Skip to content

Nu cred în piedici puse de noroc unirii sufletelor mari

Septembrie 16, 2012

Mi-ar plăcea o povestire care începe cu uşa de la arest. Trântindu-se. E frig în cameră. Celula de pedeapsă. Un plutonier burtos tocmai l-a pus pe recrut să facă un sector cu periuţa de dinţi. Şi l-a ameninţat că-l paşte Curtea Marţială. Că e a nu ştiu câta oară când sare gardul unităţii. Şi de data asta a încurcat-o, a fost dat dezertor.

Dar băiatului nu-i pasă. A umplut pervazul ferestrei cu numele ei, l-a scrijelit de nu ştiu câte ori, de fiecare dată când a ajuns aici. E convins că ea merită orice sacrificiu. Nu mai sunt turniruri, nu mai sunt nici turnuri de fildeş păzite de zmei, nu e nici măcar un război-ceva.

E doar cazarma de unde sare el gardul şi la întoarcere îndură arestul. Oricum e un sacrificiu neînsemnat pentru orele când îşi vede iubita. Oricum nu-i mai trebuie somn şi mâncare şi oricum singur, la arest, are timp să-i scrie în gând lungi poeme nebune.

Mi-ar plăcea să aflăm abia la sfârşit că ea a fost profesoara lui în ultimii doi ani de liceu. Să nu ştim despre diferenţa de vârstă (deoarece pentru el nu contează diferenţa). Să nu ştim decât la sfârşit că ea îngrijeşte un soţ paralizat, pe care nu-l poate părăsi.

Să nu ştim decât la sfârşit că arestul ei este permanent, este conjunctura de viaţă în care se află. Să vedem cum îndrăgostitul scrie jumătate dintr-un vers pe care îl iubesc ei, îl scrie pe zidul de lângă pat, e din sonetul lui Shakespeare…

 

Poate e versul acesta – “Nu cred în piedici puse de noroc…”, iar ea, aproape în acelaşi timp, de parcă ar fi auzit un misterios semnal interior, murmură surâzînd, în timp ce fierbe un ceai pentru soţul căruia îi va da să soarbă cu paiul “… unirii sufletelor mari” şi închide ochii şi îşi înclină capul pe umăr exact în secunda în care el ar putea să jure că-i simte obrazul fierbinte şi răsuflarea în palmele lui mari care îi cuprind faţa, să i-o simtă în fiecare detaliu, să i-o memoreze, să i-o venereze complet, mereu, fericit, până la următoarea duminică, până la următoarea întâlnire, până la următoarea viaţă.

 

Anunțuri
3 comentarii leave one →
  1. Septembrie 17, 2012 4:23 am

    „MI -AR PLĂCEA”-ul tău sună destul de sadic… bine că vine imediat precizarea „O POVESTIRE”… dar parcă şi aşa, repetat de atâtea ori, sună ţipător de dureros… că viaţa dă unora asemenea „mângâieri” şi aproape fiecăruia câte o „atingere” pe undeva similară e adevărat… dar viaţa vine cum vine şi cu ce vine… măcar putem să o trăim aşa cum e fiindcă graniţa între durere şi plăcere e atât de firavă încât uneori nu ne dăm seama că am trecut de ea… alteori ne face rău să conştientizăm că am depăşit-o… parcă ar suna mai bine, chiar dacă nu sună shakespearian, „cred în viaţa care-a venit când şi cu ce a vrut ea”…?

  2. Septembrie 20, 2012 5:19 pm

    […]Nu-i măscăriciul vremii chiar de-şi lasă
    sub raza coasei dulcea ei făptură,
    ea orele-i înfruntă, curajoasă
    până atunci când mâna morţii-o fură.[…]
    .
    .
    .
    Nu te opri, pasere, bucura-ne. Esti leac!

    • Septembrie 24, 2012 4:48 am

      Scumpa şi draga inimii:) Mulţumesc îmbujorată.
      Te îmbrăţişez tare, tare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: