. E o putere pe care o aruncă asupra noastră. Nici nu ne-au văzut bine şi deja ştiu ceva despre noi, un amănunt care le aduce în palmă tot sufletul nostru.

Ţii minte că ţi-am spus în prima seară… îţi făcuseşi sală de lectură una-două. Erai instalată pe dinăuntrul meu, cu instrumente de mare precizie şi cu metoda aia de citire rapidă. Nu mi-era chiar bine, deşi mă pasiona să văd cum faci asta. Mi-ar fi convenit mai mult să mă uit la tine citind pe altcineva. Deşi…

N-am înţeles cum plonjezi fără precauţii în oameni. Nu ţi-e frică niciodată? Nu oboseşti? Nu te superi? Uite, eu nu am răspuns prea convins.

Da, o să spui că mi-am fixat şi eu privirea în ochii tăi. Eram amândoi în capul mesei, ai fi zis că ne-am aşezat la ospăţ (ştiu că-ţi plac cuvintele astea mai din vechime, ospăţ e o vorbă care ţi se potriveşte mănuşă). Sau n-o să-mi spui, poate o să-mi imaginez zilele astea nişte scrisori pe care mi-ar fi plăcut să mi le scrii. Nu ţi-e frică, după cât te-am dibuit eu, nu de frică nu mi le-ai trimite.

De fapt aş putea să-mi imaginez fragmentele de scrisoare pe care le ştergi. Te şi văd. Îţi joacă degetele deja, vorbele astea ar vrea să ţâşnească din tine, să le faci herghelie, să le faci flăcăruie. Na, că încep să vorbesc ca tine. Te simt şi eu, habar n-am cum se petrece asta, mi-e ceva cunoscut bine în tine. Amânat, că eu sunt mai prudent din fire.

Ţi-am spus că simt în nări mirosul de zăpadă? E o asprime care face locurile acestea  transparente. Aerul de aici miroase a transparenţă. Undeva înăuntru se înfiinţează un fel de limpezime, ca soarele de iarnă. Nu înţeleg prea bine ce cauţi tu în toată povestea asta. Când am plecat mi-am zis că o să rămâi cuminte în urmă, o pâlpâire din ce în ce mai palidă, care se face nevăzută. De la depărtare, de la vântul care oricum avea grijă să măture totul, să lase pământul curat ca în palmă, doar aveam de construit de la temelie viaţa mea, aşa-i?”

Mama – cum naşte. Cum mă naşte.
Bărbatul de care m-am îndrăgostit a locuit mulţi ani mai apoi chiar în camera mea de adolescenţă. În pântecul camerei mele. Mama l-a adoptat cumva, ea, care şi-a dorit mereu un băiat, de fiecare dată când închiria camera mea unui bărbat îl numea fiul ei.

Şi am făcut dragoste cu bărbatul acesta în pântecul patului meu, camerei mele, mamei mele. Nu fiindcă mi-ar fi frate. Ci fiindcă ar fi eu însămi – în deplinătatea de fiinţă care îşi caută bărbatul interior şi îi dăruieşte feminitatea care l-ar putea aduce la lumină.

Mai multe schiţe de lucru:

Un bărbat scrie unei femei o scrisoare pe care nu i-o va trimite. În scrisoarea asta mărturiseşte că o să scrie cândva scrisori pe care i-ar fi plăcut ca ea să i le trimită, o să scrie ca din partea ei pentru el.

Bărbatul este de fapt personajul unei scrisori pe care femeia o scrie în numele lui pentru ea.
Un joc de oglinzi în care te întrebi cine scrie, cui, cine citeşte şi câtă vorbire ascunde tăcerea dintre un bărbat şi o femeie?

Scrisorile către el.

El doarme împreună cu ea în patul adolescenţei ei. În patul în care ea nu mai dormise de ani.

El pleacă iar în lume.

Aeroportul.

O să mă ţii în braţe şi–o să ne sărutăm înainte de plecare?

De fapt cât durează amintirea trupului tău în trupul meu? Cât păstrează carnea mea amprenta cărnii tale?

Orice dialog este un act erotic. De asta ne e şi frică să vorbim adevărat.

 

Reclame
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: