CĂLĂTORIE LA CAPĂTUL NOPŢII
octombrie 13, 2009
Clopotul bate în cerul gurii mele şi îmi despică apele stelelor. Bate cu limbă de noapte. E un luntraş pe care niciun vârtej nu îl întoarnă din drum. Mă duce peste moartea cea largă.
– Lasă-mă să cobor, lasă-mă doar o iubire, doar o viaţă. Mă întorc mai târziu la nemurire.
Eu spun, chipul lui surâde în piatră. De pe mal o aud pe mama cum plânge. Şi noaptea se sfâşie ca o bucată veche de pânză.
– Unde mi-l duci, unde mi-l iei? strigă mama către luntraş. Dar nu se aude decât vâsla despicând apele grele de stele.
Şi îngerii deretică prin odăile mari ale cerului. Li se-ntoarce copilul acasă.
20 comentarii
leave one →
Deea Dulce mult aduce 
servus…
aş citi Celine…
noapte frumoasă, chiar dacă bîntuie iarna… pe ici, pe colo…
toate cele bune!
L-am citit acum mai mulţi ani. M-a răscolit. Dar nu l-aş mai putea reciti. E prea scufundat în subterană. Şi spre deosebire de alţii care au explorat-o, nu lasă parcă niciun fir de lumină, de speranţă. Uf! Cred că artistul nu mai ţine demult cont de adevărul pe care s-ar cuveni să-l comunice opera sa. Şi e concentrat doar pe expresivitatea ei, e preocupat să se exprime într-un limbajul unic. De aceea, cred, artele moderne, contemporane au ajuns arhivă pentru fişele de temperatură ale creatorilor. De aceea seamănă cu un sanatoriu.
Greu de tinut pasul cu sirul fantasmelor tale; palatul de clestar a devenit o biata cocioaba? Înca nu cred ca ai devenit o biata roaba, a celor descotosmanati de zale .
De ce spui că palatul mi-a devenit cocioabă? Noaptea întreagă îmi este cleştar. Şi bolţile ei strălucesc, Tonik, 🙂
Nu poti calatori la capatul noptii decit daca ai sarutul divin al sortii; firave-s vislele ingerilor care despica cerul; e mult prea mare misterul.
🙂 Noapte buna.
Sorry, daca am inoportunat. 😦
Soarele doarme in cuibul de stele. Întunericul e doar tăcerea luminii.
Sărutul? Nimeni nu l-ar fi căutat, dacă nu l-ar fi găsit deja (ştie Pascal de ce… hihihihi, hihihihihiiiiiiii…)
Oh, adevăr al adevărurilor! Misterul nu e-mbrăcat în zale. E pe de-a-ntregul un fluviu de petale.
Stelele nu pot sa luceasca decit in noaptea deplina; nu soarele este de vina. Sarutul? nu Pascal l-a inventat; el doar l-a calculat …
Misterul este imbracat in zale; in zalele dorintei tale. Pe asternuturi de petale.
reformulez 🙂
Stelele nu pot sa luceasca decit in noaptea lumeasca; nu soarele este de vina; ci astrele de tina.
Splendid – „astrele de tină”!
repet : noapte buna; sper ca nu am inoportunat.
Nicidecum, Tonik. Mă bucur să fi vorbit în ceruri de poezie.
Ah, zalele dorinţelor mele… Sună din toate metalele, din vieţile-mi toate. Nu misterul este de nepătruns. El rămâne departe când îl ţinem departe. Ai spus adevărul, Tonik.
Mai vorbim Deea, mai vorbim. Dulce . Astrele chiar sunt de tina. Iar eu, eu nu mint niciodata. Nu stiu sa mint. Decit sa mint, mai bine beau un Tokaji furmint. 🙂
psssst : vad ca metafora ca ‘zalele’ … NB !
Încotoşmăniţi cu vise
plecăm la capătul ei,
al falnicei nopţi
ferecate de zori şi amurguri.
Ne aruncăm goi spre stele
ce scriu despre noi
cum suntem.
Şi ca prin farmec,
lacătul nopţii se destramă
iar noi păşim spre
dimineţile line din vis.
Bună noaptea plină de stele! Şi bună dimineaţa lină din vis, Marius-cel-impetuos! Mulţumesc mereu.
Bine si cu uluire te-am gasit!
Te-am citit cat am putut de mult si mai vreau sa te citesc. Pana nu ma plictisesc de furiile tale, de apele involburate in care te scalzi, voi fi langa tine! Sunt curios cum vei reactiona la comentariile mele, care vor fi dupa impresii si crude si molcute.
Superbe randurile de aici. Superba si ultima fotografie, aripi de inger din maini vinovate. Poate vina ar fi fost mai mica daca nu ar fi fost impreunate.
Mainile formeaza si o inima? Sau o vad doar eu?
Multumesc, Busuioc-înflorit! Când citeşti şi te bucuri tu este ca o îmbrăţişare, un dar din văzduhuri. Mă pomenesc surâzând din piept.
Da, e o inimă. Întotdeauna în aripi. În miezul lor. Nu o vezi doar tu. O văd toţi poeţii, călătorii prin nouri, îndrăzneţii luminoşi, copiii, năzdrăvanii, prinţii aurii, îndrăgostiţii. Ştii? Ştii.
Aripile însă nu-mi par vinovate. Nicidecum. Sunt tihnite. Ostoiesc. Aduc pacea. Şi împreunate sunt din duioşie. Sunt surori de bunătate. De-aia sunt aşa de-apropiate. Ştii? Mai priveşte-le o dată. Din inimă. Le simţi cât sunt de vii? (iar surâd din piept si mă podidesc toate stelele)
Absolut orice cuvant imi trece prin ochi. Nu scapa nici unul, dar nu beneficiez de darul tau, acela de a ma infiora si a scrie ca tine…