Skip to content

În picioarele goale

Noiembrie 21, 2013

Moartea mi-a tras clopotele de când m-am născut. N-am văzut bine lumina zilei, că mămica s-a şi prăpădit, dar s-a dus cu zâmbetul pe buze, c-a apucat doctorul să taie cordonul care mă ţinea legat de ea şi să mă arate în timp ce strigam din toţi plămânii şi dădeam din picioare.

Acu’ nu ştiu dacă a încurcat Doamna cu coasa borcanele… dar mereu am zis că pesemne m-o fi plăcut prea tare şi s-o fi gândit să mă lase să mai cresc, cum se lasă pâinea la noi, la ţară. Şi după ce cresc şi mă fac bun de iubit să mă ia la pieptul ei. Da’ ca să nu treacă în van timpul ăla, a făcut ce-a făcut să mă aibă prin preajmă, să mă ocup de treburi de-ale ei.

Mie nu mi-a fost niciodată frică de moarte. Casa noastră era gard în gard cu cimitirul şi când eram mic acolo m-am jucat. Aveam şi-un deluşor, şi copaci, ai fi zis că-i parc, leagănele şi toboganul mai lipseau.

Hai, noroc, domnişorică! Bună ţuica asta, să zici săru’ mâna din partea mea lu’ bunicul matale, că se pricepe.  Păi cui îi place ce face, se pricepe şi cum să facă, aşa-i ?

Oamenii se miră de mine că nu mi-i urât cu munca mea. Da’ trebuie să aibă cineva grijă şi de oasele ăstea când se duce sufletul pe lumea ailalată, aşa-i ? Eu sunt un fel de uşier, ca să mă înţelegi bine. Că omul când moare nu se topeşte de tot… doar ce iese pe-o uşă şi intră pe alta.

Şi eu decât deschid şi închid uşile pe-aicia. Nu mi-e frică de morţi, îs ca nişte copiii. Oricât de bătrâni sau de tineri ar fi, ai văzut? seamănă între ei, că toţi sunt pruncii lui Dumnezeu şi mi se pare că mi s-a dat şi mie rostul meu în drumul lor înapoi.

Am plecat de la mine din comună, c-am avut greutăţi în familie, în fine, cum-necum, am ajuns la Bucureşti şi m-am angajat la cimitir. Să ştii că aici, printre gropile mele, mi-a fost bine de la început,  cu oraşul nici acum nu-s în toate apele mele, că e iureş mare şi zarvă multă… la mine în sat auzeam păsările de oriunde, aici numai în cimitir le aud cum cântă.

Când mai eram acasă jucam fetele la căminul cultural şi ce nu le povesteam! Râdeau şi mă priveau galeş, pe sub sprâncene. Dar nu-mi intrase nici una la inimă. La Bucureşti parcă mai greu cunoşti o fată, eu eram şi străin de locurile astea…  iar când spuneam ce meserie am, a doua oară nu mai voia fata să vină la întâlnire…

Într-o seară am ajuns la o vecină care mă chemase să-i repar un dulap. O femeie cumsecade, mă tot îndemna să ies cu fetele, să-mi trăiesc tinereţea. Când am intrat la ea în casă o văd pe Sanda. Parcă m-a săgetat ceva. Era frumoasă şi avea un nu ştiu ce care mi-a plăcut de prima oară. Când şi-a zis numele şi mi l-am spus şi eu pe al meu, ne-am mirat amândoi ce potrivire – Sanda şi Săndel. Eeeei, eu nu m-am abţinut şi am zis că ne-am găsit şi facem împreună o pereche de sandale.

Sanda a râs, îşi strângea lucruşoarele, venise la vecina mea să-i facă manichiura şi de-ale lor, de-astea de femei. Eu m-am oferit să o conduc la autobuz. Pe drum m-am întrecut pe mine, i-am spus bancuri, i-am zis nişte poveşti de la mine din sat. I-am povestit de viaţa mea de la ţară şi când a venit întrebarea «unde munceşti?» m-am gândit «eu pe fata asta nu pot s-o pierd, că e cea mai frumoasă şi grozavă din lume» şi-uite-aşa i-am răspuns că sunt administrator de parc.

302716_506641479354837_201640391_n

Eeeeee, şi când am văzut-o din nou… când a apărut Sănduţa cu rochia ei de culoarea mierii… mi-a pierit glasul. Nu mai găseam cuvintele, am luat-o de mână şi mă uitam la ea, eram la Patria, o invitasem întâi la film.

Aveam bilete, dar n-a mai vrut să intrăm, iar eu nu mai voiam să-i dau drumul la mână şi aveam eu semnele mele că şi ea se simte bine aşa. Ne-am plimbat, am dus-o la cofetărie, am plimbat-o cu barca, în Cişmigiu, iar ne-am plimbat, am dus-o la grădină, să mâncăm ceva şi să dansăm, era o orchestră… N-aş mai fi vrut să se termine ziua aia, zău !

În mine cam fierbea sângele, că eram tânăr şi în putere. Dar m-am temut să n-o sperii şi dacă s-a dat un pas înapoi, la primul sărut, am zis că am răbdare, că nicio comoară nu se desface fără răbdare, dar o femeie…

Dar când am aflat că Sanda fusese căsătorită şi că rămăsese văduvă mi-am zis… până aici ţi-a fost, Săndele ! Numai că tot n-am avut curaj să-i spun că sunt gropar… Ştiam că e musai s-o fac, e musai, dar de la gând la faptă a fost ceva cale de făcut. Şi nu ştiam ce mi-a copt mie soarta.

Într-o zi eram la cimitir, la lucru. Săpam la o groapă unde urma să fie înmormântată o femeie de vreo 70 şi ceva de ani. Murise de bătrâneţe şi acu’ fiul ei  făcea o îngropăciune ca o petrecere. A venit şi ne-a spus din timp, dar până n-am văzut cu ochii mei n-am crezut.

A adus omul un tărăfel de lăutari şi n-a dat voie la nimeni să plângă, le-a zis la toţi să nu vie îmbrăcaţi ca la mort, în negru, că mama lui a fost o femeie de viaţă şi cu haz şi să nu-i strice buna dispoziţie chiar acum, când pleacă din lumea asta. Şi să-i fi văzut pe lăutari ce mai cântau «Păsărică mută-ţi cuibul şi te du» şi alte romanţe de astea care îi plăcuseră femeii cât trăise şi de bună seamă aveau să-i placă şi pe ultimul drum !

Şi cum stăteam eu sprijinit în lopată şi mă uitam la oamenii ăia sosiţi la înmormântare, cu cine mi se încrucişează privirea? Cu Sănduţa mea. Ai fi zis că a văzut o stafie, aşa arăta de speriată, gata s-o apuce leşinul. Eu, cu musca pe căciulă… doar o minţisem atâta vreme că sunt administrator de parc. M-am repezit să ajung lângă ea, n-am mai zărit pe unde calc şi buf în groapă!

Când mi-am venit în simţiri eram întins pe o bancă mai încolo. Sanda lângă mine. Îmi venea să intru de tot în pământ… Nu m-a certat cu nimic. Avea ochii roşii de plâns şi mi-a zis că-i sunt drag, dar împreună nu putem fi. Că a îngropat nu un soţ, cum îmi povestise, ci doi… şi-al treilea nu poate fi gropar.

Eu ce să-i mai spun?

Au trecut 20 de ani de-atunci. Of, Sănduţa mea… s-o fi împăcat ăst timp cu mama noastră moartea? Că ea nu ne vrea răul, ea doar ne culege din lume când vine sorocul şi ne trimite la Dumnezeu. Ne trimite pe toţi în  picioarele goale.

Sănduţa mea… Tare mi-i dor să-i văd ochii.

 

 

 

 

 

Anunțuri
4 comentarii leave one →
  1. Noiembrie 21, 2013 3:00 pm

    damn! bun, bun. brava!

    • Noiembrie 22, 2013 12:00 am

      mulţumescu-ţi, Danu:)

  2. Noiembrie 25, 2013 11:28 am

    hmm, prea frumos.

  3. Decembrie 14, 2013 1:15 pm

    Mulţumesc din suflet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: