Orgasmul de a muri

Mi-ar plăcea să trăiesc moartea ca pe un orgasm. Să fiu a ei cu flacăra aceea orbitoare care îmi inundă creierul şi mă face să devin fluidă în foc, în aer, în afara trupului şi chiar în afara galaxiei.

Orgasmul de a muri. Cum să nu semene erosul şi thanatos-ul? E aceeaşi intensitate care dizolvă toate învelişurile. Doar că avem un îndelung exerciţiu al spaimei în privinţa morţii. Suntem obişnuiţi, molipsiţi de timpuri multe să o vedem ca pe un călău. Dornici să ne păstrăm trupul…

Doar unul din miile, zecile de mii de trupuri pe care le-am părăsit în cimitirele pământului. Nici n-au apucat bine să se prăbuşească, să se sfărâme mormintele care adăposteau zdrenţele fostelor noastre fiinţe şi am apărut în alt colţ de lume, sub altă înfăţişare, sub altă soartă. Maldăre de haine vechi pe care nu le vom mai purta niciodată. De ce am plânge după ele?

De ce să anticipăm însă acest ceas al dezgolirii, Elixi? Pentru că nu li se întâmplă la infinit altora, în altă viaţă, în altă încăpere, în alt an. Moarte vibrează continuu în noi. În mine. În tine. I-ai fost promis cu prima respiraţie. Refuzi să o priveşti în ochi? Ea te urmăreşte fără să clipească. N-ai cum să-i scapi.

Se spune amar despre unul sau despre altul: şi-a ratat viaţa. Dar cum e să-ţi ratezi moartea? Să pleci în ultima călătorie ca un sclav. Umplut de lacrimi din cap până în picioare. Buimăcit de o suferinţă neînţeleasă, legat la ochi, mai sărac decât ai apărut pe lume…

Să te laşi prins şi târât de moarte, lovit cu sufletul de toţi pereţii întunericului, cu mintea podidită de frică şi cu memoria lac de disperare… Crezi că putem participa la moartea personală cu o conştiinţă pasivă, Elixi? Atunci o vom îndura ca pe tortură care izbucneşte mereu proaspătă, ca pe o căldare de apă aruncată peste firimiturile eului şi menită să ne înzdrăvenească doar pentru o nouă schinguire.

A muri începe cu arta de a te naşte. Cum să avem altfel acces la misterul acelei ordini superioare care se revelează în ceasul marii treceri? Cum altfel să trăim beatitudinea devenirii?

Fiecare a fost purtat de mamă în pântece şi s-a lăsat născut în alcătuirea sa de oase şi de carne. Nu-i de ajuns. Altcineva a suportat chinurile facerii noastre trupeşti. Câteva ore care au părut nesfârşite. O noapte sau o zi întreagă. Pe seama cui lăsăm naşterea propriului suflet, Elixi? Cât vrem să mai amânăm? Bisturiul nimănui nu ne poate desface scoarţa ego-ului, nicio moaşă nu-şi poate asuma travaliul în locul nostru.

Dacă nu ne-am născut încă… ce-am făcut cu viaţa noastră?