Şi despre Rusia din sângele sângelui meu

Mi-l amintesc cu paltonul care semăna a manta de război şi cizmele negre, croite pe picior. Când mergea prin cameră scârţâiau ca într-o garnizoană rusă, pe vremea lui Tolstoi. Lev Nicolaevici, nu Alexei. Şi mergea mult prin cameră, când se aprindea în discuţii şi părea să ajungă la un preaplin al propriilor idei, deodată  imposibil de enunţat în cuvinte.

Maxim trăia într-o complicitate desigur erotică. Nu cu femeile. Care cred că i-au plăcut întotdeauna, deşi era mai timid decât l-ar fi arătat unele replici de o bruscheţe ironică. Complicitatea definitivă era cu frumoasa lui de chitară. Inegalabila. Incomparabila. Inimitabila. Şi corzile ei scârţâiau în suişul şi coborâşul degetelor, unghiilor, ciupiturilor sale.

Nu ştia cum îl priveam. Nu ştia cum îl spionam. Eram undeva în plan secund, eram şi de altă vârstă, nici prin gând nu i-ar fi dat că-mi stârneşte o curiozitate emoţionată. După ce cânta mi-ar fi plăcut să mă apropii de el şi să ating uşor corzile chitării. Întotdeauna mi-am imaginat că erau fierbinţi. Cu adevărat fierbinţi.

L-am descoperit acum o vreme pe dashboardul general WordPress. Şi mă bucur să-mi imaginez că iarna poartă încă cizmele acelea care scârţâie ca într-o garnizoană rusă. Privirea pe care mi-o dezvăluie fotografiile de pe afişele lui de concert este la fel de intensă cum mi-o aminteam. Mistuitoare.

Muzica lui este bogăţie. Mulţumesc corzilor fierbinţi ale chitării sale.

Mulţumesc şi Mariei Răducanu. O voce care ar face zidurile Ierihonului să se fărâme. Iar porţile Raiului să se deschidă.