Povesteşte-mi, vreau să plutesc cu ochii închişi

Uit. Şi pe măsură ce uit, lucruri pe care le credeam eterne măcar cât viaţa mea, îşi schimbă înfăţişarea. Trecutul e la fel de fluid ca viitorul. Nu ştiu niciodată ce o să-mi aducă. Dar unele ţărmuri sunt sigure.

Moartea lui Cătălin petrecută înainte să-l cunosc din cartea lui şi să mă îndrăgostesc de el. Aveam 14 ani şi primul iubit al vieţii mele deja nu mai trăia când l-am descoperit.

Sigur este şi momentul în care m-am suit în taxi să merg la Urgenţă şi am început să hohotesc, iar şoferul mă întreba de adresă. Iertaţi-mă, i-am spus. A murit. A murit, acum am aflat. A murit. Era frig şi tremuram, îl văzusem pe Mihai cu două zile înainte. În sevraj.

O rugasem pe mama lui să-l ducă la spital şi ea îmi spunea că a chemat o asistentă acasă, i-a luat proba de urină, rezultatele sunt bune, n-are nimic. Îl vedeam fără vlagă, aura lui de zeu rătăcit se chircise. Şi mâinile pe care i le iubeam abia au izbutit să mă aducă spre el când m-am ridicat pe vârfuri să-i sărut obrajii, gura, ochii. Mâinile lui mari erau destrămate deja.

Un ţărm de neclintit este şi duminica aceea în care m-a sunat soţia lui Elixi şi mi-a spus: Elixi nu mai este. Iubitul meu şi-al ei.

Uneori am sentimentul că trecutul este un oraş căruia nu-i mai cunosc străzile. Mi s-a petrecut cu adevărat ceva în intersecţiile acelea? Am fost vreodată prin parcurile lui? I-am văzut acoperişurile şi pasajele subterane cu vitrine luminate de falsa veselia a neoanelor?

Te-ai întrebat vreodată de ce scriem? Ca să putem spune pe îndelete. Viaţa de zi cu zi, viaţa cea cu vorbe rostite şi auzite nu este o împărăţie a răbdării. Nu apuci să spui lucrurile dilatându-le semnificaţia. Celălalt nu te aşteaptă cu ochii închişi să spui cum reverbera totul când ai intrat într-o cameră de trecere şi mirosul unor buchete de zambile te-a ridicat pe un val mai înalt decât casa. Era întuneric şi nu voiai decât să mergi la baie. Te aflai într-un sat din Moldova, după ce lipsiseşi din ţară un an în care noaptea visai că eşti în România şi simplul fapt de a vedea în somn străzile Bucureştiului îţi făcea dimineaţa fericită.

Viaţa de zi cu zi este un film american. Povestea, spune-mi repede povestea. E cererea nerostită a celui care ascultă.

De aceea fiecare operă e un monolog care-şi caută ascultătorul. Cel care întruchipează răbdarea însăşi. Voluptatea aşteptării, singura care lasă lucrurile să se intensifice până trăirea ajunge la incandescenţă.

La adâncimea unde nimeni nu respiră pentru că legile înseşi ale trupului sunt abolite. Acolo unde pluteşti cu ochii deschişi în tovărăşia eternităţii.

Orice poveste pe care o spunem este o căutare a acelui moment când totul se suspendă – carne, spaţiu, timp.