Am obosit am obosit

.. am obosit. Ştiu ce să fac şi totuşi nu fac. Şi mereu îmi găsesc pretextul de a nu face pentru că am obosit. Şi oboseala asta creşte şi o împing la limită, dorm puţin sau nu dorm cu nopţile. E o foamete de timp, de imagini, de stări, de oameni, de cuvinte, pentru că nu-mi  populez timpul cu ceea ce îmi hrăneşte sufletul. Asta mă oboseşte. Asta mă face să fiu hămesită. Mă transformă într-o devoratoare.

Nu mai vreau să tânjesc mereu şi mereu după ceva din afara mea.  Nu mai vreau să-mi imaginez că  cineva are ceva să-mi dăruiască.  Dacă o face e chiar un privilegiu. Dar cine să umple un gol pe care singură îl adâncesc? Cine să se ocupe de ceva pe care îl ignor, îl ascund de mine însămi? Şi nu de ieri, de azi, ci de atâta amar de vreme, de atâţia şi atâţia ani… Am obosit să nu fiu om cu adevărat. Să mă simt vinovată că nu sunt om cu adevărat. Dar vinovăţia, la rândul ei, nu foloseşte la nimic.  Mă secătuieşte de energie şi mă blochează în acelaşi punct.

Aş vrea într-o bună  dimineaţă să mă trezesc într-o casă simplă. Văruită în alb. Undeva, în mijlocul unei poieni cu maci. Sau cu lăcrămioare. Şi să-mi afund faţa în iarbă, să o sărut. Să mă aşez la pieptul pământului şi să-i ascult în linişte respiraţia. Să fiu împăcată şi să devin cu adevărat plină de iubire. În loc să alerg după iubire şi să  o confund cu exaltările mele, să las iubirea să mă pătrundă, să mă locuiască.  Am obosit să mă simt străină de mine însămi. Şi să fug mereu spre oameni, ca să mă imaginez iubitoare şi caldă şi bună, spre trăiri intense, spre cuvinte pe care le spun ca să uit, să uit că am ceva de vindecat în mine, am ceva de întemeiat în mine.

Pe cine iubesc eu cu adevărat în lumea aceasta? Pe cine am iubit vreodată? Adevărul teribil este că pe nimeni. Nu m-am iubit niciodată pe mine. Aşadar n-am iubit niciodată pe nimeni altcineva.  Ce poate dărui un om care nu se are nici pe el însuşi? Nimic. Nu am dăruit niciodată nimic. A fost o părere. Mereu am vrut ceva pentru mine atunci când m-am îndreptat spre ceilalţi, măcar sentimentul că sunt om, că am suflet, că pâlpâie în el frumuseţea. Aşadar nu am dăruit niciodată nimic. Asta sunt. O cerşetoare care vorbeşte de parcă ar fi împărăteasă. Deşi se simte ca o cerşetoare, se ştie o cerşetoare. Dar se îmbată cu propriile cuvinte. Uneori îmi doresc să nu fi avut expresivitatea vorbirii. Poate că m-aş fi ferit de multă suferinţă şi timpul rătăcirii mi-ar fi fost mai scurt.

Nu îndrăznesc să scriu lucruri din astea. O fac rar de tot, pentru că nu vreau să sporesc tristeţea lumii cu momentele în care simt că am obosit… Ştiu că jeluirea nu reuşeşte decât să amplifice durerea. Nu îndrăznesc şi pentru că mi-e teamă să privesc adevărul în faţă. Să mă privesc aşa cum sunt. Fără toate explicaţiile şi întorsăturile de frază la care mă pricep aşa de bine.

Când mă voi hotărî să ajung în mine însămi? Ai milă, Doamne, ai milă de mine, care-mi amân adevărul fiinţei cu atâtea nimicuri… Plânsul nu înseamnă nimic, deşi, Tu îl auzi, îl auzi, chiar dacă nu scot un suspin… Lacrimile nu folosesc la nimic. Nu folosesc decât atunci când sunt prefaţa unui triumf al spiritului.  Mi-e dor de Tine, Dumnezeişorul meu. Mi-e dor de mine. Ajută-mi, Tată, ajută  slăbiciunii mele.