Skip to content

Am iubit de mi-au scăpărat călcâiele

Iunie 26, 2013

Nu ştiu daca ai citit Isabel Allende…  are o povestioară în care o femeie sărmană cu duhul, zice-se, întâlneşte un marinar pe vaporul cu care călătoreste. Şi îl iubeşte cu atâta devoţiune, cu atâta nesat, încat acesta se sperie, o abandoneaza undeva într-un port şi nu se mai întoarce niciodată.

Dar Maria, sărmana cu duhul, îl aşteaptă toata viaţa,   mistuită de propria iubire. Devine prostituată,  însă îl iubeşte cu aceeaşi pasiune de adolescenţă,  îndrăgostita până la uitare de sine  şi toţi bărbaţii care ajung vreodată în îmbrăţişarea ei sunt contaminaţi de această iubire  şi vorbesc despre ea ca despre o legendă vie.

Iar Maria cea sărmană cu duhul îmbătrâneşte şi ajunge numai pielea şi oasele, dar cine vine la ea, căci i se dusese vestea între marinarii care navighează pe mările pământului, cine ajunge în braţele ei mistuitoare nu-i mai vede decât strălucirea suprafirească din ochi şi nu mai simte decât mângâierile de o tandreţe irepetabilă şi nu mai aude decât suspinele ei de îndrăgostită eternă.

164449_398454830250093_1964790027_n

Aşa îmi imaginez eu iubirea.  Şi mi-o imaginez din cărţile lui Gabriel Garcia Marquez, dragostea care trece pragul tuturor nenorocirilor şi al celei mai sumbre fatalităţi, ca în “Cronica unei morţi anunţate”, îţi aminteşti?

Mireasa nu era chiar neprihănită şi mirele, pe care în ziua nunţii nici nu-l vrea şi nici nu-l iubeşte, pleacă. Dar mireasa se îndrăgosteşte definitiv de el şi îi scrie scrisori după scrisori în care îi mărturiseşte tristeţea ei, dorul, vinovăţia, regretul, disperarea că el a plecat, îl imploră să-i răspundă, să o ierte, să se întoarcă, devine tandră, dulce, ademenitoare, dar mirele nu-i trimite nici măcar un rând.

Într-o bună dimineaţă însă, după 15 ani de scrisori fără răspuns, se pomeneşte cu el în faţa porţii, nebărbierit şi plin de praf din cap până în picioare, cu două geamantane burduşite de plicurile ei nedesfăcute şi îi spune: Am venit.

Şi tot Gabriel Garcia Marquez povesteşte într-o carte cu un titlu nu prea inspirat, “Despre dragoste şi alţi demoni”, cum el, preotul catolic parcă, se îndrăgosteşte de sălbăticiunea de fată cu părul roşu, bănuită de turbare şi închisă într-o celulă şi o îmblânzeşte întâi pe ea cu iubirea şi apoi îşi citesc unul altuia poeme de dragoste şi se sărută şi se dezmiardă şi se revarsă din unul în celălalt cu sufletul, iar toată această iubire face miracole, îngăduindu-i lui să înşele în fiecare noapte vigilenţa paznicilor şi să pătrundă la ea, iar la un moment dat, deşi gardianul inspectează celula, pur şi simplu nu-l vede!

Să-ţi spun de “Doctor Jivago” al lui Pasternak şi de “Maytreyi” Şi de replica de peste decenii a iubitei indiene, “Dragostea nu moare”…? Şi de poeziile amuţitoare ale lui Tagore şi ale lui Pablo Neruda…? Şi Blaga şi Rumi şi Eminescu şi scânteietorul Nichita…

Să-ţi povestesc din viaţa mea de după marea răscruce? Cum iubesc eu şi cum am iubit de mi-au scăpărat călcâiele sufletului peste drumuri mai pieptişe ori mai prăvălişe?

Râdeam cu o prietenă care se mira că niciodată, niciodată de când mă ştie ea n-am ponegrit bărbaţii şi dragostea, cu toate că nu am ţopăit chiar de fericire perpetuă în istoriile mele. Şi îi spuneam că în fiecare relaţie pornesc cu toate celulele intacte.

Nu a fost mereu aşa, încrederea în dragoste mi-am recăpătat-o după marea răscruce şi simt ca pe un dar privilegiat aceasta putere de regenerare a sufletului şi de încredere necondiţionată în splendoarea esenţiala a iubirii dintre un bărbat şi o femeie.

Mă simt ca mireasa din Cronica lui Marquez, numai că eu ştiu încă de la început, ştiu că toate scrisorile de dragoste pe care le-am scris cândva nici nu contează cui, toate scrisorile pe care le scriu, toate chemările, tot dorul meu după Iubitul, îşi vor primi răspunsul cândva, nu contează când, dacă nu în viaţa aceasta, va fi în altă viaţă sau în lumile dintre vieţi, pentru că ştiu că nici o fărâmă de iubire nu rămâne nesporită, nerăsplătită cu adevărat împărăteşte.

Cum văd eu dragostea? Ce se întâmplă când mă îndrăgostesc? Îmi leşină continuu mâinile, mă inunda fără veste un fluviu interior efervescent şi îmi ies din malurile fiinţei cu totul. Inima este mult, mult în afara mea şi respiraţia cuprinde nu doar pieptul, sunt pulsatorie într-un fel care îmi dă senzaţia că înăuntrul meu înfloresc continuu copaci şi izbucnesc în galben orbitor şi portocaliu şi violet înalt…

Atunci e cu adevărat strigătul acela pe care îl cunoşti: Daţi-mi un trup, voi, munţilor, pentru că aş vrea să mă desfac din încheieturile mele omenesti, să se spulbere toate limitele de oase şi carne. Dar şi munţii sunt prea stângaci…  prea grei de materie. E o sete vertiginoasă care mă face să tânjesc la punctul acela de intensitate hipnotică, unde începe totalitatea.

Şi când fac dragoste să mă dizolv pur si simplu în trupul iubitului şi să nu mai fiu în stare să spun cine sunt eu şi cine este el… Să ne iubim, să ne dorim în mod continuu, ameţitor, să simţim cum ne amalgamam de-a dreptul, cum ne pătrundem ireversibil unul de celalalt. Amestecându-ne sângele, respiraţia, sufletele.

Cum văd eu relaţia de cuplu, ce aştept de la un bărbat? Impetuozitate, sevă de viaţă, largheţe sufletească, vocaţia libertăţii şi a explorării, imaginaţie sclipitoare şi inteligenţă înţeleaptă, poftă de joacă, umor surprinzător, dragoste de oameni şi dragoste adâncă de Dumnezeu. O poezie activă a sufletului şi a limbajului chiar cotidian, să mă îmbrace în aurul şi mierea cuvintelor, să mă cucerească şi să mă alinte în cuvinte.

Şi săruturi şi mângâieri neostenite, de o senzualitate răvăşitoare, înflăcărată şi săruturi şi mângâieri tandre, mătăsoase, nepământeşti…. Să se bucure cu totul de dragostea pe care i-o dăruiesc. Să înseteze împreună cu mine la topire-contopire. Să aibă forţa interioară şi propria putere de a se dărui, de a se dezvălui, nu doar mie, ci lumii intregi şi Divinului însuşi.

Bărbatul e limpezimea, voinţa, nobleţea, seninătatea, curajul, dreptatea. El este făptuitorul, întemeietorul. Un căutător profund, mereu gata să escaladeze muntele interior, solidar cu mine în această căutare, deschis către solidaritate cu toţi adevăraţii căutători. Are vocaţia prieteniei, este generos, neistovit, plin de credinţă în cele bune, are capacitatea de a se minuna în faţa vieţii, de a învăţa continuu. Şi mai ales are sentimentul de recunoştinţă faţă de toate darurile existenţei. Şi dorinţa-voinţa-puterea de a face lucruri care contează, care folosesc multor oameni.

Punctul culminant al iubirii este tocmai această încredere absolută unul în celălalt. Libertatea totală în relaţia noastră. Adevărul complet despre sufletele noastre, adevăr pe care ni-l împărtăşim, adevăr care ne este merinde pentru drum. Este intimitatea care ne face să comunicam în deplină pace interioară şi ne face totodată să ne simţim unul altuia gândurile şi stările, chiar fără să mai avem nevoie de cuvinte.

Este momentul în care comunicarea noastră atinge intensitate supraomenească, scoţând fiinta cea nouă pe care o alcătuim din chingile pământeşti şi proiectând-o undeva pe verticală. Eu cred că punctul culminant al iubirii dintre doi oameni este în Dumnezeu adevărat. Cred că iubirea este cel mai dulce-grabnic drum către Împărăţie. Care  izvorăşte mereu dinăuntrul nostru.

Da, sunt riscuri. Sunt capcane. Gelozia. Ataşamentul. Posesivitatea. Frica. Orgoliul. Comoditatea. Plictisul, sastisirea. Lăcomia. Orbirea şi încăpăţânarea. Dar o iubire poate supravieţui atâta timp cât ţinta ei e dincolo de noi. Când cuplul nu e un capăt – cu toate marile lui iluzii de stabilitate, căci în lume, cred eu, nu există încremenire, ceea ce nu creşte, cu siguranţa des-creşte, se stinge, se împuţinează. Când cuplul este şi el o treaptă. Foarte aproape de cer.

Anunțuri
16 comentarii leave one →
  1. Iunie 26, 2013 9:18 am

    Oh Alteta ! Gandind la vorbele tale, scrise navalnic si molcom, ascunzand porunci si iertand pedepse, sufletul mi-a fost legat cu sarma ghimpata de care au tras in toate directiile timpului armasari scotand flacari pe nari, iar ranile din care a tasnit puroiul mi le-ai uns cu dulceata din samburi de maine. Si au incoltit, m-ai facut iar verde si infrunzitor ! Imi legan acum crengile incarcate de vise in briza blanda a amintirilor !

  2. Iunie 26, 2013 10:07 am

    Ay, Dulce Deea! Cine mai poate adăuga măcar o virgulă în acest eseu-confesiune?
    Splendid!

  3. Iunie 26, 2013 11:38 am

    Vă îmbrăţişezu, Mângâietorilor, dragilor, Domnul Bob-Voievod şi Contesă de Înfloriri:), vă foarte mulţumescu:)

    • Iunie 26, 2013 11:52 am

      Dulce ești cu adevărat, Domniță Deea!

  4. Iunie 27, 2013 3:51 am

    In teorie suna totul atat de bine. Toate articolele tale sunt optimiste cand vine vorba de iubire. Le-as putea compara cu acele carti in care te invata „cum sa devii milionar in dolari”. Stii ca exista persoane care au reusit, doar ca nu se aplica si in cazul tau 🙂

    • Iunie 29, 2013 2:58 pm

      Nu sunt optimistă, sunt realistă:)
      Nu învăţ pe nimeni nimic. eu însămi nu m-am ridicat încă la înălţimea iubirii despre care ştiu că există. Cum aş îndrăzni să-i învăţ pe alţii? Tot ce fac e să povestesc despre acest drum al meu. Această căutare.
      Tudor:)

  5. Iunie 27, 2013 7:32 pm

    liniste pentru suflet… asta e in cuvintele tale.

  6. Iunie 29, 2013 2:59 pm

    Mulţumesc, Danule. Înseamnă că are un pic de rost să scriu.

  7. drstoica permalink
    Iulie 10, 2013 5:27 pm

    „Foarte aproape de cer.” Dar știi ce bine e dincolo de el? 🙂 Acolo unde nu se avântă vulturii. Acolo unde timpul înseamnă, cu adevărat, doar „acum”, iar spațiul – doar „aici”. Acolo unde am fost și-mi pare rău că m-am întors…

  8. Iulie 11, 2013 9:26 pm

    foarte fain.

  9. mereucautceva permalink
    Iulie 23, 2013 7:59 am

    frica, frica, frica…

  10. Morocanosul permalink
    Iulie 30, 2013 9:26 am

    Dulcea noastra…..scrii, te rescrii ? ganduri vechi in forma noua. Sincer raman profund atasat de prima marturisire, goala goluta si sincera „Am iubit de mi-au scaparat calcaiele sufletului”. Astept arderile tale cele noi.

  11. August 2, 2013 7:26 am

    Ce frumos ai scris!!!

  12. La Petite Fille de la Mer permalink
    August 31, 2013 12:09 pm

    Le-aş dovedi oamenilor cât greşesc gândind că încetează să iubească atunci când îmbătrânesc, fără să ştie că îmbătrânesc numai când încetează să iubească.
    Inima are mai multe cămăruţe decât un hotel de târfe.
    Gabriel Garcia Marquez în Dragoste în vremea holerei

    si eu as completa cu :
    oricate camarute ar avea inima, o singura data isi daruieste sufletul . Ca si personajul Maria .

  13. optimistul permalink
    Iulie 27, 2014 10:28 pm

    cam vraiste minciunicile si plasmuirile astea. trebuie sa faci mai mult sex

  14. cosinus permalink
    Ianuarie 14, 2015 9:37 am

    Frumos. Daca dragoste nu e…
    Multumesc Domnului ca sunt binecuvantat de o asemenea minune ca cea descrisa de tine .
    Iti doresc asemenea,din tot sufletul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: