Sări la conţinut

Un record care aşteaptă de 100 de ani

noiembrie 27, 2013

Vlad n-a aflat niciodată de la cine a primit mătasea pentru confecţionarea paraşutei.  A găsit-o  într-o dimineaţă  pe covoraşul albastru din faţa casei. În primele momente nu şi-a dat seama însă la ce-ar putea folosi vârtejul acela auriu care foşnea cu fiecare adiere de vânt.

A crezut că e o farsă şi prietenii lui îl spionează, ascunşi prin grădină. Dar nimic n-a tulburat liniştea începutului de duminică. Soarele abia se ridicase într-un cot deasupra orizontului. Orăşelul dormea şi avea să mai întârzie în aşternuturi.

Când a început să meargă cu maldărul de mătase în braţe spre atelierul unde se-ncuia la fiecare sfârşit de săptămână, Vlad a avut sentimentul că strânge la piept un trup care dansează. Fluid şi atât de sigur în mişcări, încât a închis ochii, să se sincronizeze la secundă cu ritmul acelei plutiri. Atunci i-a trecut prin minte că a găsit exact ce-i trebuie.

Vlad a intrat în atelier şi a luat metrul. Bucata de mătase s-a dovedit numai bună pentru paraşuta la care lucra de mai multe luni. Avea cam aceleaşi dimensiuni pe care le calculase ultimei variante şi a rezistat cel mai bine testelor la care a supus-o vreme de şapte săptămâni. Niciunul dintre materialele pe care le folosise înainte nu se compara cu ea. Elastică şi rezistentă, stabilă în aer şi capabilă să tempereze căderea în timp ce deschide pe verticală un extaz de sens contrar.

Azi e ziua cea mare. Lui Vlad nu i-a mai rămas decât să împacheteze paraşuta în rucsacul pe care şi-l va prinde în spate. Pendula bate ora 7. Copilotul îl aşteaptă pe micul aeroport de la marginea oraşului, cu toate verificările făcute. Este şi fotograful, a venit şi prietenul cu maşina decapotabilă care o să urmeze de la sol ruta aparatului de zbor.

601152_10201008054424564_1041142922_n

Reporterii nu ştiu nimic de data asta. Vlad vrea să facă saltul fără tam-tam. Dacă nu reuşeşte, o să considere că a fost încă o săritură de antrenament. Dacă totul decurge cum trebuie o să fie de-ajuns fotografiile care vor surprinde saltul şi aterizarea la punctul stabilit. Iar declaraţiile celor trei prieteni care îl însoţesc sunt suficiente să confirme că a bătut recordul mondial care rezistă de un secol.

Vlad urcă în avion. Nu au mult de zburat. Locul unde va sări este în capătul celălalt al orăşelului, pe terenul unde s-a construit scena pentru serbările de Crăciun. Reperul pe care şi l-a luat e foarte aproape. Cifrele anului 1914 strălucesc ca într-o carte poştală, susţinute de nişte schelele înalte de 4 metri. Vlad Simionescu, pilotul de care s-a auzit în toată lumea, burlacul cel mai fermecător din România trage adânc aer în piept şi sare.

Corpul lui despică aerul cu o viteză care face să mâna fotografului să tremure pe cutia cu perdeluţe a aparatului. Obiectivul se îndreaptă din greşeală spre cifrele uriaşe unde un actor şi o actriţă repetă cupletul pe care o să-l interpreteze peste o lună la spectacol.

Fotograful n-a surprins momentul. Mărturia copilotului, a şoferului şi a actorului care se afla pe scenă n-au fost de-ajuns. Autorităţile n-au validat recordul ce aştepta deja de o sută de ani să fie doborât.

Singurul lucru care a rămas este fotografia actriţei şi actorului care se sprijină de  cifrele uriaşe ale anului 1914 ca de nişte coloane dintr-un templu păgân. Şi stă de când mă ştiu la vedere, pe o măsuţă din sufrageria părinţilor mei, Vlad şi Clara Simionescu.

Tic, tac, tot aşa

noiembrie 23, 2013


– Câţi ani aveţi? întrebă din nou reporterul, schiţând cu greu un surâs.

Îl doare capul. Nici nu mai ştie cât timp a trecut de când face tot felul de piruete de amabilitate ca să afle ceva despre bătrânul din faţa lui. Bărbatul n-a vorbit, i-a arătat doar un certificat de naştere pe care nu se desluşeşte nimic. Îşi fixează în tăcere vizitatorul.

Jurnalistul are momente când se teme că bătrânul nu mai respiră, că nici nu e viu de fapt. Şi nimeni dintre vecini nu a deschis. De unde să ia informaţii despre vârsta lui tataie ăsta? La Primărie nu mai sunt arhivele, a ars totul acum vreo cinci ani. Ziaristul simte un nod în gât.

caut iaaaaar foto: Beth Moon – Great clock of Gormenghast

Bătrânul îl priveşte de parcă vede pentru prima oară un om. Îi pipăie cu nişte ochi albaştri chipul. Două mări care se topesc într-un singur val, iar valul înaintează şi se retrage sorbind înfăţişarea reporterului, fiecare cusătură a hainelor sale, se răsfiră în nisipurile subconştientului său, printre scoici şi cioburi şlefuite de maree ale tristeţii şi fricii, ale furiei şi singurătăţii.

Ziaristul se foieşte neliniştit. De ce tace ăsta? O fi  în toate minţile? Iar l-a trimis şeful după o ştire fantomă. Auzi la el, îi găsise şi titlul înainte să-l expedieze în fundătura asta:  Cel mai vechi om din lume trăieşte în România şi are 192 de ani!

– Nu am.  Primesc, spune bătrânul.

Dar reporterul nu-i mai dă atenţie.  Se uită alarmat la ceasurile din încăpere. N-a apucat să le numere,  deşi a încercat de mai multe ori de când a venit aici. Sunt de toate formele, mărimile şi epocile. Arată ore diferite. O fi vreunul care merge bine?

Ziaristul îl priveşte iritat pe bătrân.  Tataie îl fixează cu o privire care neagă momentul când a prins glas. În cameră este linişte. Nici măcar ceasul cu pendulă nu se aude.

Speriat că pierde maşina care-l duce înapoi în oraş, reporterul spune un bună ziua aproximativ şi iese în fugă din casă. Uşa se închide cu zgomot. Liniştea şterge ca un val ultimele fărâme din prezenţa vizitatorului. Bătrânul surâde. Ceasurile încep să ticăie în toate camerele.

Limbile se mişcă perfect sincronizate. De la 12 la 11, de la 11 la 10, de la 10 la 9, de la 9 la 8 şi tot aşa.

Tic.Tac.
Tot.

În picioarele goale

noiembrie 21, 2013

Moartea mi-a tras clopotele de când m-am născut. N-am văzut bine lumina zilei, că mămica s-a şi prăpădit, dar s-a dus cu zâmbetul pe buze, c-a apucat doctorul să taie cordonul care mă ţinea legat de ea şi să mă arate în timp ce strigam din toţi plămânii şi dădeam din picioare.

Acu’ nu ştiu dacă a încurcat Doamna cu coasa borcanele… dar mereu am zis că pesemne m-o fi plăcut prea tare şi s-o fi gândit să mă lase să mai cresc, cum se lasă pâinea la noi, la ţară. Şi după ce cresc şi mă fac bun de iubit să mă ia la pieptul ei. Da’ ca să nu treacă în van timpul ăla, a făcut ce-a făcut să mă aibă prin preajmă, să mă ocup de treburi de-ale ei.

Mie nu mi-a fost niciodată frică de moarte. Casa noastră era gard în gard cu cimitirul şi când eram mic acolo m-am jucat. Aveam şi-un deluşor, şi copaci, ai fi zis că-i parc, leagănele şi toboganul mai lipseau.

Hai, noroc, domnişorică! Bună ţuica asta, să zici săru’ mâna din partea mea lu’ bunicul matale, că se pricepe.  Păi cui îi place ce face, se pricepe şi cum să facă, aşa-i ?

Oamenii se miră de mine că nu mi-i urât cu munca mea. Da’ trebuie să aibă cineva grijă şi de oasele ăstea când se duce sufletul pe lumea ailalată, aşa-i ? Eu sunt un fel de uşier, ca să mă înţelegi bine. Că omul când moare nu se topeşte de tot… doar ce iese pe-o uşă şi intră pe alta.

Şi eu decât deschid şi închid uşile pe-aicia. Nu mi-e frică de morţi, îs ca nişte copiii. Oricât de bătrâni sau de tineri ar fi, ai văzut? seamănă între ei, că toţi sunt pruncii lui Dumnezeu şi mi se pare că mi s-a dat şi mie rostul meu în drumul lor înapoi.

Am plecat de la mine din comună, c-am avut greutăţi în familie, în fine, cum-necum, am ajuns la Bucureşti şi m-am angajat la cimitir. Să ştii că aici, printre gropile mele, mi-a fost bine de la început,  cu oraşul nici acum nu-s în toate apele mele, că e iureş mare şi zarvă multă… la mine în sat auzeam păsările de oriunde, aici numai în cimitir le aud cum cântă.

Când mai eram acasă jucam fetele la căminul cultural şi ce nu le povesteam! Râdeau şi mă priveau galeş, pe sub sprâncene. Dar nu-mi intrase nici una la inimă. La Bucureşti parcă mai greu cunoşti o fată, eu eram şi străin de locurile astea…  iar când spuneam ce meserie am, a doua oară nu mai voia fata să vină la întâlnire…

Într-o seară am ajuns la o vecină care mă chemase să-i repar un dulap. O femeie cumsecade, mă tot îndemna să ies cu fetele, să-mi trăiesc tinereţea. Când am intrat la ea în casă o văd pe Sanda. Parcă m-a săgetat ceva. Era frumoasă şi avea un nu ştiu ce care mi-a plăcut de prima oară. Când şi-a zis numele şi mi l-am spus şi eu pe al meu, ne-am mirat amândoi ce potrivire – Sanda şi Săndel. Eeeei, eu nu m-am abţinut şi am zis că ne-am găsit şi facem împreună o pereche de sandale.

Sanda a râs, îşi strângea lucruşoarele, venise la vecina mea să-i facă manichiura şi de-ale lor, de-astea de femei. Eu m-am oferit să o conduc la autobuz. Pe drum m-am întrecut pe mine, i-am spus bancuri, i-am zis nişte poveşti de la mine din sat. I-am povestit de viaţa mea de la ţară şi când a venit întrebarea «unde munceşti?» m-am gândit «eu pe fata asta nu pot s-o pierd, că e cea mai frumoasă şi grozavă din lume» şi-uite-aşa i-am răspuns că sunt administrator de parc.

302716_506641479354837_201640391_n

Eeeeee, şi când am văzut-o din nou… când a apărut Sănduţa cu rochia ei de culoarea mierii… mi-a pierit glasul. Nu mai găseam cuvintele, am luat-o de mână şi mă uitam la ea, eram la Patria, o invitasem întâi la film.

Aveam bilete, dar n-a mai vrut să intrăm, iar eu nu mai voiam să-i dau drumul la mână şi aveam eu semnele mele că şi ea se simte bine aşa. Ne-am plimbat, am dus-o la cofetărie, am plimbat-o cu barca, în Cişmigiu, iar ne-am plimbat, am dus-o la grădină, să mâncăm ceva şi să dansăm, era o orchestră… N-aş mai fi vrut să se termine ziua aia, zău !

În mine cam fierbea sângele, că eram tânăr şi în putere. Dar m-am temut să n-o sperii şi dacă s-a dat un pas înapoi, la primul sărut, am zis că am răbdare, că nicio comoară nu se desface fără răbdare, dar o femeie…

Dar când am aflat că Sanda fusese căsătorită şi că rămăsese văduvă mi-am zis… până aici ţi-a fost, Săndele ! Numai că tot n-am avut curaj să-i spun că sunt gropar… Ştiam că e musai s-o fac, e musai, dar de la gând la faptă a fost ceva cale de făcut. Şi nu ştiam ce mi-a copt mie soarta.

Într-o zi eram la cimitir, la lucru. Săpam la o groapă unde urma să fie înmormântată o femeie de vreo 70 şi ceva de ani. Murise de bătrâneţe şi acu’ fiul ei  făcea o îngropăciune ca o petrecere. A venit şi ne-a spus din timp, dar până n-am văzut cu ochii mei n-am crezut.

A adus omul un tărăfel de lăutari şi n-a dat voie la nimeni să plângă, le-a zis la toţi să nu vie îmbrăcaţi ca la mort, în negru, că mama lui a fost o femeie de viaţă şi cu haz şi să nu-i strice buna dispoziţie chiar acum, când pleacă din lumea asta. Şi să-i fi văzut pe lăutari ce mai cântau «Păsărică mută-ţi cuibul şi te du» şi alte romanţe de astea care îi plăcuseră femeii cât trăise şi de bună seamă aveau să-i placă şi pe ultimul drum !

Şi cum stăteam eu sprijinit în lopată şi mă uitam la oamenii ăia sosiţi la înmormântare, cu cine mi se încrucişează privirea? Cu Sănduţa mea. Ai fi zis că a văzut o stafie, aşa arăta de speriată, gata s-o apuce leşinul. Eu, cu musca pe căciulă… doar o minţisem atâta vreme că sunt administrator de parc. M-am repezit să ajung lângă ea, n-am mai zărit pe unde calc şi buf în groapă!

Când mi-am venit în simţiri eram întins pe o bancă mai încolo. Sanda lângă mine. Îmi venea să intru de tot în pământ… Nu m-a certat cu nimic. Avea ochii roşii de plâns şi mi-a zis că-i sunt drag, dar împreună nu putem fi. Că a îngropat nu un soţ, cum îmi povestise, ci doi… şi-al treilea nu poate fi gropar.

Eu ce să-i mai spun?

Au trecut 20 de ani de-atunci. Of, Sănduţa mea… s-o fi împăcat ăst timp cu mama noastră moartea? Că ea nu ne vrea răul, ea doar ne culege din lume când vine sorocul şi ne trimite la Dumnezeu. Ne trimite pe toţi în  picioarele goale.

Sănduţa mea… Tare mi-i dor să-i văd ochii.

 

 

 

 

 

Ultimul sărut

noiembrie 12, 2013

Dimineaţa a început cu răcoare de vanilie în cerul gurii.  Ana păstrase jaluzelele ridicate în timpul nopţii, ca să nu alunece în apele visului, să rămână pe-aproape de ţărm, acolo unde felinarul din faţa ferestrei ţine lumina caldă, ca un cuptor în care se coace tava cu madlenele lui preferate, tăvălite prin praf de scorţişoară şi nuci.

Dar era aşa de obosită, încât a uitat că doarme şi trebuie să se trezească devreme. A visat că Victor îi spune să se întâlnească într-o clădire veche. „Să nu uiţi locul şi ora, da? Să vii”, îi şoptea la ureche făcând-o să se cutremure. Îi muşca uşor buzele, rostogolindu-se cu ea pe covor, pe podea, o  desena cu limba peste pleoape, peste încheieturile mâinilor, peste pântecul de sare şi se priveau în ochi cu atâta intensitate, încât li se oprea respiraţia ca şi cum s-ar fi scufundat la mare adâncime, să caute perle pe fundul oceanului.

„Vin, dragoste”, îi răspundea Ana în vis, iar cuvintele i se învălmăşeau printre suspine, cu silabele destrămate, dizolvându-se ca un pumn de pastile efervescente în saliva ei, a lui, a zeilor care le lingeau înnebuniţi buzele şi limbile.

Era atât de real…  Săruturile din dulceaţă de cireşe amare au supravieţuit revenirii din vis şi au bântuit-o minute în şir după ce s-a dat jos din pat şi a început să facă la repezeală bagajul de întoarcere.

550409_10200236922544307_981233759_n foto: Michel Donovan

Când a pornit maşina abia se luminase de ziuă în Budapesta. Ana s-a bucurat că nu trebuie să conducă deloc.  Şi nici să vorbească. În faţă, lângă fratele ei, stă Lidia, care o să aibă grijă să turuie tot drumul, aşa că poate închide liniştită ochii, prefăcându-se că doarme.

Fac paisprezece ore până acasă. Au trecut jumătate, sunt deja la graniţa cu România.  Ana priveşte pe fereastră cu pleoapele întredeschise, lumina se face lapte, îi simte gustul de marţipan şi primăvară. Are gustul lui.

Înainte să plece din Bucureşti Victor i-a cerut să promită că vine repede înapoi,  să prindă împreună duminica.  Nu se mai văzuseră de o săptămână,  au apucat atunci doar o jumătate de oră împreună, când a condus-o la fratele ei. Pe bancheta din spate a taxi-ului  şi-au înlănţuit degetele, şi-au mângâiat cu fervoare mâinile, ca şi cum atunci s-ar fi putut atinge unul pe celălalt pentru ultima oară, ca şi cum singura posibilitate de a intra în contact ar fi fost mâinile lor care căpătau o viaţă independentă, ca nişte flori cărnoase, pline de electricitate.

Din podul palmelor se năşteau buze şi guri care se explorau cu limba şi el îi pipăia linia inimii cu o apăsare încetinită, dilatată şi cu o siguranţă care era de ajuns să-i facă sângele să zvâcnească de parcă o sută de bărbaţi dansau step irlandez în venele ei, încălţaţi cu pantofi de fistic şi anason.

Atunci i-a spus Victor cel mai frumos lucru pe care l-a auzit vreodată de la un bărbat: „Azi am muşcat dintr-o căpşună şi m-am gândit la tine.”

E gata să ningă sau de ce s-a făcut aerul ca vata de zahăr? Fratele Anei opreşte la coada unui şir de maşini căruia nu i se vede capătul. A fost un accident undeva în faţă. Se lasă întunericul. Ana priveşte prin geamul care s-a aburit deodată. Cât mai au de aşteptat? Nu pot s-o ia pe alt drum? Ba da, spune fratele ei, după ce consultă gps-ul, dar înseamnă o oră şi jumătate în plus.

Ana se resemnează să aştepte. Maşinile din faţă par prăjiturele de ciocolată în care fructe roşii luminează întunericul fraged.

La intersecţia unde a avut loc accidentul pompierii şi cei de la Smurd au reuşit să taie tabla autoturismului făcut armonică. Un bărbat este prăbuşit peste volan. Plecase din Bucureşti când Ana pornea din Budapesta. Voia s-o întâmpine la jumătatea drumului, îl luase complice pe fratele ei.

Medicii îl întorc cu faţa în sus.  Victor are pe buze rămăşiţele unei căpşuni strivite.

Şi dacă suntem doar madlene cu nuci şi scorţişoară din care se înfruptă zeii? se întreabă Ana, chiar în clipa în care legistul se uită la ceas, ca să noteze ora decesului.

Când vine toamna şi miroase a parfum de mentă

octombrie 26, 2013

Ne înghesuiseră pe toţi într-o cameră, în spatele scenei din sala de mese. Nu mai înaltă decât caloriferul vopsit în culoarea untului, mă sprijineam de coastele lui reci, în timp ce educatoarea se muncea să-mi coasă nişte frunze pe rochia lungă. Începuse cu tivul, ca să nu mătur podeaua cu trena.

Eram Toamna şi tremuram de emoţie. Nu mai ştiu dacă aveam ceva de recitat sau simpla mea costumaţie urma să convingă publicul. Nu ştiu nici dacă frunzele erau adevărate sau decupate din hârtie colorată. Îmi amintesc doar cum foşneau când mişcam picioarele, să-mi admir poalele rochiei şi să le flutur uşor, aşa cum văzusem în filme că fac zânele adevărate şi reginele.

546957_10151230969482758_1697146010_n

 

În jurul nostru urcau şi coborau vocile celorlalţi copii, prinse cu greu din urmă de glasul unei mame care mă lua de fiecare dată prin surprindere cu un Şşşşşşşşş sonor, de ceainic rusesc. Habar n-aveam pe atunci ce este un ceainic rusesc, dar şerpuirea acelui sunet a rămas undeva, în cine ştie ce cută a memoriei şi a reizbucnit cu prospeţime intactă altădată, când un iubit m-a dus într-o ceainărie să-mi spună că ne despărţim şi-am auzit dinspre bucătărie Şşşşşşşşş-ul binecunoscut.

În dimineaţa aceea de vară ne pregăteam pentru serbarea sfârşitului de an. Toate grupele erau adunate, părinţii făceau curse între camera culiselor şi sală. Ai mei nu veniseră,  ştiam că nu pot ajunge. Dar m-am pomenit cu mama.

Mirosea a parfum mentolat, pe care nu l-am mai întâlnit la altcineva şi de care ea nu-şi aminteşte. M-a îmbrăţişat şi mi-a dat o ciocolată. Foşnea acum şi staniolul în care era învelită ciocolata, foşneau şi frunzele pe care i le arătam tropăind mândră, ca să-mi clatin faldurile rochiei: Vezi, mami, vezi?

Era ghemuită la picioarele mele, alături de educatoarea care încerca să-mi strunească entuziasmul cât să nu mă înţepe în timp ce coase. Şi mi-a spus. M-a apucat de încheieturile mâinilor, încăpeau aşa de uşor în palmele ei, m-a privit tot timpul în ochi şi mi-a spus că trebuie să plece, că nu mai poate rămâne cu tata. N-am întrebat-o nimic. Ştiam de ce. Auzeam din camera mea cum strigau unul la altul şi după aia bufnituri şi plânsul ei şi zgomote înfundate şi câte un pahar care se sparge.

Mi-a promis că vine să ne ia, pe mine şi pe sora mea mai mică, vine cum reuşeşte să găsească o casă, să fiu cuminte şi să o aştept.

Educatoarea se oprise cu acul în mână. Eu am încuviinţat din cap, ca o promisiune. Mama s-a ridicat în picioare. M-a luat în braţe şi m-a sărutat şi m-a strâns la piept. Ţineam ochii închişi când m-a lăsat jos. Nu i-am deschis decât când am fost sigură că nu mai e în cameră.

În urma ei a rămas izul acela de mentă şi staniolul ciocolatei din care n-am mai putut să mănânc.

Nu-mi mai aduc aminte nimic de la serbarea pe care o aşteptasem cu sufletul la gură. Nu mai ştiu decât ochii educatoarei mai disperaţi decât ai mei şi lacrimile care au început să-mi ude rochiţa şi frunzele de Toamnă.

Cu umerii beţi de fericire

septembrie 11, 2013


Te-am visat azi-noapte.
M-am trezit de câteva ori şi de fiecare dată ştiam că ne-am întâlnit prin spaţiile vaste ale somnului. De fiecare dată m-am reîntâlnit cu tine.
Ultima oară mă ţineai de mână şi mergeam pe stradă. Părea să fie spre seară. Părea să nu ne privim unul pe altul.

Căldura pielii tale îmi vorbea. Şoptea. Şuşuşuşuşu.
Era linişte în jur sau doar inima îmi bătea aşa de tare, încât nu mai auzeam nimic în afară de freamătul umărului meu în atingere cu tine.
Te-ai întors deodată cu faţa, ţi-am văzut surâsul o clipă. Şi-apoi ţi-am simţit fruntea care coborâse şi împingea uşor, ca un mânz.
Umărul meu a tresărit. În somn.
M-am trezit cu umerii beţi de fericire.

 

ma bucur

foto: Andrei Purcărea

Atenţie, decolăm

august 12, 2013

Avioanele mele de hârtie zboară spre tine.
Unul vine cu sărutări. Altul transportă îmbrăţişări.
Am câteva pline cu suspine. Ale desfătării fără de ruşine.
Şi cele mai multe sunt doldora cu surâsuri.
Le primeşti şi mi le trimiţi înapoi?
Poate că ale tale sunt nevăzute. Poate că sunt doar tăcute.