Să ne bucurăm aşadar
„Nu mai plânge, Andreica, nu mai plânge, copile. Ai izbutit, nu mai plânge. O să plecăm amândoi. Tu vei făuri clopote, eu voi zugrăvi icoane. Nu mai plânge… Ce praznic a fost, câtă bucurie ai adus în sufletele oamenilor.
Nu mai plânge, Andriuşa, aşa, nu mai plânge, copilule, linişteşte-te.”
Am văzut filmul acum multă vreme şi am ţinut minte momentul acesta şi cuvintele acestea de parcă au fost dintotdeauna ale mele şi nici nu le-am ţinut de fapt minte, ci pur şi simplu au ţâşnit la suprafaţa conştiinţei şi au umplut totul de lumină şi duioşie.
Când le-am ascultat prima oară, plângeam şi eu în sala de cinematecă, cu suspine înăbuşite. Surâzând printre lacrimi, beată de o fericire căreia nu-i ştiusem gustul până atunci. Un triumf al spiritului, o bucurie care făcea să răsune totul în mine.
Să ne bucurăm aşadar, azi şi de-a pururi, făuritori de clopote, să ne bucurăm, cei-ce-zugrăviţi-icoane.
