Skip to content

Când vine toamna şi miroase a parfum de mentă

Octombrie 26, 2013

Ne înghesuiseră pe toţi într-o cameră, în spatele scenei din sala de mese. Nu mai înaltă decât caloriferul vopsit în culoarea untului, mă sprijineam de coastele lui reci, în timp ce educatoarea se muncea să-mi coasă nişte frunze pe rochia lungă. Începuse cu tivul, ca să nu mătur podeaua cu trena.

Eram Toamna şi tremuram de emoţie. Nu mai ştiu dacă aveam ceva de recitat sau simpla mea costumaţie urma să convingă publicul. Nu ştiu nici dacă frunzele erau adevărate sau decupate din hârtie colorată. Îmi amintesc doar cum foşneau când mişcam picioarele, să-mi admir poalele rochiei şi să le flutur uşor, aşa cum văzusem în filme că fac zânele adevărate şi reginele.

546957_10151230969482758_1697146010_n

 

În jurul nostru urcau şi coborau vocile celorlalţi copii, prinse cu greu din urmă de glasul unei mame care mă lua de fiecare dată prin surprindere cu un Şşşşşşşşş sonor, de ceainic rusesc. Habar n-aveam pe atunci ce este un ceainic rusesc, dar şerpuirea acelui sunet a rămas undeva, în cine ştie ce cută a memoriei şi a reizbucnit cu prospeţime intactă altădată, când un iubit m-a dus într-o ceainărie să-mi spună că ne despărţim şi-am auzit dinspre bucătărie Şşşşşşşşş-ul binecunoscut.

În dimineaţa aceea de vară ne pregăteam pentru serbarea sfârşitului de an. Toate grupele erau adunate, părinţii făceau curse între camera culiselor şi sală. Ai mei nu veniseră,  ştiam că nu pot ajunge. Dar m-am pomenit cu mama.

Mirosea a parfum mentolat, pe care nu l-am mai întâlnit la altcineva şi de care ea nu-şi aminteşte. M-a îmbrăţişat şi mi-a dat o ciocolată. Foşnea acum şi staniolul în care era învelită ciocolata, foşneau şi frunzele pe care i le arătam tropăind mândră, ca să-mi clatin faldurile rochiei: Vezi, mami, vezi?

Era ghemuită la picioarele mele, alături de educatoarea care încerca să-mi strunească entuziasmul cât să nu mă înţepe în timp ce coase. Şi mi-a spus. M-a apucat de încheieturile mâinilor, încăpeau aşa de uşor în palmele ei, m-a privit tot timpul în ochi şi mi-a spus că trebuie să plece, că nu mai poate rămâne cu tata. N-am întrebat-o nimic. Ştiam de ce. Auzeam din camera mea cum strigau unul la altul şi după aia bufnituri şi plânsul ei şi zgomote înfundate şi câte un pahar care se sparge.

Mi-a promis că vine să ne ia, pe mine şi pe sora mea mai mică, vine cum reuşeşte să găsească o casă, să fiu cuminte şi să o aştept.

Educatoarea se oprise cu acul în mână. Eu am încuviinţat din cap, ca o promisiune. Mama s-a ridicat în picioare. M-a luat în braţe şi m-a sărutat şi m-a strâns la piept. Ţineam ochii închişi când m-a lăsat jos. Nu i-am deschis decât când am fost sigură că nu mai e în cameră.

În urma ei a rămas izul acela de mentă şi staniolul ciocolatei din care n-am mai putut să mănânc.

Nu-mi mai aduc aminte nimic de la serbarea pe care o aşteptasem cu sufletul la gură. Nu mai ştiu decât ochii educatoarei mai disperaţi decât ai mei şi lacrimile care au început să-mi ude rochiţa şi frunzele de Toamnă.

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: