Un hohot de râs în gura lui Dumnezeu. Unul de plâns în pieptul meu

Prima noastră întâlnire – sânii prinşi în palme, cotrobăindu-mă pe sub bluză.

Nu am fost singura. Ştiu. Nu am fost singura.

La ultima întâlnire – te-ai întors. Uitaseşi telefonul. Cel la care n-o să mai răspunzi niciodată. Şi deşi ţi l-am întins fără să mai apuci să mi-l ceri, scoţând mâna prin întredeschizătura uşii, ai intrat în hol. Şi mi-ai ridicat tricoul. Şi mi-ai sărutat pe rând sânii. Stângul. Apoi dreptul.

Cine trece puntea dintre două sărutări de sâni? Stângul cu lapte de moarte. Dreptul cu lapte de viaţă. Ce mult aş vrea faţa ta în căuşul pieptului meu. Ce mult aş vrea.

Luna ţine Soarele în pântec. Nu s-a născut. Dar o va face în alt cer. Altă dată. Cum ne-ai fript tu inima. Şi cum nu te-ai încumetat să iubeşti pe nimeni.

Crezi că vei rămâne aşa de-a pururi? O. Nu. Toate ţi-am ţesut cămaşă. Firele noastre nu s-au văzut unul pe altul. Dar urzeala s-a făcut dintr-o mâna carele pe toate le ţine.

Şi vei veni îmbrăcat cu straiul de Iubit. Vei veni. Căci Luna o să nască Soare.

Ştii, în timpul acela al coşmarului. Când strigătele mele nu ajungeau la tine. Şi plângeam. Plângeam. Şi răguşeam implorându-te. Speriindu-te. Pe tine şi pe vecinul de alături. Care trebuie să fi auzit destule. Îmi erai aşa de adânc intrat în carnea minţii. Încât dacă mă contraziceam cu altcineva, cu oricine dintre prieteni, pentru orice mărunt lucru, în loc să spun numele aceluia îmi ţâşnea numele tău pe buze.

Ţi-am sărutat cândva picioarele. Rănitele tale picioare. Te-aş fi îmbăiat în lapte din mine. Te-aş fi luat să te adăpostesc în pântecul meu. Să-ţi fac acolo cuib.

Mici ochiuri de apă. Tu. Cerul împărţit în ferestruici. Numele tău mi-a venit iar pe buze, vorbeam unor bărbaţi şi mi-a venit numele tău, numele tău.

O, da. Şi gestul acela când din pragul casei mele, cândva, după prima întâlnire aici, mi-am ridicat singură rochia. Singură. Şi eram goală. Prima întâlnire. Ultima.

Mi-am cumpărat pantofi negri. I-am purtat cu spirt, să-i lărgesc. Şi când m-am aşezat noaptea pe pat, să-ţi vorbesc, să te petrec, am dat jos ciorapii şi le-am văzut. Picioarele mele se făcuseră negre. De parcă am mers prin cenuşa care s-a ales de tot. Negre de noapte. De timp.

Şi plânsul meu de ieri. Rupt în piept. Călătoreşti prin mine acum. Ştii asta? Înţelegi acum?

Poate că ar fi trebuit să strig din nou. Să mă strecor în tine. Poate că nu trebuia să te ascult, nu trebuia să cred că cel mai bine e să am răbdare, poate că nebunia mea te-ar fi salvat. Dacă te-aş fi făcut să respiri fără oprire din vulva mea, din inima mea. Din carnea şi dragostea mea. Dacă ţi-aş fi făcut respiraţie inimă la inimă. Poate că ar fi trebuit să mă arunc în apă mai adânc şi să înot pe sub tine. Şi să te aduc în pântecul meu cu orice preţ. Şi să te învălui şi să seduc amânările tale. Poate că nebunia mea te-ar fi salvat. Răbdarea, iată, n-a făcut-o.

Ieri am hohotit până la leşin. Şi am strigat la tine – Ai vrut să aştept. E bine acum? Eşti mulţumit acum? Ieri am fost supărată pe tine. Şi n-am avut cum să te mai rog – hai, mă, să ne iubim, hai să ne iubim sufletele, că nu ştim cât timp ne este nouă dat pe lume.

Râdeai. Râdeaţi. Şi tu, şi Mihai. Râsul vostru orb. Râdeai când spuneam – iubitule, nu prăpădi vremea noastră, iubitule. Nu prăpădi vremea ta, cine ştie nestrămutat că va apuca ziua de mâine? Acum ai rămas un hohot de râs în gura lui Dumnezeu. Unul de plâns în pieptul meu.

Iubitule. Întind mâinile sub apele negre, apele-noapte. Iubitule. Prinde-mă de mâini. Ridică-te pe umerii mei. Pe sânii de lapte ai sufletului meu.