Skip to content

Cât de imprecisă e graniţa între a dărui şi a năvăli

Ianuarie 2, 2018

N-am vorbit  atâta amar de vreme.

Nu m-a încurajat faptul că eram odată în nesuferitul de chat şi spusesem că-ţi voi scrie, iar tu ai precizat mai în glumă, dar parcă mai mult în serios – scurt şi cuprinzător. Ce înseamnă scurt când deschid teritorii lăuntrice unde visez că-mi eşti părtaş de intensitate? Când vreau să mă bucur de mine însămi pentru că mă arăt ţie?

Şi m-am temut că vorbesc doar pentru că eu îmi doresc această comunicare a esenţei. Pe care nu ştiu dacă o vrei şi tu. Dacă ţi se potriveşte, dacă te atrage sau eşti măcar curios.

Dana şi-a rupt piciorul drept şi acum e în gips. Nu se înţelege cu  soţul ei cârlionţat, cu ochi şerpeşti şi surâs prelung. Ce mi se păruse când au venit ei aici n-a fost chiar părere. O răceală destul de surprinzătoare după numai doi ani de căsătorie, indiferenţa lui care tresare şi se înduioşează doar când e vorba de fetiţa lor.

Mama nu vrea să facă operaţia pentru inimă. Cum sunt lucrurile astea… Ai sentimentul că celălalt ştie. De fapt speri ca celălalt să ştie, să nu rămână pe umeri tăi hotărârea de care depinde, poate, sănătatea sau însăşi viaţa lui.

Deşi cu adevărat viaţa noastră depinde mereu numai de ce răspundem propriei deveniri,  nu suntem atât de înţelepţi şi de senini – ne frământă gândul că am fi putut face mai mult sau mai altfel pentru un om iubit, am fi putut fi mai atenţi, mai informaţi, mai prezenţi, am fi putut să-i explicăm mai bine, mai convingător, am fi putut să… să-l salvăm. Dar de la ce?

Vecina mea e gata să moară. O întâlneam uneori pe hol mergând şontâc-şontâc spre cealaltă vecină, cea care-mi spune „Sărut ochii”, dar nu-şi poate ierta băiatul pe care nu l-a mai văzut de vreo 20 şi ceva de ani şi de care nici nu mai ştie nimic. A fost o daraveră cu o casă pe care i-a lăsat-o în grijă, iar el a vândut-o şi ea a aflat de prin străini.

În schimb vecina care se hotărăşte să moară s-a specializat în a-şi ierta fiul. Divorţat, pensionat pe caz de boală. De fapt alcoolic. S-a mutat la ea de nişte ani, stă în camera din spate a micului apartament cu miros incert. Fiul pare şi el un bătrân. Dinţi pierduţi, o mustaţă îngălbenită de tutun şi gesturi sleite, tremurătoare. Şi mai ales privirea – apăsată de o vinovăţie despre care nu-i clar dacă o foloseşte cu viclenie subconştientă ca nadă sau îi e chiar povară.

Vecina care se pregăteşte să moară e unguroaică get-beget, zâmbeşte întotdeauna timid, stâlceşte uneori cuvintele. Am întâlnit-o ducându-i doamnei Andronescu, vecina Sărut-ochii, câte o plăcintă sau prăjitură cu vişine atunci scoasă din cuptor. Am sunat uneori la uşa ei şi i-am cerut o cană de ulei sau nişte sare. A sunat ea la uşa mea s-o mai vadă pe Fulguţa, pisica cea albă sau pe Xiuşa, pisica cea neagră pe care o am acum, după ce Fulguţa şi-a găsit odihna sub un copac din parcul IOR, şi pe Maya, căţeluşa ciufulită.

Astă-toamnă am găsit-o pe vecina unguroaică lângă lift. Se izbea cu spatele de perete de parcă s-ar fi căinat ori ar fi vrut să-şi liniştească o durere. Ţinea capul plecat, umerii erau încovoiaţi şi vesta ei de lână descheiată la toţi nasturii lăsa să se vadă oasele pieptului care se iţeau din gulerul boţit al capotului cu flori.

Ce-aţi păţit? Vă e rău? Credeam că s-a certat cu fiul, despre care aflasem că-i şterpeleşte bani după ce-şi topeşte pensia personală în 3, 4 zile. Dar ea avea pierderi de memorie. Nu-şi amintea niciodată aceste secvenţe, se simţea doar foarte obosită şi păstra o vreme aerul de copil rătăcit pe care l-a adus sectoristul la poarta părinţilor.

Nu ştiu cum o cheamă pe vecina mea. Poate am auzit cândva, dar n-am ţinut minte. Nici pe cea care în loc de la revedere îmi spune „Sărut ochii” nu ştiu cum o cheamă. Dar e mai simplu să-i spun acum doamna Andronescu, să nu te încurci în atâtea vecine despre care-ţi povestesc.

De când îţi tot scriu vecina mea a murit. Fiul ei a sunat într-o seară la uşă. Nu vreau nimic, mi-a spus. Avea privirea rătăcită, nu de alcool, ci de frică. Ştiţi de mama, aşa-i?

Îl cunoşti pe fiul acesta. L-ai văzut astă-iarnă când ne-a împrumutat trusa pentru meşterit masa pe care mi-ai cumpărat-o tu.

Am auzit că e în spital. Cum se simte? Rău. Doctorul a spus că moare într-o săptămână. A ajuns la spital în ultimul stadiu. Fiul avea deja privirea unui orfan. Nu ştiu vârsta lui, e atât de năruit de băutură, încât vârsta lui aproape că nu mai contează. Ştiu că vecina avea vreo 70 şi ceva de ani.

Nu-i mai are. S-au încheiat. Şi chiar n-a ţinut cu mult peste o săptămână. Bănuiesc şi ziua când s-a petrecut. Dimineaţa, pe la 8 a sunat soneria. N-am răspuns. Nu dormeam, dar am simţit că vine o veste de moarte şi n-am răspuns. De parcă n-aş fi fost acasă, nu de parcă nu voiam să primesc înştiinţarea.

Te înţeleg într-un fel şi pe tine. De ce ignori soneria. Sau momentul când cineva bate la uşă. Şi vei deschide, vei deschide, oare? Chiar dacă nu veste amară ţi se aduce, pentru tine poate că e la fel de greu să înduri şi izbucnirea inimii, şi îmbrăţişările vieţii.

Nu vreau să-ţi povestesc despre moarte, dar nu ştiu cum mereu ajung la asta. În jurul meu se petrec. În jurul meu ea petrece. O să vină momentul îmbrăţişării, sper să nu mă podidească atunci spaima. Mi-e însă frică să nu fie lipsită de sens viaţa mea. Şi viaţa celorlalţi să nu fie o lungă prefaţă a unei despărţiri mereu prea timpurii. Să nu fie sfârşitul înainte ca noi să fi reuşit să ne spunem, să ne dăruim, să ne adâncim.

L-am visat pe tata. Eram într-o casă, nu semăna cu niciuna din casele unde a locuit el, nici cea din copilăria mea, nici cea a exilului său din Drumul Taberei, unde s-a mutat cu soaţa lui de-a doua – nefasta, cum îi spunea cu un umor nu chiar binevoitor.

Am reînceput şi citesc cu lacrimi de uluire-răscolire Să nu pronunţi „noapte” de Amos Oz.

Cel mai greu e nici măcar să îndur neiubirea, cel mai greu îmi e să îndur necomunicarea. Ascult în neştire cântece de la tine, multe evreieşti. Ascult în neştire cântece de la mine pentru tine, unele nici nu ţi le-am mai trimis, am pus multe-multe deoparte.

Cât de imprecisă e graniţa dintre a dărui şi a năvăli şi cât de greu îmi e să păşesc pe linia asta mai subţire decât subţirimea însăşi. Cartea asta îmi frânge inima şi, deşi nimic nu părea să anunţe asta nişte bune zeci de pagini, mă face să descopăr asemănări între mine şi personajul Noa.

Şi înflăcărările ei care uneori fac să-i izbucnească mânia, şi tatăl ei violent, şi o anume francheţe, şi o senzualitate neruşinată, şi o nelinişte – ce înseamnă să faci binele? Cum să-l faci cu precizie, cu eficienţă, nu doar sub impulsul adesea stângaci al impresionării şi al emoţiilor… până şi faptul că Noa priveşte oamenii cu nesaţ şi simte, le simte stările din acest nesaţ hrănit de o atenţie şi intuiţie aidoma felul de a fi, are cumva o percepţie instantanee a oamenilor şi asta n-o face mai puternică, ci mai vulnerabilă, până şi asta îmi povesteşte ceva despre mine.

Parcă aş fi stat în faţa unei vitrine privind obiectele care o compun şi aş fi văzut reflectat în geam conturul unui om, fără să ştiu că eu sunt acolo, eu sunt acel contur, iar o rază de lumină sau, dimpotrivă, o bruscă trecere a unei umbre ar fi făcut deodată să mă recunosc în geamul acelei vitrine.

 

Anunțuri
One Comment leave one →
  1. Ianuarie 3, 2018 10:11 am

    „Cartea asta îmi frânge inima şi, deşi nimic nu părea să anunţe asta nişte bune zeci de pagini, mă face să descopăr asemănări între mine şi personajul Noa”. Mmm… Se pregătește ceva excepțional… Aștept cu nerăbdare! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: