Skip to content

A fost odată 21 decembrie şi avea ochi de mongol şi de cuţit

Decembrie 21, 2013

Sora mea a ajuns la Miliţie după ce s-a aşezat turceşte în faţa tancurilor. Era împreună cu o prietenă.  Au scăpat ca prin minune, pentru că tancul a schimbat direcţia în ultima secundă şi le-a ocolit. La secţie le-au ţinut cu mâinile ridicate deasupra capului. Câteva ore. Apoi le-au dus la Jilava. Toată noaptea. La răstimpuri se auzeau împuşcături. Fetele din cameră au plâns. Credeau că le vor lua din clipă în clipă şi le vor omorî.

Prietenii mei s-au aflat printre cei care au ridicat baricada de la Universitate. Unii au reuşit să scape când a început prăpădul final. Alţii au ajuns la Miliţia Capitalei. Pe coridorul unde au nimerit ei nu puteai arunca un ac. Două rânduri de oameni spate în spate. Cu faţa la zid. Şi miliţienii treceau de la unul la altul.

Iar şi iar. Lovind orbeşte cu bastoanele. În spinări, în picioare, în cap, din nou în spinări, în cap, în picioare. Din când în când, cu o mişcare iscusită, reuşeau să-i lovească şi în stomac, şi în faţă.

Image
foto: Dinu Lazăr 21 decembrie 1989

Unul dintre prietenii mei a fost bătut suplimentar când l-au coborât din dubă şi când l-au urcat iar în dubă să-i transporte la Jilava. Avea un pic de barbă. Şi asta a contat, pentru că în timp ce îl loveau îi mai spunea câte un miliţan: Na, să te saturi, bărbosule!  După ce a scăpat, pe 22, nu-l puteai recunoaşte. Nu-i puteai recunoaşte faţa tumefiată. Şi nici după glas nu-l puteai recunoaşte. Era răguşit  de cât strigase: Nu plecăm! Nu plecăm!

Mama mea? Venise acasă într-o fugă după ce se răsfirase iureşul din Piaţa Palatului. Sora cea mică tremura. Văzuse pe fereastră oameni cu scuturi şi căşti şi bastoane. O ruga pe mami să stea cu ea, să nu plece. Mami a luat-o de umeri, s-a uitat în ochii ei şi i-a zis serios de tot: Dacă nu plec acum o să mă urăsc toată viaţa. Înainte de a fi mamă sunt româncă. Trebuie să merg acolo, te rog să fii cuminte şi să nu deschizi nimănui şi să nu ieşi orice-ar fi.

Sora cea mică şi-a înghiţit lacrimile şi a rămas singură. A auzit şi ea cum se trage şi a sperat că mama se va întoarce.

Dar mama era chiar la sala Dalles când au muşcat gloanţele. Lângă o fată cu picioare zvelte şi cizme albe. Nu se cunoşteau. Apucaseră doar să strige împreună: Libertate te iubim, ori învingem, ori murim.
Image
foto: Dinu Lazăr – 21 decembrie 1989

Mama făcea un pas la stânga, să dea celor din primul rând ziare pentru făclii, lumânări şi mere. Spera că soldaţii se vor lăsa înduplecaţi, dacă le vorbesc toţi şi îi privesc în ochi.

Se lăsase întuneric. Deodată s-a auzit uruit de cutremur. Zăngăneau fiare şi au izbucnit urlete. Cerul a luat foc de trasoare.  Clănţănitul armelor a explodat în aer. Trupul cuiva s-a prăbuşit în braţele mamei mele. Era fata cu cizme albe. Mama a aşezat-o pe caldarâm să vadă dacă mai trăieşte.

Când i-a dat deoparte fâşul care-i acoperea capul, a simţit, căutând după jugulară, să-i verifice pulsul, că adolescenta cu cizme albe are în loc de faţă rămăşite de carne vie. I-a pipăit la gât lănţişorul cu cruciuliţă şi părul moale care a făcut-o să izbucnească în plâns. Atunci s-a gândit la mine. Dacă aş fi fost eu cea care cădea fără faţă în braţele altei mame, pe altă stradă.

I-a aprins fetei lumânarea albă de la botezul surorii mele. Şi a târât până la trotuar trupul fetei care murise în locul ei.  Pe drum a avut timp să vadă camionul cu roţi uriaşe care zdrobise picioarele unui soldat. L-a auzit strigând sfâşâietor.

De sub prelată trăgea în neştire cineva în uniformă albastră. Oamenii fugeau în toate direcţiile,  spărgând geamurile sălii Dalles ca să se adăpostească. Mama şi-a încrucişat privirea cu trăgătorul în uniformă albastră. Avea ochi de mongol şi de cuţit.

Şi vecina noastră de la ultimul etaj. Pe 22 dimineaţa a văzut cum se spălau valurile de  sânge care inundaseră scările metroului. Ea mergea la muncă. Plângea cu fularul tras până la ochi, deşi nu era frig. Era încă frică.

Şi totuşi. N-a mai fost. Câteva ceasuri mai târziu multora nu le-a mai fost frică.

Aşa a fost. Şi nimic nu poate măslui toate cele câte au fost în inima oamenilor.

 

Anunțuri
7 comentarii leave one →
  1. Decembrie 21, 2013 5:43 pm

    550 a zis să-i lăsăm așa. 550 e unul dintre cei care ne conduc acum.
    vorbăreții sunt doar actorii, tot ăia care joacă și în piesa de la Pungești

  2. Decembrie 22, 2013 8:50 pm

    da, Domnul Bob, tot ăia joacă…

  3. Decembrie 31, 2013 11:06 am

    un an mai bun, Deea!
    cu drag,

  4. Februarie 6, 2014 12:42 pm

    A fost odată 21 decembrie; în acea iarnă neagră, fratele meu s-a întors din armată cărunt, cu nişte morţi în suflet.

  5. Februarie 6, 2014 2:38 pm

    Eram acolo cu bărbatu-meu, Deea. Am plecat cu 5 minute înainte să înceapă măcelul. Era să murim călcați în picioare când camionul a spart baricada și ne-am dat seama că nu am fi fost în stare să fugim dacă ar fi fost nevoie. Ne-am strecurat prin spatele teatrului, sărind jos de pe postamentul lui. Străduțele din spate erau mărginite de șiruri de soldați cu arma în poziție de tragere. Se uitau la noi nemișcați, cu fețe de piatră. Când am ajuns la intersecția Maria Rosetti/Dionisie Lupu, am văzut gloanțele zburând peste piață. Omul vrea să trăiască: ne-am bucurat că am plecat la timp. Omul are uneori conștiință: ne-am întristat că nu eram în piață, trăind libertatea. Vorbele tale mi-au trezit amintiri grele. Îți mulțumesc, să trăiești.

  6. Februarie 21, 2014 6:24 pm

    Frumos articol!

  7. Martie 16, 2014 10:22 am

    Mult succes in continuare!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: