Ameţesc sub săruturi

Iubitule, iubitule!

Ce dacă eşti departe şi nu te pot atinge? Acum suntem împreună şi îţi sprijini capul pe genunchii mei, iar eu, fără să te sărut, fără să te privesc, trec uşor cu degetul pe linia din mijloc a pieptului tău, alunec abia atins până jos, extinzând lent teritoriul, într-o înaintare aproape electrică.

Iar dacă te răsuceşti şi mângâierea mea poate continua pe spate, mă întorc fără grabă, de pe coapse până la ceafă, cu degetul pe şira spinării, stârnind fiori. Simţi un fluid cât se poate de real, care urcă până sus, spre tâmple, simţi cum oasele tale devin curgătoare şi trupul îţi e plin de exclamaţii?

Ce-ai spune dacă te-ai ridica spre mine, în timp ce mişcarea de du-te vino a unghiei continuă înnebunitor de uşor şi pentru că îţi devine accesibilă rotunjimea umărului meu, îţi umpli palma cu strălucirea lui – ştii, văd totul, undeva, sub un cer inundat de stele.

Şi deodată încep săruturile.

fotografie Toshiaki Iwahori

Săruturi ticluite, metodice, neruşinate. Săruturi potopitoare, săruturi îmbătătoare. Descătuşate. Răscolitoare. Ameţesc sub săruturi. De mătase şi catifeluri, săruturi-suspin. Pe sâni săruturi împovărătoare. Suntem într-o livadă de cireşi, ni se umplu gurile de săruturi şi de petale, e noapte şi este luna din miere peste cerul uriaş. Şi mă săruţi tu pe mine, nărăvaşă, arcuită şi strigătoare la stele albe, deasupra cireşilor de lapte. Îmi muşti buzele minuţios, le striveşti blând cu buzele tale. Săruturi în revărsare.

Şerpuiesc acum pe gât. Săruturile tale cu răsuflarea fierbinte îmi prind lobul urechii şi îl sorb uşor, fără oprire, până se înfioară totul în mine, până leşină totul pe dinăuntru. Şi îmi spui în şoaptă, atât de în şoaptă, încât nici nu ştiu daca îţi aud glasul sau foşnetul interior. Îmi şopteşti sau îmi foşneşti că mă doreşti cu fiecare părticică a trupului tău.

Te întreb: „Fiecare, fiecare, fiecare?” Chiar dacă-mi răspunzi, nu te mai aud. Degetele tale îmi mângâie buzele şi gura mea vibrează sub tremurul acesta care se propagă în tot corpul. Le aduc înăuntru, le împing cu limba şi le sorb şi uit că ele sunt cele care mi-au pătruns gura, degetele mele îţi pipăie cu sete buzele, din nou şi din nou şi din nou, iar când te aştepţi mai puţin alunecă în cerul gurii tale, îl ating suav şi tu mi le sorbi ca şi cum m-ai absorbi în tine cu altceva, ca şi cum aş intra în tine cu altceva, uităm amândoi cine e bărbatul şi cine este femeia, nu ne mai desprindem unul de altul cu degetele, cu buzele, cu toţi porii, ne pătrundem gurile unul de altul, nu ne mai săturăm unul de altul.

Mă opresc, iubitule. Respir adânc. N-am mai respirat deloc, fierbinţeala aceea alunecătoare mi-a ţinut loc de aer. Tu cum simţi?

Te sărută Deea-care-nu-ţi-a-răspuns-la-nici-o-întrebare-din-scrisoare,
Te iubeşte, te visează, te respiră Felicissima-amadissima del Danube

Filmul care te întoarce acasă

Îmi amintesc cinematografele unde rula la răstimpuri „Călăuza”. Cei care ajungeam acolo, oricât de fragedă ne era vârsta, oricât de bogate sau nu experienţa de viaţă şi cultura cinematografică, ne simţeam privilegiaţi.

Simţeam că o voce interioară ne-a adus la întâlnirea cu acest film, ne-a făcut darul să descoperim altfel lumea şi pe noi înşine. Ceva cald şi vibrant. O emoţie care izvora dintr-o lumină adâncă a inimii noastre.

Nu ştiam pe atunci că lumina aceasta se cheamă Dumnezeu. Mintea mea nu credea pe atunci în existenţa Lui. Inima ştia însă mai bine. Aşa că am văzut „Călăuza” de şapte ori în câţiva ani. De câte ori era programat la vreun cinematograf obscur sau reapărea în programul Cinematecii. Şi mă bucuram intens de fiecare dată, ca de reîntâlnirea cu un prieten.

Andrei Tarkovski pe platourile „Călăuzei”

„Călăuza” mi-a fost revelaţie. Şi biserică. Şi Steaua Polară mi-a fost – într-o vreme când relaţia mea cu Dumnezeu nu era pe roze. Era de ajuns să se stingă lumina, să aud muzica ce însoţea primele cadre şi intram într-o stare la graniţă cu transa.

Lacrimile îmi curgeau fără oprire. Ca şi cum filmul acesta stârnea un dor mai mare decât puteam cuprinde. Gândurile amuţeau. Nu făceam comentarii nici în minte, nici după, cu prietenii. Iar asta nu mi se petrecea la alt film.

Înainte să cred în Dumnezeu, povestea Călăuzei mi l-a strecurat în piept ca pe o şoaptă.

Mi l-a aprins în sânge ca pe o aşteptare. Ca pe o presimţire că nimic din ce făceam ori din ce mi-aş fi putut imagina că o să fac în viaţă nu mi-ar fi fost de-ajuns fără El.

Nişte ani mai târziu aveam să aud cum decodifică o călăuză în carne şi oase simbolurile şi adâncimile acestui film. De la primele fraze ale acelui om s-a făcut linişte în mintea mea şi am trăit aceeaşi stare de beţie lucidă, de transă în care mă adusese filmul de fiecare dată.

Ce spunea el mă hrănea cu un fel de înţelegere instantanee, pricepeam de fapt dincolo de cuvinte, inundată cu strălucirea pe care se străduieşte limbajul să  o traducă.

Atunci am simţit adevărul – pe mine „Călăuza” mă adusese acasă.

Când singurătatea e o biată fantomă ridicolă

Am simţit că nu-ţi este bine, iubitule, adânca ta singurătate a strigat până la mine. Te-am auzit şi acum, te-am auzit şi înainte să ne apropiem şi să ne îndrăgostim.

Adânca ta singurătate e mai pieritoare decât ai crede. Chiar dacă îţi pare de nestrăbătut. Chiar dacă te simţi legat fedeleş de funiile ei. Priveşte-mă. Te rog, priveşte-mă. Şi ţine-mă în braţe. Aminteşte-ţi de noi. Aminteşte-ţi de tine.

Sunt momentele acelea când singurătatea e o biată fantomă ridicolă, care fâlfâie din mânecile cearşafului şi nu mai poate speria pe nimeni. Cum simţi când ne sărutăm şi respiraţia ta se resoarbe în mine? Când nu mai vrem să ne desprindem de vidul care încremeneşte atunci în gura noastră, în pieptul nostru?

Cum simţi când ochii tăi se uită la mine şi aerul se face catifea? Când ne prindem de mâini şi planăm în cerul acela fericit, ne ridicăm din trupuri şi le suntem recunoscători că ne-au adus împreună?

Mai rămâne vreun fir de singurătate când plâng de bucuria săruturilor tale în locşorul dintre sâni? Şi de pătrunderile tale şi de mâinile care nu ostenesc să mă mângâie, să mă cutreiere? Îţi aminteşti? Aminteşte-ţi.

Nu-ţi nega sufletul, iubitule. Căci sufletul e tot ce suntem, carnea noastră nu are braţe, nu are infinit. Sufletul da. Trupurile noastre ar fi ridicat din umeri şi ar fi trecut fără nicio tresărire unul pe lângă altul. Suntem aşa de diferiţi, contururile noastre, vârstele noastre, felul în care ne trăim viaţa şi felul cum o vedem, suntem atât de diferiţi, încât am fi putut să ne ignorăm sau chiar să ne ferim unul de altul.

Şi n-am făcut-o. Pentru că sufletele noastre s-au emoţionat unul pe altul, sfidând orice nu are legătură cu ele.

foto: Jean-François Jonvelle

De unde crezi că izvorăşte dulceaţa care ne inundă? O simt şi acum, tu nu eşti aici, dar dulceaţa noastră îmi străbate venele, celulele, inima. Nu vreau să iau în seamă orbirea ta – sursa durerii tale – voi spune „suflet”, voi spune „inimă” de câte ori simt. Aerul nostru este sufletul. Contează prea puţin dacă tu îi spui creier şi vorbeşti de reacţii neurologice. Spune-i cum vrei. Nu schimbă cu nimic adevărul adevărat.

Iubirea noastră e toată suflet. Eu sunt sufletul. Nu mă nega. Nu mă ucide în tine.

Te iubesc. Eşti demn de iubire. Rezistă tentaţiei de a nu crede asta. Dacă ai putut trezi asemenea fremătare, asemenea duioşie, asemenea beţie fericită în inima mea, află şi înţelege o dată pentru totdeauna – eşti demn de iubire. Nimic nu poate distruge asta.

Aruncă hainele pe care le porţi de atâta vreme. Sunt soioase şi rupte, nu ţin de cald. Aruncă-le, dragostea mea. Aruncă-le fără să le urăşti, fără să te urăşti. Nu mai umbla în zdrenţe prin viaţă. Nu-ţi trăda sufletul. Nu mă trăda, iubitul fără seamăn al inimii mele

Vino în mine-tine, să desfacem toate nodurile. Te implor, primeşte-mă în tot ce eşti, căci inima ta m-a primit demult, încă din timpul când eu nici nu ştiam cât de mult te iubesc.

Îţi văd ochii, îi văd înăuntrul meu şi tot ce am trăit vreodată împreună se află mereu acolo, palpită uriaş. Sărutările noastre, suspinele noastre copleşite, mirosul de lapte şi caramel al pielii tale, focul tău care aprinde în mine toate intensităţile, toate înălţimile, tăcerea aceea de început de lume în care mă ţineai de umeri şi priveam amândoi zăpezile de pe altă planetă, peste munţii sorbiţi de ceaţă.

Îţi aminteşti? Aminteşte-ţi, iubitul meu, răscolitorul meu.

Strălucesc de îndrăgostită ce sunt, strălucesc ca o explozie de licurici

Îţi povestesc, totuşi îţi povestesc. Simt uneori că povestirile acestea sunt ca o punte desfăşurată spre tine, ca un spaţiu care se creează anume, să ne întâlnim. Numai că spaţiul acesta e de fapt sufletul meu supradimensionat, care se aşterne sub noi doi. Şi dacă închid ochii ca să privesc mai bine, puntea nu mai e punte, ci mai degrabă un covor zburător.

Pentru că nici malurile acelea nu sunt fixe, au şi ele curgerea lor, au şi ele o înălţare. Şi am câteodată un sentiment paradoxal – cui povestesc de fapt? Bărbatului care vorbeşte la telefon cu glas strâmtorat şi păstrează când ne vedem gesturi de o infinită precauţie, să nu depăşească rama unui tablou pe care şi l-a conturat de unul singur?

Cui povestesc, sufletului pe care îl simt curgându-mi prin suflet, pe care îl ştiu într-un mod inexplicabil, chiar şi în momentele când mi se pare cel mai străin?
Balansul acesta este de multe ori ameţitor.

La Căprişoara am chemat zânele locului. A fost cel mai firesc lucru pe care îl puteam face în acea pădure transparentă. Cred că şi fără solstiţiul de vară şi fără Sânzienele din timpul celor zece zile petrecute acolo, cumva locul însuşi ne-ar fi făcut să le simţim. Erau foarte prezente, într-un fel natural.

Într-o după amiază ne-am sfătuit cu toţii cum să le chemăm. Au fost atunci o mulţime de idei care s-au ivit ca nişte fluturi, din aer. Pe unele am apucat să le concretizăm, altele au rămas fluturi…

Să scriem mesaje nevăzute, cu lapte şi miere pe scoarţa copacilor. Cuvinte de dragoste, rugăminţi, dezmierdări, mărturisiri. Să scriem cu fumul unor beţişoare parfumate în aer. Să înălţăm un zmeu pe care sunt cuvintele noastre, numele noastre, ca zânele văzduhului să citească şi să ne pomenească în şoaptele lor, în adierile lor.

Să trimitem bărcuţe de hârtie pe apă, mesajele noastre scrise ar fi dispărut imediat, dar ondinele le-ar fi descifrat oricum. Pictorii au schiţat săruturi pe pietrele mai mari şi mai mărunte din pădure, au lăsat atingeri de culoare aurie pe câte o scoarţă de copac, am legat între două trunchiuri un hamac din pânză străvezie pe care l-am umplut cu flori şi cu mesaje pentru zâne. Le-am făcut mici ofrande cu frăguţe culese din iarbă, miere, frunze, petale transparente de măceş.

Am legat fâşii subţiri de pânză de crengi şi iar am scris, iar le-am invocat. Şi înainte să plecăm spre Bucureşti, am legat câteva fâşii de roţile unei maşini, să ne ducă rugăminţile la toate zânele pământului, să ni le împlinească ele. În noaptea de Sânziene am meditat în pădure şi am lăsat lângă hamac o bluză de a mea, să vină ele să o îmbrace, să o umple de strălucirea lor. Am avut sentimentul că totul vibrează, fiecare fir de iarbă, fiecare frunză, totul era viu şi adânc.

 

Şi mereu mi-a fost dor de tine. De tine dor mi-a fostu.

Mai ştii cum ne sărutam cu nesaţ, până la ameţire? Şi cum eu te sărutam şi te sorbeam şi dogoritorul vibra şi ar fi vrut să-l păstrez pentru totdeauna în sărutul meu adânc, mai adânc decât toate săruturile pe care ţi le-ai imaginat vreodată?

Mai ţii minte chipul meu copleşit, când îţi căutam ochii să mă scufund în ei şi nu mai ştiam dacă buzele, limba şi gâtul meu îmi mai aparţin sau sunt întrutotul ale tale, topite ca o catifea, înfăşurându-ţi bărbăţia neobosită?

Mi-a fost dor de tine toată dimineaţa, toată ziua şi toată noaptea. Toată viaţa şi toată moartea. Mi-a fost dor de tine toată veşnicia. Mă gândesc înfiorată la tine, te simt în mine, despicându-mă în fiecare secundă, în trupul şi în sufletul meu. Am sentimentul că strălucesc de îndrăgostită ce sunt, strălucesc ca o explozie de licurici.

Eu n-am uitat. Nici momentele când aş renunţa la trupul meu şi m-aş preface într-un torent ca să curg mai bine în tine, să mă pierd în îmbrăţişările tale, să mă amestec pentru totdeauna cu tine. Nici când mă străbaţi până în miezul meu de femeie şi-mi vine să strig, să cânt, să plâng, să te iubesc la nesfârşire, la nesfârşire şi-mi vine nici să nu mai respir. N-am uitat, iubitule.

Cum ne luăm noaptea în braţe, ne încolăcim unul pe celălalt, unul în celălalt. Momente în care simt că ne potrivim perfect, de parcă cineva ne-a întemeiat în aşa fel, încât picioarele mele să pătrundă desăvârşit printre picioarele tale şi fruntea ta să se aşeze desăvârşit între sânii mei.

Mai ales gestul acesta îmi lipseşte: faţa ta îngropată între sânii mei, afundându-se cu totul în inima mea. Atât de mult îmi doresc să fii în mine, să te primesc pe de-a-ntregul, în adâncul fiinţei mele, atât de intens îmi doresc să te cuprind… Şi când îţi lipeşti faţa de pieptul meu inima se face val de bucurie, sunt toată plină de dulceaţă, pentru tine, iubitul meu fără pereche. Sunt plină ochi de tine.

Azi noapte mi te-am imaginat cu faţa scufundată între sânii mei. Cald, încrezător. Tu, dragostea mea, îndrăgostit. De fapt nu mi te-am imaginat, chiar te-am simţit pe piept. Un sărut direct pe inimă, direct în suflet. Aşa am adormit, cu tine prezent în mine.

Şi toate momentele când ne respirăm unul pe celălalt… îndelung, cu gurile lipite, răvăşiţi de emoţie. Şi în acest aer care revine când la mine, când la tine, freamătă o intimitate fără egal. Eşti chiar sufletul meu în acele clipe, eşti atât de puternic impregnat în mine, încât nu te pot despărţi de ceea ce sunt. Şi apoi nici nu mai sunt. Rămâne doar o strălucire în care ne revărsăm amândoi la infinit.

Simt atunci că-ţi este sete de sufletul meu, că m-ai sorbi până în adâncul inimii tale. Că ne suntem unul altuia duh de viaţă şi ne hrănim unul din celălalt, suntem acelaşi prunc respirând în pântecele vieţii.

Iubitule mai mult decât iubit, mi-e sete de tine. Mereu. Abia aştept să te văd.

Iar până atunci.

Te sărut mătăsos, neruşinat, dulce, năvalnic, incandescent, ameţitor, te sărut cu gura şi cu inima mea, cu mâinile şi cu pielea, cu respiraţia şi cu lacrimile, te sărut cu veşnicia,

Deea ta, cea fără de măsură

 

 

M-am ascuns în limba norvegiană ca într-o scorbură

Am acest caiet şi stiloul cu cerneală neagră. Am cuvintele pe care ni le-am scris. Le am şi pe celelalte. Cele pe care ni le-am spus la telefon, într-o lună în care nu înţelegeam de ce mă cauţi. Şi cele din săptămânile când ne-am întâlnit din nou în Bucureştiul  iernatic.

Cuvintele nescrise sunt uşor de pierdut. Le spunem şi uităm ce am spus când n-am rostit încă ultima silabă a propoziţiei. De ce vorbim de fapt? Cât de mult poate un dialog să ascundă?

Numele tău m-a răscolit. Uneori mă uit la tine însă şi mă întreb dacă eu însămi te-am înţeles vreodată. Dacă vreodată te-am văzut cu adevărat.

„Ce te-a adus azi aici?” m-ai întrebat când ai dat cu ochii de mine la mama. Habar n-aveam că o să vii. „Soarta,” am răspuns. „A ta sau a mea?” ai întrebat cu subînţelesul acela la care te pricepi sau pe care doar îl mimezi. Şi-am râs de parcă n-aş fi fost stângace şi n-ar fi durut.

Este noapte, s-a răcorit oraşul, în balcon am întins cearşafuri ude şi aerul miroase un pic a ploaie şi a frunze.

Ţin inima aprinsă ca pe un felinar, e ziua ta. Scriu de luni, de ani scrisoarea asta pentru tine. Ştiu că în calendar n-au trecut încă trei ani de când ne-am văzut prima oară. Nu la timpul acesta strâmt mă gândesc. Nu la durata fărâmiţată a întâmplărilor care ne-au adus împreună şi ne ţin sau ne alungă unul de lângă altul.

Îţi scriu de nopţi, zile, anotimpuri şi vieţi vorbind în minte cu tine. Ţi-am spus aşa lucruri pe care nu le-am spus nimănui. La ce-mi foloseşte? Poate că par chiar mai neraţională decât sunt. Poate că sunt chiar atât de neraţională cum par, numai că nu de raţiune îmi pasă mie când e vorba de tine, de noi împreună.
Ştii ce-mi doresc? Să-ţi fie vădit ce este de-adevăratelea între noi.

„Cum m-ai atinge?”
„Te-aş atinge pe faţă, cu vârfurile degetelor…”

 

foto: Robert Prosser

 

A început demult. Din după-amiaza în care ai intrat în casa corabie. Eram la masa din camera-punte, toate pânzele sus şi comandantul la prora – mama. Tu nu ştiu cum ai urcat, nu te-am auzit, dar odată ce ai păşit în faţa mea şi te-ai aşezat cu spatele la fereastră nu mi-am putut dezlipi ochii de la tine.

Nici nu ar fi fost lesne, mă sfredeleai cu privirea,  neruşinat, de parcă ai fi vrut să descifrezi tot ce sunt. Mult mai târziu am văzut aceeaşi privire răsucită ca un burghiu în faţa altora şi i-am simţit curiozitatea amestecată cu un curaj mai degrabă imaginar. Atunci am crezut că mi se adresează mie, că eu stârnesc pofta aceea de înţelegere şi de adâncire.

Poate că nu stârneam nimic. Poate nu eram decât o străină pe care o scotoceai cu privirea şi nu voiai neapărat s-o înţelegi.

Dacă ar fi să scriu fără să-mi pun nicio oprelişte cred că aş împânzi paginile acestea cu întrebări.

De ce mă simt aşa de adesea de parcă aş înainta pe o sârmă întinsă deasupra prăpastiei? Să nu râzi. Sau fă-o. E felul tău de a opri adevărul să iasă la iveală. Singurul adevăr din singura realitate.

Sau mai abitir. Parcă aş vorbi într-o cameră în întuneric. Ştiu că tu eşti aici. Te aud respirând în mine. Eşti de fapt respiraţia care-mi ridică pieptul şi îl coboară. Eşti existenţă dinăuntru. Habar n-am cum e cu putinţă, în pofida atâtor semne că aproape nu exist pentru tine.

Poate sunt totuşi regina iluziilor nesăţioase?

Recitesc scrisoarea de la tine.

„Toată viaţa am fugit. Nu-i lungă, 28 de ani sunt abia începutul, dar fuga nu se măsoară în timp, ci în intensitate. Ai văzut vreodată un câine care în timp ce doarme îşi mişcă picioarele de parcă ar goni? Se încordează tot, somnul nu-i este de nici un folos.

Aşa alerg eu chiar şi atunci când m-am stabilit undeva. Cred că fuga a început în copilărie, când am fost nevoit să revin în Bucureşti cu familia şi m-am simţit exilat din Norvegia. Mulţi ani am crezut că se va sfârşi dacă mă voi întoarce acolo. M-am întors. Iată-mă încă zvâcnind din picioare.

Un tremur uşor în piept. Nu-i nimic, îl ascund cu un zâmbet. Credeai că sunt ironic? Azi nu-mi reuşeşte aşa de bine ca de obicei. Eşti în faţa mea şi tu chiar surâzi. Mă aşteptam să-ţi văd ochii speriaţi că vine din nou mareea singurătăţii. Ştiu că nu ţi-e frică de ea. Nu de ea îţi este ţie frică – dacă vine cu alge fosforescente şi cu stele de mare şi cuvintele mele de dragoste. Sau măcar cu gândurile mele iubindu-te.

Tu.
Aeroportul.

M-am ascuns în limba norvegiană ca într-o scorbură. Mi-ai spus că ţi se pare aspră, dar mie îmi place această sonoritate frustă, parcă aş plimba uşor podul palmei peste muşchi de pădure.

E o scorbură în care pot fugi în voie. Spaţioasă. Limpede. În norvegiană nu-mi cere nimeni să-mi mărturisesc sentimentele. Dialogurile păstrează un aer civilizat şi vesel, e o politeţe reconfortantă. Şi seamănă a tabără în care băieţii ies dimineaţa devreme la râu, nu contează că apa e rece, se călesc. Îi face bărbaţi.

Apele reci ale limbii norvegiene înviorează mintea. Nu mă las eu aşa de uşor pradă inimii. O simt cum stă într-un colţ şi mă priveşte tăcută. Uneori pare că a adormit. Sau poate că ţine doar pleoapele coborâte, să-mi înşele vigilenţa.”

 

Scrisori pe care mi-ar fi plăcut să mi le scrii

„Am ajuns pe muchia iernii. Primele zăpezi vin cu o linişte care îmi aminteşte de tăcere. O să-ţi spun ce cred, pentru că nu o să citeşti niciodată vorbele acestea. De ce ţi le-aş trimite, dacă nici mie nu-mi este limpede unde ne-ar putea duce?

Ai un râs pe care încă mi-l amintesc foarte bine. Îmi amintesc şi senzaţia pe care am avut-o când te-am văzut în camera aceea. Te-ai uitat la mine şi zâmbeai, respirai bucurie. Cum faci asta? M-am mirat şi atunci şi m-am mirat de multe ori în ziua şi noaptea pe care le-am petrecut împreună. M-ai uimit. Nu ştiam dacă e adevărat zâmbetul tău. Dacă nu e cumva doar o plasă de aur.

Întotdeauna m-am întrebat cum faceţi voi, femeile, să ne prindeţi în zâmbetul vostru, în parfumul vostru şi de ce sunteţi mai periculoase decât un bombardament cu rachete sol-sol. Ştiu că nici măcar frumuseţea nu e cea mai tare armă. Putem oricând să ieşim pe stradă şi să vedem alte femei frumoase. Să le facem să ne zâmbească. Ei, de-acolo începe totul. De la cum zâmbesc. E o putere pe care o aruncă asupra noastră. Nici nu ne-au văzut bine şi deja ştiu ceva despre noi, un amănunt care le aduce în palmă tot sufletul nostru.

Ţii minte că ţi-am spus în prima seară… îţi făcuseşi sală de lectură una-două. Erai instalată pe dinăuntrul meu, cu instrumente de mare precizie şi cu metoda aia de citire rapidă. Nu mi-era chiar bine, deşi mă pasiona să văd cum faci asta. Mi-ar fi convenit mai mult să mă uit la tine citind pe altcineva. Deşi…

N-am înţeles cum plonjezi fără precauţii în oameni. Nu ţi-e frică niciodată? Nu oboseşti? Nu te superi? Uite, eu nu am răspuns prea convins.

Da, o să spui că mi-am fixat şi eu privirea în ochii tăi. Eram amândoi în capul mesei, ai fi zis că ne-am aşezat la ospăţ (ştiu că-ţi plac cuvintele astea mai din vechime, ospăţ e o vorbă care ţi se potriveşte mănuşă). Sau n-o să-mi spui, poate o să-mi imaginez zilele astea nişte scrisori pe care mi-ar fi plăcut să mi le scrii. Nu ţi-e frică, după cât te-am dibuit eu, nu de frică nu mi le-ai trimite.

De fapt aş putea să-mi imaginez fragmentele de scrisoare pe care le ştergi. Te şi văd. Îţi joacă degetele deja, vorbele astea ar vrea să ţâşnească din tine, să le faci herghelie, să le faci flăcăruie. Na, că încep să vorbesc ca tine. Te simt şi eu, habar n-am cum se petrece asta, mi-e ceva cunoscut bine în tine. Amânat, că eu sunt mai prudent din fire.

Ţi-am spus că simt în nări mirosul de zăpadă? E o asprime care face locurile acestea  transparente. Aerul de aici miroase a transparenţă. Undeva înăuntru se înfiinţează un fel de limpezime, ca soarele de iarnă. Nu înţeleg prea bine ce cauţi tu în toată povestea asta. Când am plecat mi-am zis că o să rămâi cuminte în urmă, o pâlpâire din ce în ce mai palidă, care se face nevăzută. De la depărtare, de la vântul care oricum avea grijă să măture totul, să lase pământul curat ca în palmă, doar aveam de construit de la temelie viaţa mea, aşa-i?”

Mama – cum naşte. Cum mă naşte.
Bărbatul de care m-am îndrăgostit a locuit mulţi ani mai apoi chiar în camera mea de adolescenţă. În pântecul camerei mele. Mama l-a adoptat cumva, ea, care şi-a dorit mereu un băiat, de fiecare dată când închiria camera mea unui bărbat îl numea fiul ei.

Şi am făcut dragoste cu bărbatul acesta în pântecul patului meu, camerei mele, mamei mele. Nu fiindcă mi-ar fi frate. Ci fiindcă ar fi eu însămi – în deplinătatea de fiinţă care îşi caută bărbatul interior şi îi dăruieşte feminitatea care l-ar putea aduce la lumină.

Mai multe schiţe de lucru:

Un bărbat scrie unei femei o scrisoare pe care nu i-o va trimite. În scrisoarea asta mărturiseşte că o să scrie cândva scrisori pe care i-ar fi plăcut ca ea să i le trimită, o să scrie ca din partea ei pentru el.

Bărbatul este de fapt personajul unei scrisori pe care femeia o scrie în numele lui pentru ea.
Un joc de oglinzi în care te întrebi cine scrie, cui, cine citeşte şi câtă vorbire ascunde tăcerea dintre un bărbat şi o femeie?

Scrisorile către el.

El doarme împreună cu ea în patul adolescenţei ei. În patul în care ea nu mai dormise de ani.

El pleacă iar în lume.

Aeroportul.

O să mă ţii în braţe şi–o să ne sărutăm înainte de plecare?

De fapt cât durează amintirea trupului tău în trupul meu? Cât păstrează carnea mea amprenta cărnii tale?

Orice dialog este un act erotic. De asta ne e şi frică să vorbim adevărat.

 

Cine se întoarce cu adevărat vreodată

Scrisoare de-acum trei ani. N-a ajuns la tine pentru că nu ţi-am mai trimis-o.

„Mă sunaseşi aseară. Au fost zile amare mult şi cea de ieri s-a numărat printre ele, poate ai simţit că am vorbit cu tine în gând.

Am fost istovită după ce a plecat Dana. Ultimele zece zile – cu tot cu parastasul pentru mama, pregătirea lui şi noroioasele poveşti cu testamentul, avocaţii, rapacitatea pe care a dovedit-o Ada.

Ultimele zece zile m-au rupt şi n-am avut cum să dau bir cu fugiţii, deşi aş fi făcut-o fără preget. Sâmbătă am dus-o pe Dana la aeroport. Cât timp şi-a rezolvat cu biletul şi cântărirea bagajului m-am uitat la bărbatul şi femeia care se sărutau neistovit. El se îndepărta un pic de chipul ei pentru a putea s-o privească înainte de a o săruta din nou, iar mâna lui dreaptă îi cuprindea ceafa aşa cum ţin mamele bebeluşul, cu un fel de protecţie şi duioşie care aureolează iubirea de parcă n-am fi oameni, ci îngeri. De parcă ne-am amintit deja că suntem îngeri.

Iar eu simţeam săruturile lor în piept, chiar şi după ce nu s-au mai sărutat cu gurile, ci cu ochii şi surâsurile şi braţele şi cuvintele, căci înainte să se despartă şi-au apropiat mult feţele şi îşi şopteau.

Imaginea lor s-a topit apoi şi mi-am trăit propria despărţire de Dana, dar nu înainte de a fi mers în magazinul acela unde am fost şi cu tine şi de a fi cumpărat biscuiţi în cutie de metal.

Aşa cum am cumpărat şi astă iarnă, când ai plecat tu şi tot aeroportul păstra ecoul acelei plecări – era un amestec de plecări, cea din toamnă şi cea din ianuarie.

Sunt ca un burete. Inima mea e un burete care păstrează toate plecările.

Mă uitam apoi la Dana care se mira să mă descopere la răstimpuri, intrase în şirul de oameni care aşteptau controlul obiectelor. Eu mă tot mutam s-o mai pot vedea şi mi se părea un copil care pleacă de acasă şi ceva tremură înăuntrul ei, chiar dacă zâmbeşte şi răstoarnă cu gesturi energice în tava de plastic tot ce are în poşetă.

O priveam şi mă simţeam ca o casă din care pleacă şi copilăria ei, şi a mea, şi a ta şi a tuturor oamenilor care au plecat vreodată şi mă simţeam tava de plastic în care sunt scoase la vedere obiecte care povestesc despre vieţile oamenilor.

Ce de lucruri ascundem prin buzunare, prin memorie, ce de lucruri ascundem în tăcerile noastre sau în izbucnirile noastre! Dana rămăsese în picioarele goale, singura dintre toţi. Atunci mi-au dat lacrimile, atunci mi-am amintit despre fiul rătăcitor şi m-am întrebat cine pleacă, cine rămâne, cine se întoarce cu adevărat vreodată.

Când am ieşit din aeroport nu mai ştiam ce anotimp este. Am vrut să plec în oraş cu autobuzul, dar nu m-am dumirit unde e casa de bilete. Chiar în faţa mea a oprit un taxi.  A coborât un bărbat care şi-a luat valiza din portbagaj. Era înalt, tuns scurt, era singur. N-a privit în dreapta, n-a privit în stânga, am urcat în locul lui şoferul mi-a zis despre el, fără să întreb „Un om extraordinar de calm… a venit pentru o lună în România, în vacanţă. Se întoarce în Norvegia, munceşte în construcţii”

Aşa mi-a zis în timp ce priveam pe fereastra şi Dana tocmai îmi trimitea un sms în care scria că mă iubeşte, iar după ce-am ajuns acasă s-a surpat totul în mine ca un mal înghiţit de ploaie.

Şi a fost sâmbătă. Şi a fost duminică. Şi a fost luni. Şi mi-a fost dor de mama şi de iubirea care ne aminteşte că suntem îngeri.”

De parcă ai porni în galop călare pe un ponei

Am început multe scrisori, le am prin tot felul de foldere. Nu le-am încheiat pentru că nu ştiam dacă ţi le trimit.Şi nu pentru că n-aş fi vrut să le citeşti, ci pentru că tăcerea ta e un gardian.

Îi aud paşii dincolo de uşă. Uşa este alcătuită din mii de kilometri, din nopţi şi zile, din ore când rămân cu inima tremurând ca varga, întrebându-mă dacă o să obosească vreodată, dacă o să mă lase vreodată să mă apropii, să-mi lipesc buzele de pieptul tău şi să şoptesc acolo tot ce am să-ţi spun.

De unde să apuc firul care deznoadă toată istoria noastră? Este mai veche decât întâlnirea noastră, mai veche decât vârstele noastre laolaltă şi decât viaţa asta multiplicată în oglinzi din toate timpurile şi din toate casele pământului.

Ştii de ce merită ca lucrurile să fie rostite? Sunt limpezitoare. Asta mă îndrăgosteşte pe mine necontenit de dialog (fie şi cu mine însămi, de celălalt nu-mi răspunde). E drept, cuvintele sunt şi înfiinţătoare de realitate – şi orice fiinţare înseamnă să-ţi asumi.

Aşa fac întotdeauna descălecătorii de ţară – dau nume. Aşa însuşi Adam a dat nume tuturor făpturilor şi atunci făpturile toate au venit pe deplin la existenţă.

A avea nume – a numi înseamnă să recunoşti existenţa, asumându-ţi-o în conştiinţă ca realitate. Nu doar ca probabilitate. Şi-uite aşa ajung la adevărul că iubesc cuvintele ca pe mine însămi, ele sunt aproapele meu. În faţa lor am emoţii ca în faţa oamenilor şi sunt recunoscătoare unor spuneri aşa cum sunt unor mari întâlniri.

Scriu pe sărite, sunt mai multe pagini pe care le-am început pentru tine în momente disparate. Multe ţi le-am spus în gând şi au rămas doar cu trupul lor de abur. Unele au fost doar fraze exclamaţie, am revenit asupra lor să le temperez şi vlaga li s-a pierdut.

Nu prea mă pricep să folosesc vorbe molcome. E un efort, e ca atunci când femeia din braţele tale geme şi suspină şi strigă de fericire şi tu îi pui mâna la gură, să nu audă părinţii din camera alăturată, vecinii, administratorul blocului, primarul, extratereştrii.

Cum să-ţi înghiţi suspinele de voluptate? Cum să pui surdină trăirii? De parcă ai porni în galop călărind un ponei. Ori într-o cursă teribilă pe o tricicletă… Nu se face totul mai mic, mai sărac?

 

Cât de imprecisă e graniţa între a dărui şi a năvăli

N-am vorbit  atâta amar de vreme.

Nu m-a încurajat faptul că eram odată în nesuferitul de chat şi spusesem că-ţi voi scrie, iar tu ai precizat mai în glumă, dar parcă mai mult în serios – scurt şi cuprinzător. Ce înseamnă scurt când deschid teritorii lăuntrice unde visez că-mi eşti părtaş de intensitate? Când vreau să mă bucur de mine însămi pentru că mă arăt ţie?

Şi m-am temut că vorbesc doar pentru că eu îmi doresc această comunicare a esenţei. Pe care nu ştiu dacă o vrei şi tu. Dacă ţi se potriveşte, dacă te atrage sau eşti măcar curios.

Dana şi-a rupt piciorul drept şi acum e în gips. Nu se înţelege cu  soţul ei cârlionţat, cu ochi şerpeşti şi surâs prelung. Ce mi se păruse când au venit ei aici n-a fost chiar părere. O răceală destul de surprinzătoare după numai doi ani de căsătorie, indiferenţa lui care tresare şi se înduioşează doar când e vorba de fetiţa lor.

Mama nu vrea să facă operaţia pentru inimă. Cum sunt lucrurile astea… Ai sentimentul că celălalt ştie. De fapt speri ca celălalt să ştie, să nu rămână pe umeri tăi hotărârea de care depinde, poate, sănătatea sau însăşi viaţa lui.

Deşi cu adevărat viaţa noastră depinde mereu numai de ce răspundem propriei deveniri,  nu suntem atât de înţelepţi şi de senini – ne frământă gândul că am fi putut face mai mult sau mai altfel pentru un om iubit, am fi putut fi mai atenţi, mai informaţi, mai prezenţi, am fi putut să-i explicăm mai bine, mai convingător, am fi putut să… să-l salvăm. Dar de la ce?

Vecina mea e gata să moară. O întâlneam uneori pe hol mergând şontâc-şontâc spre cealaltă vecină, cea care-mi spune „Sărut ochii”, dar nu-şi poate ierta băiatul pe care nu l-a mai văzut de vreo 20 şi ceva de ani şi de care nici nu mai ştie nimic. A fost o daraveră cu o casă pe care i-a lăsat-o în grijă, iar el a vândut-o şi ea a aflat de prin străini.

În schimb vecina care se hotărăşte să moară s-a specializat în a-şi ierta fiul. Divorţat, pensionat pe caz de boală. De fapt alcoolic. S-a mutat la ea de nişte ani, stă în camera din spate a micului apartament cu miros incert. Fiul pare şi el un bătrân. Dinţi pierduţi, o mustaţă îngălbenită de tutun şi gesturi sleite, tremurătoare. Şi mai ales privirea – apăsată de o vinovăţie despre care nu-i clar dacă o foloseşte cu viclenie subconştientă ca nadă sau îi e chiar povară.

Vecina care se pregăteşte să moară e unguroaică get-beget, zâmbeşte întotdeauna timid, stâlceşte uneori cuvintele. Am întâlnit-o ducându-i doamnei Andronescu, vecina Sărut-ochii, câte o plăcintă sau prăjitură cu vişine atunci scoasă din cuptor. Am sunat uneori la uşa ei şi i-am cerut o cană de ulei sau nişte sare. A sunat ea la uşa mea s-o mai vadă pe Fulguţa, pisica cea albă sau pe Xiuşa, pisica cea neagră pe care o am acum, după ce Fulguţa şi-a găsit odihna sub un copac din parcul IOR, şi pe Maya, căţeluşa ciufulită.

Astă-toamnă am găsit-o pe vecina unguroaică lângă lift. Se izbea cu spatele de perete de parcă s-ar fi căinat ori ar fi vrut să-şi liniştească o durere. Ţinea capul plecat, umerii erau încovoiaţi şi vesta ei de lână descheiată la toţi nasturii lăsa să se vadă oasele pieptului care se iţeau din gulerul boţit al capotului cu flori.

Ce-aţi păţit? Vă e rău? Credeam că s-a certat cu fiul, despre care aflasem că-i şterpeleşte bani după ce-şi topeşte pensia personală în 3, 4 zile. Dar ea avea pierderi de memorie. Nu-şi amintea niciodată aceste secvenţe, se simţea doar foarte obosită şi păstra o vreme aerul de copil rătăcit pe care l-a adus sectoristul la poarta părinţilor.

Nu ştiu cum o cheamă pe vecina mea. Poate am auzit cândva, dar n-am ţinut minte. Nici pe cea care în loc de la revedere îmi spune „Sărut ochii” nu ştiu cum o cheamă. Dar e mai simplu să-i spun acum doamna Andronescu, să nu te încurci în atâtea vecine despre care-ţi povestesc.

De când îţi tot scriu vecina mea a murit. Fiul ei a sunat într-o seară la uşă. Nu vreau nimic, mi-a spus. Avea privirea rătăcită, nu de alcool, ci de frică. Ştiţi de mama, aşa-i?

Îl cunoşti pe fiul acesta. L-ai văzut astă-iarnă când ne-a împrumutat trusa pentru meşterit masa pe care mi-ai cumpărat-o tu.

Am auzit că e în spital. Cum se simte? Rău. Doctorul a spus că moare într-o săptămână. A ajuns la spital în ultimul stadiu. Fiul avea deja privirea unui orfan. Nu ştiu vârsta lui, e atât de năruit de băutură, încât vârsta lui aproape că nu mai contează. Ştiu că vecina avea vreo 70 şi ceva de ani.

Nu-i mai are. S-au încheiat. Şi chiar n-a ţinut cu mult peste o săptămână. Bănuiesc şi ziua când s-a petrecut. Dimineaţa, pe la 8 a sunat soneria. N-am răspuns. Nu dormeam, dar am simţit că vine o veste de moarte şi n-am răspuns. De parcă n-aş fi fost acasă, nu de parcă nu voiam să primesc înştiinţarea.

Te înţeleg într-un fel şi pe tine. De ce ignori soneria. Sau momentul când cineva bate la uşă. Şi vei deschide, vei deschide, oare? Chiar dacă nu veste amară ţi se aduce, pentru tine poate că e la fel de greu să înduri şi izbucnirea inimii, şi îmbrăţişările vieţii.

Nu vreau să-ţi povestesc despre moarte, dar nu ştiu cum mereu ajung la asta. În jurul meu se petrec. În jurul meu ea petrece. O să vină momentul îmbrăţişării, sper să nu mă podidească atunci spaima. Mi-e însă frică să nu fie lipsită de sens viaţa mea. Şi viaţa celorlalţi să nu fie o lungă prefaţă a unei despărţiri mereu prea timpurii. Să nu fie sfârşitul înainte ca noi să fi reuşit să ne spunem, să ne dăruim, să ne adâncim.

L-am visat pe tata. Eram într-o casă, nu semăna cu niciuna din casele unde a locuit el, nici cea din copilăria mea, nici cea a exilului său din Drumul Taberei, unde s-a mutat cu soaţa lui de-a doua – nefasta, cum îi spunea cu un umor nu chiar binevoitor.

Am reînceput şi citesc cu lacrimi de uluire-răscolire Să nu pronunţi „noapte” de Amos Oz.

Cel mai greu e nici măcar să îndur neiubirea, cel mai greu îmi e să îndur necomunicarea. Ascult în neştire cântece de la tine, multe evreieşti. Ascult în neştire cântece de la mine pentru tine, unele nici nu ţi le-am mai trimis, am pus multe-multe deoparte.

Cât de imprecisă e graniţa dintre a dărui şi a năvăli şi cât de greu îmi e să păşesc pe linia asta mai subţire decât subţirimea însăşi. Cartea asta îmi frânge inima şi, deşi nimic nu părea să anunţe asta nişte bune zeci de pagini, mă face să descopăr asemănări între mine şi personajul Noa.

Şi înflăcărările ei care uneori fac să-i izbucnească mânia, şi tatăl ei violent, şi o anume francheţe, şi o senzualitate neruşinată, şi o nelinişte – ce înseamnă să faci binele? Cum să-l faci cu precizie, cu eficienţă, nu doar sub impulsul adesea stângaci al impresionării şi al emoţiilor… până şi faptul că Noa priveşte oamenii cu nesaţ şi simte, le simte stările din acest nesaţ hrănit de o atenţie şi intuiţie aidoma felul de a fi, are cumva o percepţie instantanee a oamenilor şi asta n-o face mai puternică, ci mai vulnerabilă, până şi asta îmi povesteşte ceva despre mine.

Parcă aş fi stat în faţa unei vitrine privind obiectele care o compun şi aş fi văzut reflectat în geam conturul unui om, fără să ştiu că eu sunt acolo, eu sunt acel contur, iar o rază de lumină sau, dimpotrivă, o bruscă trecere a unei umbre ar fi făcut deodată să mă recunosc în geamul acelei vitrine.