Skip to content

Ultimul sărut

Noiembrie 12, 2013

Dimineaţa a început cu răcoare de vanilie în cerul gurii.  Ana păstrase jaluzelele ridicate în timpul nopţii, ca să nu alunece în apele visului, să rămână pe-aproape de ţărm, acolo unde felinarul din faţa ferestrei ţine lumina caldă, ca un cuptor în care se coace tava cu madlenele lui preferate, tăvălite prin praf de scorţişoară şi nuci.

Dar era aşa de obosită, încât a uitat că doarme şi trebuie să se trezească devreme. A visat că Victor îi spune să se întâlnească într-o clădire veche. „Să nu uiţi locul şi ora, da? Să vii”, îi şoptea la ureche făcând-o să se cutremure. Îi muşca uşor buzele, rostogolindu-se cu ea pe covor, pe podea, o  desena cu limba peste pleoape, peste încheieturile mâinilor, peste pântecul de sare şi se priveau în ochi cu atâta intensitate, încât li se oprea respiraţia ca şi cum s-ar fi scufundat la mare adâncime, să caute perle pe fundul oceanului.

„Vin, dragoste”, îi răspundea Ana în vis, iar cuvintele i se învălmăşeau printre suspine, cu silabele destrămate, dizolvându-se ca un pumn de pastile efervescente în saliva ei, a lui, a zeilor care le lingeau înnebuniţi buzele şi limbile.

Era atât de real…  Săruturile din dulceaţă de cireşe amare au supravieţuit revenirii din vis şi au bântuit-o minute în şir după ce s-a dat jos din pat şi a început să facă la repezeală bagajul de întoarcere.

550409_10200236922544307_981233759_n foto: Michel Donovan

Când a pornit maşina abia se luminase de ziuă în Budapesta. Ana s-a bucurat că nu trebuie să conducă deloc.  Şi nici să vorbească. În faţă, lângă fratele ei, stă Lidia, care o să aibă grijă să turuie tot drumul, aşa că poate închide liniştită ochii, prefăcându-se că doarme.

Fac paisprezece ore până acasă. Au trecut jumătate, sunt deja la graniţa cu România.  Ana priveşte pe fereastră cu pleoapele întredeschise, lumina se face lapte, îi simte gustul de marţipan şi primăvară. Are gustul lui. 

Înainte să plece din Bucureşti Victor i-a cerut să promită că vine repede înapoi,  să prindă împreună duminica.  Nu se mai văzuseră de o săptămână,  au apucat atunci doar o jumătate de oră împreună, când a condus-o la fratele ei. Pe bancheta din spate a taxi-ului  şi-au înlănţuit degetele, şi-au mângâiat cu fervoare mâinile, ca şi cum atunci s-ar fi putut atinge unul pe celălalt pentru ultima oară, ca şi cum singura posibilitate de a intra în contact ar fi fost mâinile lor care căpătau o viaţă independentă, ca nişte flori cărnoase, pline de electricitate.

Din podul palmelor se năşteau buze şi guri care se explorau cu limba şi el îi pipăia linia inimii cu o apăsare încetinită, dilatată şi cu o siguranţă care era de ajuns să-i facă sângele să zvâcnească de parcă o sută de bărbaţi dansau step irlandez în venele ei, încălţaţi cu pantofi de fistic şi anason.

Atunci i-a spus Victor cel mai frumos lucru pe care l-a auzit vreodată de la un bărbat: „Azi am muşcat dintr-o căpşună şi m-am gândit la tine.”  

E gata să ningă sau de ce s-a făcut aerul ca vata de zahăr? Fratele Anei opreşte la coada unui şir de maşini căruia nu i se vede capătul. A fost un accident undeva în faţă. Se lasă întunericul. Ana priveşte prin geamul care s-a aburit deodată. Cât mai au de aşteptat? Nu pot s-o ia pe alt drum? Ba da, spune fratele ei, după ce consultă gps-ul, dar înseamnă o oră şi jumătate în plus.

Ana se resemnează să aştepte. Maşinile din faţă par prăjiturele de ciocolată în care fructe roşii luminează întunericul fraged.

La intersecţia unde a avut loc accidentul pompierii şi cei de la Smurd au reuşit să taie tabla autoturismului făcut armonică. Un bărbat este prăbuşit peste volan. Plecase din Bucureşti când Ana pornea din Budapesta. Voia s-o întâmpine la jumătatea drumului, îl luase complice pe fratele ei.

Medicii îl întorc cu faţa în sus.  Victor are pe buze rămăşiţele unei căpşuni strivite.

Şi dacă suntem doar madlene cu nuci şi scorţişoară din care se înfruptă zeii? se întreabă Ana, chiar în clipa în care legistul se uită la ceas, ca să noteze ora decesului.

 

Anunțuri
5 comentarii leave one →
  1. Noiembrie 12, 2013 4:41 pm

    Oooo ce trist !

  2. Noiembrie 12, 2013 5:58 pm

    Atât de trist! Dar uneori viața și moartea dansează astfel.

  3. Noiembrie 12, 2013 8:57 pm

    nu ţi-am spus de prea mult timp deja că te iubesc, 🙂

    • Noiembrie 18, 2013 10:42 pm

      Şi eu te iubesc, Helenissima.

  4. Noiembrie 13, 2013 9:11 am

    si a inceput atat de ravasitor…nu, nu vreau sa accept

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: