Sări la conţinut

Ultimul sărut

noiembrie 12, 2013

Dimineaţa a început cu răcoare de vanilie în cerul gurii.  Ana păstrase jaluzelele ridicate în timpul nopţii, ca să nu alunece în apele visului, să rămână pe-aproape de ţărm, acolo unde felinarul din faţa ferestrei ţine lumina caldă, ca un cuptor în care se coace tava cu madlenele lui preferate, tăvălite prin praf de scorţişoară şi nuci.

Dar era aşa de obosită, încât a uitat că doarme şi trebuie să se trezească devreme. A visat că Victor îi spune să se întâlnească într-o clădire veche. „Să nu uiţi locul şi ora, da? Să vii”, îi şoptea la ureche făcând-o să se cutremure. Îi muşca uşor buzele, rostogolindu-se cu ea pe covor, pe podea, o  desena cu limba peste pleoape, peste încheieturile mâinilor, peste pântecul de sare şi se priveau în ochi cu atâta intensitate, încât li se oprea respiraţia ca şi cum s-ar fi scufundat la mare adâncime, să caute perle pe fundul oceanului.

„Vin, dragoste”, îi răspundea Ana în vis, iar cuvintele i se învălmăşeau printre suspine, cu silabele destrămate, dizolvându-se ca un pumn de pastile efervescente în saliva ei, a lui, a zeilor care le lingeau înnebuniţi buzele şi limbile.

Era atât de real…  Săruturile din dulceaţă de cireşe amare au supravieţuit revenirii din vis şi au bântuit-o minute în şir după ce s-a dat jos din pat şi a început să facă la repezeală bagajul de întoarcere.

550409_10200236922544307_981233759_n foto: Michel Donovan

Când a pornit maşina abia se luminase de ziuă în Budapesta. Ana s-a bucurat că nu trebuie să conducă deloc.  Şi nici să vorbească. În faţă, lângă fratele ei, stă Lidia, care o să aibă grijă să turuie tot drumul, aşa că poate închide liniştită ochii, prefăcându-se că doarme.

Fac paisprezece ore până acasă. Au trecut jumătate, sunt deja la graniţa cu România.  Ana priveşte pe fereastră cu pleoapele întredeschise, lumina se face lapte, îi simte gustul de marţipan şi primăvară. Are gustul lui.

Înainte să plece din Bucureşti Victor i-a cerut să promită că vine repede înapoi,  să prindă împreună duminica.  Nu se mai văzuseră de o săptămână,  au apucat atunci doar o jumătate de oră împreună, când a condus-o la fratele ei. Pe bancheta din spate a taxi-ului  şi-au înlănţuit degetele, şi-au mângâiat cu fervoare mâinile, ca şi cum atunci s-ar fi putut atinge unul pe celălalt pentru ultima oară, ca şi cum singura posibilitate de a intra în contact ar fi fost mâinile lor care căpătau o viaţă independentă, ca nişte flori cărnoase, pline de electricitate.

Din podul palmelor se năşteau buze şi guri care se explorau cu limba şi el îi pipăia linia inimii cu o apăsare încetinită, dilatată şi cu o siguranţă care era de ajuns să-i facă sângele să zvâcnească de parcă o sută de bărbaţi dansau step irlandez în venele ei, încălţaţi cu pantofi de fistic şi anason.

Atunci i-a spus Victor cel mai frumos lucru pe care l-a auzit vreodată de la un bărbat: „Azi am muşcat dintr-o căpşună şi m-am gândit la tine.”

E gata să ningă sau de ce s-a făcut aerul ca vata de zahăr? Fratele Anei opreşte la coada unui şir de maşini căruia nu i se vede capătul. A fost un accident undeva în faţă. Se lasă întunericul. Ana priveşte prin geamul care s-a aburit deodată. Cât mai au de aşteptat? Nu pot s-o ia pe alt drum? Ba da, spune fratele ei, după ce consultă gps-ul, dar înseamnă o oră şi jumătate în plus.

Ana se resemnează să aştepte. Maşinile din faţă par prăjiturele de ciocolată în care fructe roşii luminează întunericul fraged.

La intersecţia unde a avut loc accidentul pompierii şi cei de la Smurd au reuşit să taie tabla autoturismului făcut armonică. Un bărbat este prăbuşit peste volan. Plecase din Bucureşti când Ana pornea din Budapesta. Voia s-o întâmpine la jumătatea drumului, îl luase complice pe fratele ei.

Medicii îl întorc cu faţa în sus.  Victor are pe buze rămăşiţele unei căpşuni strivite.

Şi dacă suntem doar madlene cu nuci şi scorţişoară din care se înfruptă zeii? se întreabă Ana, chiar în clipa în care legistul se uită la ceas, ca să noteze ora decesului.

Când vine toamna şi miroase a parfum de mentă

octombrie 26, 2013

Ne înghesuiseră pe toţi într-o cameră, în spatele scenei din sala de mese. Nu mai înaltă decât caloriferul vopsit în culoarea untului, mă sprijineam de coastele lui reci, în timp ce educatoarea se muncea să-mi coasă nişte frunze pe rochia lungă. Începuse cu tivul, ca să nu mătur podeaua cu trena.

Eram Toamna şi tremuram de emoţie. Nu mai ştiu dacă aveam ceva de recitat sau simpla mea costumaţie urma să convingă publicul. Nu ştiu nici dacă frunzele erau adevărate sau decupate din hârtie colorată. Îmi amintesc doar cum foşneau când mişcam picioarele, să-mi admir poalele rochiei şi să le flutur uşor, aşa cum văzusem în filme că fac zânele adevărate şi reginele.

546957_10151230969482758_1697146010_n

 

În jurul nostru urcau şi coborau vocile celorlalţi copii, prinse cu greu din urmă de glasul unei mame care mă lua de fiecare dată prin surprindere cu un Şşşşşşşşş sonor, de ceainic rusesc. Habar n-aveam pe atunci ce este un ceainic rusesc, dar şerpuirea acelui sunet a rămas undeva, în cine ştie ce cută a memoriei şi a reizbucnit cu prospeţime intactă altădată, când un iubit m-a dus într-o ceainărie să-mi spună că ne despărţim şi-am auzit dinspre bucătărie Şşşşşşşşş-ul binecunoscut.

În dimineaţa aceea de vară ne pregăteam pentru serbarea sfârşitului de an. Toate grupele erau adunate, părinţii făceau curse între camera culiselor şi sală. Ai mei nu veniseră,  ştiam că nu pot ajunge. Dar m-am pomenit cu mama.

Mirosea a parfum mentolat, pe care nu l-am mai întâlnit la altcineva şi de care ea nu-şi aminteşte. M-a îmbrăţişat şi mi-a dat o ciocolată. Foşnea acum şi staniolul în care era învelită ciocolata, foşneau şi frunzele pe care i le arătam tropăind mândră, ca să-mi clatin faldurile rochiei: Vezi, mami, vezi?

Era ghemuită la picioarele mele, alături de educatoarea care încerca să-mi strunească entuziasmul cât să nu mă înţepe în timp ce coase. Şi mi-a spus. M-a apucat de încheieturile mâinilor, încăpeau aşa de uşor în palmele ei, m-a privit tot timpul în ochi şi mi-a spus că trebuie să plece, că nu mai poate rămâne cu tata. N-am întrebat-o nimic. Ştiam de ce. Auzeam din camera mea cum strigau unul la altul şi după aia bufnituri şi plânsul ei şi zgomote înfundate şi câte un pahar care se sparge.

Mi-a promis că vine să ne ia, pe mine şi pe sora mea mai mică, vine cum reuşeşte să găsească o casă, să fiu cuminte şi să o aştept.

Educatoarea se oprise cu acul în mână. Eu am încuviinţat din cap, ca o promisiune. Mama s-a ridicat în picioare. M-a luat în braţe şi m-a sărutat şi m-a strâns la piept. Ţineam ochii închişi când m-a lăsat jos. Nu i-am deschis decât când am fost sigură că nu mai e în cameră.

În urma ei a rămas izul acela de mentă şi staniolul ciocolatei din care n-am mai putut să mănânc.

Nu-mi mai aduc aminte nimic de la serbarea pe care o aşteptasem cu sufletul la gură. Nu mai ştiu decât ochii educatoarei mai disperaţi decât ai mei şi lacrimile care au început să-mi ude rochiţa şi frunzele de Toamnă.

Cu umerii beţi de fericire

septembrie 11, 2013


Te-am visat azi-noapte.
M-am trezit de câteva ori şi de fiecare dată ştiam că ne-am întâlnit prin spaţiile vaste ale somnului. De fiecare dată m-am reîntâlnit cu tine.
Ultima oară mă ţineai de mână şi mergeam pe stradă. Părea să fie spre seară. Părea să nu ne privim unul pe altul.

Căldura pielii tale îmi vorbea. Şoptea. Şuşuşuşuşu.
Era linişte în jur sau doar inima îmi bătea aşa de tare, încât nu mai auzeam nimic în afară de freamătul umărului meu în atingere cu tine.
Te-ai întors deodată cu faţa, ţi-am văzut surâsul o clipă. Şi-apoi ţi-am simţit fruntea care coborâse şi împingea uşor, ca un mânz.
Umărul meu a tresărit. În somn.
M-am trezit cu umerii beţi de fericire.

 

ma bucur

foto: Andrei Purcărea

Atenţie, decolăm

august 12, 2013

Avioanele mele de hârtie zboară spre tine.
Unul vine cu sărutări. Altul transportă îmbrăţişări.
Am câteva pline cu suspine. Ale desfătării fără de ruşine.
Şi cele mai multe sunt doldora cu surâsuri.
Le primeşti şi mi le trimiţi înapoi?
Poate că ale tale sunt nevăzute. Poate că sunt doar tăcute.

Izbucnesc insule de mireasmă

august 4, 2013

Bucureştiul meu e frumos pe alocuri. La ceasuri pe care nu le ştiu, pentru că nici n-am vrut să le ştiu, ca să mă poată surprinde mereu, se desenează insule tremurătoare pe perete.

Într-o bună dimineaţă m-am trezit cu tot tavanul licărind. Era o pernă indiană cu mici oglinjoare rotunde, cusute drept pietre preţioase. Şi pentru prima oară se aşezase în aşa fel în braţele luminii, încât a însufleţit tavanul.

În aburi de asfalt încins izbucnesc insule de mireasmă, plouă şi râd în hohote copacii. Sunt într-o intersecţie şi nu ştiu de unde năvăleşte parfum de mâna Maicii Domnului.

971704_530544533674045_851043200_n

De săruturi născocitorule

iulie 23, 2013

“Îţi ating gura, cu un deget ating colţul gurii tale, îi urmăresc conturul ca şi cum aş desena-o cu mâna mea, ca şi cum pentru prima oară  gura ţi s-ar întredeschide, şi mi-e de-ajuns să închid ochii pentru a şterge totul şi a o lua de la capăt, fac să prindă viaţă de fiecare dată gura pe care o doresc, gura pe care mâna mea o alege şi ţi-o desenează pe faţă, o gură aleasă între toate gurile, cu suverană libertate aleasă de mine ca să ţi-o desenez cu mâna mea pe faţă, şi care printr-un hazard pe care nu încerc să-l  înţeleg coincide  întrutotul cu gura ta ce zâmbeşte pe sub cea pe care ţi-o desenează mâna mea.

424400_10150639581863901_1050567011_n

Mă priveşti, mă priveşti de aproape, tot mai de aproape şi atunci ne jucăm de-a ciclopul, ne privim tot mai de aproape şi ochii se măresc, se apropie între ei, se suprapun, iar ciclopii se privesc, răsuflând descumpăniţi, gurile se întâlnesc şi luptă fierbinte, muşcându-se cu buzele, abia sprijinind limba de dinţi,  zbenguindu-se în lăcaşele lor unde un aer greu intră şi iese însoţit de un parfum vechi şi de tăcere.

Atunci mâinile mele încearcă să ţi se adâncească în plete, să-ţi mângâie încetişor necuprinsul părului în timp ce ne sărutăm de parcă am avea gura plină de flori sau de peşti, de mişcări vii, de aromă nedesluşită. Şi dacă ne muşcăm durerea e dulce, şi dacă ne sufocăm într-o efemeră şi cumplită sorbire simultană a respiraţiei, moartea aceasta instantanee e frumoasă. Şi nu-i decât o singură salivă şi un singur gust de fruct pârguit, iar eu te simt tremurând lipită de mine precum luna în apă.”

(Şotronul,capitolulVII)


Vocea aceasta desenează sărutul pe propria-mi gură. Mă face s-o ascult cu buzele, cu pielea, cu oasele care-mi devin fluide. Cu părul mă face s-o ascult. Şi mă străbate ca o corabie cald foşnitoare.

Julio, Julio!  De săruturi născocitorule…

Am iubit de mi-au scăpărat călcâiele

iunie 26, 2013

Nu ştiu daca ai citit Isabel Allende…  are o povestioară în care o femeie sărmană cu duhul, zice-se, întâlneşte un marinar pe vaporul cu care călătoreste. Şi îl iubeşte cu atâta devoţiune, cu atâta nesat, încat acesta se sperie, o abandoneaza undeva într-un port şi nu se mai întoarce niciodată.

Dar Maria, sărmana cu duhul, îl aşteaptă toata viaţa,   mistuită de propria iubire. Devine prostituată,  însă îl iubeşte cu aceeaşi pasiune de adolescenţă,  îndrăgostita până la uitare de sine  şi toţi bărbaţii care ajung vreodată în îmbrăţişarea ei sunt contaminaţi de această iubire  şi vorbesc despre ea ca despre o legendă vie.

Iar Maria cea sărmană cu duhul îmbătrâneşte şi ajunge numai pielea şi oasele, dar cine vine la ea, căci i se dusese vestea între marinarii care navighează pe mările pământului, cine ajunge în braţele ei mistuitoare nu-i mai vede decât strălucirea suprafirească din ochi şi nu mai simte decât mângâierile de o tandreţe irepetabilă şi nu mai aude decât suspinele ei de îndrăgostită eternă.

164449_398454830250093_1964790027_n

Aşa îmi imaginez eu iubirea.  Şi mi-o imaginez din cărţile lui Gabriel Garcia Marquez, dragostea care trece pragul tuturor nenorocirilor şi al celei mai sumbre fatalităţi, ca în “Cronica unei morţi anunţate”, îţi aminteşti?

Mireasa nu era chiar neprihănită şi mirele, pe care în ziua nunţii nici nu-l vrea şi nici nu-l iubeşte, pleacă. Dar mireasa se îndrăgosteşte definitiv de el şi îi scrie scrisori după scrisori în care îi mărturiseşte tristeţea ei, dorul, vinovăţia, regretul, disperarea că el a plecat, îl imploră să-i răspundă, să o ierte, să se întoarcă, devine tandră, dulce, ademenitoare, dar mirele nu-i trimite nici măcar un rând.

Într-o bună dimineaţă însă, după 15 ani de scrisori fără răspuns, se pomeneşte cu el în faţa porţii, nebărbierit şi plin de praf din cap până în picioare, cu două geamantane burduşite de plicurile ei nedesfăcute şi îi spune: Am venit.

Şi tot Gabriel Garcia Marquez povesteşte într-o carte cu un titlu nu prea inspirat, “Despre dragoste şi alţi demoni”, cum el, preotul catolic parcă, se îndrăgosteşte de sălbăticiunea de fată cu părul roşu, bănuită de turbare şi închisă într-o celulă şi o îmblânzeşte întâi pe ea cu iubirea şi apoi îşi citesc unul altuia poeme de dragoste şi se sărută şi se dezmiardă şi se revarsă din unul în celălalt cu sufletul, iar toată această iubire face miracole, îngăduindu-i lui să înşele în fiecare noapte vigilenţa paznicilor şi să pătrundă la ea, iar la un moment dat, deşi gardianul inspectează celula, pur şi simplu nu-l vede!

Să-ţi spun de “Doctor Jivago” al lui Pasternak şi de “Maytreyi” Şi de replica de peste decenii a iubitei indiene, “Dragostea nu moare”…? Şi de poeziile amuţitoare ale lui Tagore şi ale lui Pablo Neruda…? Şi Blaga şi Rumi şi Eminescu şi scânteietorul Nichita…

Să-ţi povestesc din viaţa mea de după marea răscruce? Cum iubesc eu şi cum am iubit de mi-au scăpărat călcâiele sufletului peste drumuri mai pieptişe ori mai prăvălişe?

Râdeam cu o prietenă care se mira că niciodată, niciodată de când mă ştie ea n-am ponegrit bărbaţii şi dragostea, cu toate că nu am ţopăit chiar de fericire perpetuă în istoriile mele. Şi îi spuneam că în fiecare relaţie pornesc cu toate celulele intacte.

Nu a fost mereu aşa, încrederea în dragoste mi-am recăpătat-o după marea răscruce şi simt ca pe un dar privilegiat aceasta putere de regenerare a sufletului şi de încredere necondiţionată în splendoarea esenţiala a iubirii dintre un bărbat şi o femeie.

Mă simt ca mireasa din Cronica lui Marquez, numai că eu ştiu încă de la început, ştiu că toate scrisorile de dragoste pe care le-am scris cândva nici nu contează cui, toate scrisorile pe care le scriu, toate chemările, tot dorul meu după Iubitul, îşi vor primi răspunsul cândva, nu contează când, dacă nu în viaţa aceasta, va fi în altă viaţă sau în lumile dintre vieţi, pentru că ştiu că nici o fărâmă de iubire nu rămâne nesporită, nerăsplătită cu adevărat împărăteşte.

Cum văd eu dragostea? Ce se întâmplă când mă îndrăgostesc? Îmi leşină continuu mâinile, mă inunda fără veste un fluviu interior efervescent şi îmi ies din malurile fiinţei cu totul. Inima este mult, mult în afara mea şi respiraţia cuprinde nu doar pieptul, sunt pulsatorie într-un fel care îmi dă senzaţia că înăuntrul meu înfloresc continuu copaci şi izbucnesc în galben orbitor şi portocaliu şi violet înalt…

Atunci e cu adevărat strigătul acela pe care îl cunoşti: Daţi-mi un trup, voi, munţilor, pentru că aş vrea să mă desfac din încheieturile mele omenesti, să se spulbere toate limitele de oase şi carne. Dar şi munţii sunt prea stângaci…  prea grei de materie. E o sete vertiginoasă care mă face să tânjesc la punctul acela de intensitate hipnotică, unde începe totalitatea.

Şi când fac dragoste să mă dizolv pur si simplu în trupul iubitului şi să nu mai fiu în stare să spun cine sunt eu şi cine este el… Să ne iubim, să ne dorim în mod continuu, ameţitor, să simţim cum ne amalgamam de-a dreptul, cum ne pătrundem ireversibil unul de celalalt. Amestecându-ne sângele, respiraţia, sufletele.

Cum văd eu relaţia de cuplu, ce aştept de la un bărbat? Impetuozitate, sevă de viaţă, largheţe sufletească, vocaţia libertăţii şi a explorării, imaginaţie sclipitoare şi inteligenţă înţeleaptă, poftă de joacă, umor surprinzător, dragoste de oameni şi dragoste adâncă de Dumnezeu. O poezie activă a sufletului şi a limbajului chiar cotidian, să mă îmbrace în aurul şi mierea cuvintelor, să mă cucerească şi să mă alinte în cuvinte.

Şi săruturi şi mângâieri neostenite, de o senzualitate răvăşitoare, înflăcărată şi săruturi şi mângâieri tandre, mătăsoase, nepământeşti…. Să se bucure cu totul de dragostea pe care i-o dăruiesc. Să înseteze împreună cu mine la topire-contopire. Să aibă forţa interioară şi propria putere de a se dărui, de a se dezvălui, nu doar mie, ci lumii intregi şi Divinului însuşi.

Bărbatul e limpezimea, voinţa, nobleţea, seninătatea, curajul, dreptatea. El este făptuitorul, întemeietorul. Un căutător profund, mereu gata să escaladeze muntele interior, solidar cu mine în această căutare, deschis către solidaritate cu toţi adevăraţii căutători. Are vocaţia prieteniei, este generos, neistovit, plin de credinţă în cele bune, are capacitatea de a se minuna în faţa vieţii, de a învăţa continuu. Şi mai ales are sentimentul de recunoştinţă faţă de toate darurile existenţei. Şi dorinţa-voinţa-puterea de a face lucruri care contează, care folosesc multor oameni.

Punctul culminant al iubirii este tocmai această încredere absolută unul în celălalt. Libertatea totală în relaţia noastră. Adevărul complet despre sufletele noastre, adevăr pe care ni-l împărtăşim, adevăr care ne este merinde pentru drum. Este intimitatea care ne face să comunicam în deplină pace interioară şi ne face totodată să ne simţim unul altuia gândurile şi stările, chiar fără să mai avem nevoie de cuvinte.

Este momentul în care comunicarea noastră atinge intensitate supraomenească, scoţând fiinta cea nouă pe care o alcătuim din chingile pământeşti şi proiectând-o undeva pe verticală. Eu cred că punctul culminant al iubirii dintre doi oameni este în Dumnezeu adevărat. Cred că iubirea este cel mai dulce-grabnic drum către Împărăţie. Care  izvorăşte mereu dinăuntrul nostru.

Da, sunt riscuri. Sunt capcane. Gelozia. Ataşamentul. Posesivitatea. Frica. Orgoliul. Comoditatea. Plictisul, sastisirea. Lăcomia. Orbirea şi încăpăţânarea. Dar o iubire poate supravieţui atâta timp cât ţinta ei e dincolo de noi. Când cuplul nu e un capăt – cu toate marile lui iluzii de stabilitate, căci în lume, cred eu, nu există încremenire, ceea ce nu creşte, cu siguranţa des-creşte, se stinge, se împuţinează. Când cuplul este şi el o treaptă. Foarte aproape de cer.

Liniştea supravieţuieşte ca un parfum tare

iunie 24, 2013

Un grup de bărbaţi în veşminte foşnitoare calcă scena cu tălpile goale. Intră energic, se aşază în cerc, fiecare începe să se învârtească uşor în jurul propriei sale inimi. Îşi ridică braţele, palma stângă spre pământ,  palma dreaptă spre tavan. Le întind cu impulsul irezistibil al unei păsări care se pregăteşte să zboare. Mişcările se amplifică, se accelerează, se multiplică.

602828_635287829818231_1366444462_n

Rotirea acestor bărbaţi care devin pe nesimţite vârtejuri de mâneci şi falduri albe preface timpul într-o substanţă fluidă. Nu este un dans. Este un mister. Vârtejul durează, durează, durează. Paşii lor se rostogolesc deasupra scenei, trăgând sala spre cer.

Toate vor să-şi afirme imponderabilitatea. Fără să te clinteşti de pe scaun, totul în tine se învârteşte şi odată cu tine, cu dansatorii rotitori de pe scenă, cu sala în care te afli se învârt strada, oraşul, planeta, sistemul solar de care aparţii, galaxia cu nume de lapte, universul beat de propria lui pulsaţie.

Şi deodată totul se opreşte.  Muzica.  Respiraţia.  Gândul care mai pâlpâia  în minte. Bărbaţii se lasă fulgerător la podea şi rămân nemişcaţi, în meditaţie. Nu ştiu cât durează până ies din scenă cu acelaşi pas energic de la început. Dar liniştea aceasta supravieţuieşte minute în şir,  ca un parfum tare.

M-ai tăvălit prin umezi ierburi amare

iunie 12, 2013

Am plecat în tălpile goale peste rouă şi mătăsurile somnului. Mă ţineai de mână. Mângâierile tale îmi călătoresc pe trup. Încă şi încă.

Ne-am oprit la pâlpâirea câmpului de maci şi ne-am sorbit cu râset, sărutare. Şuvoaie de jăratec. Roiuri de fluturi roşii ameţesc văzduhul. Sărut cu mii de guri. Foc fraged, buzele muşcate.

Mă răstorni între coapsele fierbinţi ale pământului, cârlionţi de iarbă mi se-încolăcesc de glezne, de încheieturile mâinilor. Mi-ai desfăcut hainele şi m-ai împodobit în purpură.

Scuturi deasupra mea negre stamine şi faci din mine o coroană de suspine.

M-ai tăvălit prin umezi ierburi amare, mă-nveşmântezi în febră şi toată m-ai gustat, din podul tălpilor până  în cer.

Pielea începe să-mi străluce. Trupul îmi arde în hohote de maci, tresar sub limba aspră a pământului, limba de abur a norilor.

Şi cu o clipă înainte să mi te-adânc pogori, pe pântec îmi presari petale roşii, le izvorăşti nesfârşitor din mine, răscolite de calul sălbatic ce sare şi nechează între coapsele mele.

selfportrait_with_poppies_by_temporary_peace1

                        maci-in-visare

                         img1447781

                        5031188-lg

                         macii-inserarii

                       reiki6002

                       wet-poppy-bud