Skip to content

LLOSA. Mario Vargas LLOSA. DE CE N-ARE NEVOIE DE PREMIUL NOBEL

Octombrie 9, 2010

 

 

„Ştiu cele mai erotice vise ale lui Mario Vargas Llosa”  Şi eu. Şi eu. Şi eu.


 

 

 

Cînd au ajuns, au constatat că, în loc de cinci sau şase machiguengas, cîţi trăiau acolo, şi pe care Edwin Schneil îi cunoştea, erau cel puţin douăzeci, unii veniţi din cătune foarte îndepărtate. Stăteau pe vine, în semicerc, bătrîni şi copii, bărbaţi şi femei, în jurul unui bărbat care perora, aşezat şi cu picioarele încrucişate, cu faţa la ei. Era un povestaş. Nimeni n-a protestat cînd Edwin Schneil şi băiatul s-au aşezat să asculte. Iar povestaşul nu şi-a întrerupt monologul în timp ce ei se alăturau ascultătorilor.

— Era destul de bătrîn şi vorbea atît de repede, că mi-a fost tare greu să-l urmăresc. Probabil că vorbea de o bună bucată de vreme. Nu părea deloc obosit. Iar spectacolul a mai durat cîteva ceasuri. Din cînd în cînd îi întindeau un vas cu masato să-şi mai dreagă glasul cu o duşcă. Nu, pînă atunci nu-l mai văzuse niciodată pe povestaşul ăsta. Destul de bătrîn, la prima vedere, cu toate că, ştiţi, aici, în junglă, se îmbătrîneşte mai repede. La machiguengas, bătrîn poate însemna treizeci de ani.

Era un bărbat scund, vînjos, foarte expresiv. Eu, dumneavoastră sau oricine ar vorbi atîtea ore în şir ar răguşi şi ar obosi. Dar el, nu! Vorbea, vorbea întruna, plin de energie. În fine, asta era treaba lui şi, neîndoielnic, o făcea foarte bine. Despre ce vorbea? Păi îi e imposibil să-şi mai aducă aminte. Ce brambureală! Despre toate lucrurile care-i treceau prin minte. Despre ceea ce făcuse în ajun şi despre cele patru lumi ale universului machiguenga, despre călătoriile lui, despre buruienile magice, despre oamenii pe care îi cunoscuse şi despre zei, zeişori şi alte fiinţe fabuloase din panteonul tribului.

 


 

Despre animalele pe care le văzuse şi despre geografia celestă, un labirint de fluvii ale căror nume îi era imposibil să şi le mai aducă aminte. Lui Edwin Schneil îi era foarte greu să urmărească atent acel şuvoi de vorbe, în care se sărea de la recolta de manioc la armatele de demoni ai lui Kientibakori, duhul cel rău, iar de aici la naşterile, la căsătoriile şi la morţile din  familii sau la nedreptăţile perioadei de sîngerare a arborilor, cum numeau ei epoca febrei  cauciucului. Foarte curînd, Edwin Schneil a fost mai interesat nu de povestaş, ci de atenţia fascinantă, extatică, cu care indienii machiguengas îl ascultau, primindu-i glumele cu îndelungi hohote de rîs sau întristîndu-se o dată cu el. Cu ochi lacomi, cu gurile căscate, cu capetele drepte, nu pierdeau nici o inflexiune, nici un cuvînt din ce le spunea.

Cum îl ascultau ei pe povestaş, aşa îl ascultam şi eu pe lingvist. Da, existau! Şi semănau cu cei din visurile mele…

—Trebuie să recunosc că nu mai ţin minte mare lucru din ce povestea, a spus Edwin Schneil. Vă pot da doar cîteva exemple. Ce amestecătură! Da, îmi aduc aminte că a povestit ceremonia de iniţiere a unui tînăr şaman, cuaya huasca, sub supravegherea unui seripigari. A povestit despre viziunile pe care le avusese. Ciudate, incoerente, ca unele poezii moderne. A mai vorbit despre proprietăţile unei păsărele, chobîburiti; dacă se mărunţesc bine oscioarele de la aripi şi se îngroapă în pămîntul de sub casă, este garantată armonia în familie.

— Am aplicat reţeta şi, la drept vorbind, n-a prea dat rezultatele scontate, a spus în glumă doamna Schneil. Tu ce părere ai, Edwin?

El a rîs.

—Îi distrează, povestaşii sînt filmele lor, televiziunea lor, a adăugat domnul Schneil, acum serios, după o pauză. Cărţile lor, circul lor, toate distracţiile de care dispunem noi, oamenii civilizaţi. Pentru ei, distracţia este una singură pe lume. Asta sînt pentru ei povestaşii. Atît şi nimic mai mult.

— Şi nimic mai puţin, l-am corectat eu cu blîndeţe.

— Credeţi? a spus el, derutat. Bine, da! Dar, iertaţi-mă că insist, nu cred să fie ceva religios aici. De aceea atrage atenţia tot acest mister, secretul cu care îl înconjoară.

— Se înconjoară cu mister ceea ce este important, mi-a venit mie să mai spun.

—Nu e nici o îndoială în privinţa asta, a afirmat doamna Schneil. Pentru ei, povestaşii sînt foarte importanţi. Dar n-am descoperit de ce.”

 


 

 

 

Cine l-a citit pe Llosa a descoperit de ce sunt povestaşii importanţi. Dintotdeauna. Pentru totdeauna. Ei nu inventează de fapt. De invenţie te poţi plictisi. Tălmăcesc povestea care se scrie perpetuu cu respiraţia ta, a mea, a tuturor. Cu respiraţia care ne dă fiecăruia duhul de viaţă. Sunt oameni care se mişcă firesc pe verticala ce ne ţine ancoraţi în lumină. Ceasul lor bate după alte ritmuri şi ne conduce în afara timpului lacom, cel gata să ne devoreze cu istorie cu tot. Misterul care inundă o poveste cu miez. Intensitatea primordială. Iată ceea ce căutăm.  Iată ceea ce are deja orice povestaş adevărat.

Ţi-l poţi imagina pe Homer luând premiul Nobel? Pe Shakespeare? Pe Şeherezada o poţi vedea în toiul premierii de la Academia Sudeză? Ar face poate o nouă poveste din seara când lumea vuieşte dând sfoară-n ţară după ţară. Ar surâde. Şi ar găsi un tâlc despre faptul că nu există răsplată pentru Magician. Pentru Mesager. Nicio recunoaştere nu-i poate sărbători harul. Nimic nu o poate face mai bine decât emoţia care urcă în noi odată cu misterul. Şi cu intensitatea primordială. Atunci când citim ceea ce a (trans)scris Povestaşul.

Llosa? Mario Vargas Llosa? L-am văzut radios în imagini surprinse după aflarea veştii. Dar nu mi-l pot închipui la festivitatea de premiere de la Stockholm. E din familia celor pe care nu-i pot răsplăti decât bucuria şi minunarea cititorilor  care devin părtaşi la timpul acela fără măsură. De la începuturi. De când a pornit să se rostogolească spre noi ghemul tuturor poveştilor.

 

 

Mario Vargas Llosa, soţia lui, Patricia, José Donoso şi  Pilar Serrano; Mercedes Barcha, soţia lui Gabriel Garcia Márquez,  şi însuşi Márquez în Barcelona, cândva, în timpul unui veac de singurătate.

 

 

Mario şi Patricia

 

 

Mario Vargas Llosa, Patricia Llosa, Carlos Fuentes, Juan Carlos Onetti, Emir Rodriguez Monegal şi Pablo Neruda în carne şi oase. Anul 1966.

 

 

„Cum îţi dai seama că s-a terminat romanul la care lucrezi? Estoy agotado, estoy harto îmi zice, sunt epuizat, sătul, la un moment dat simt că nu mai pot adăuga nici un singur cuvânt şi-n felul acesta înţeleg că s-a terminat. Punctul de plecare al oricărei cărţi îl reprezintă întotdeauna ceva real, nu e deloc ficţiune, e o străfulgerare a unei senzaţii, o amintire, cuvintele cuiva, o întâmplare care mi s-a cuibărit undeva adânc în memorie, de-acolo începe totul.

Urmează ciorna. Perioada în care scriu ciorna e cea mai grea, e epuizantă, fac fişe, mă documentez, schiţez din capul locului un traiect narativ, ba chiar cu personajul principal urmăresc acţiunea până la capăt. Scrierea ciornei mă torturează cel mai tare, e un proces fecund, dar greoi, mă simt de multe ori dezorientat, sunt nesigur, o iau de multe ori de la capăt. Şi în toată această perioadă, tot ce fac, oamenii cu care discut, cărţile pe care le citesc, muzica pe care o ascult, filmele pe care le văd mi se par legate de cartea la care lucrez, tot ce mi se întâmplă îmi pare că face parte din lucrul la text, că trebuie să folosesc în scris experienţele trăite în perioada de gestaţie a cărţii.

Scrierea ciornei poate dura luni de zile, dar odată terminată, mă simt fericit. Abia atunci mă simt liniştit, scrisul devine din clipa aceea distracţie, bucurie, scriu lejer, detensionat, inventez cu uşurinţă, brodez dantelăria stilistică. Las apoi textul undeva, în aşteptare, nu-l mai citesc deloc o lună, două. Ce se întâmplă mai târziu, întreb, ai fireşte primii cititori, mai schimbi dacă nu-ţi place ceva? Primul meu cititor e Patricia, soţia mea, urmează câţiva prieteni si editorul. Accept si aştept cu nerăbdare sugestiile lor, şi nu numai că intervin dacă nu-mi place ceva, dacă e cazul schimb chiar 20 % din carte, cum s-a întâmplat cu Lituma în Anzi, spre disperarea editorului meu.

Nu înţeleg cum reiei cu atâta uşurinţă textul acolo unde l-ai lăsat, mai întreb, nu intri într-o stare de transă? Chiar şi aşa, tot pot să-l reiau fără dificultate, de unde gândesc, fără a comenta însă cu voce tare, chiar agnostic cum eşti, divinitatea te însoţeşte, eventual îngerul de pe umăr, cum să percepi altfel transcendenţa?”

(Poţi citi aici restul articolului din care am citat dialogul)

 

Mario Vargas Llosa cu  Aitana Sánchez Gijón, în timpul spectacolului „Odiseu şi Penelopa”.

 

 

Anunțuri
13 comentarii leave one →
  1. celina permalink
    Octombrie 9, 2010 2:06 pm

    Ce formidabil!!!!! Cînd am aflat ca a luat Nobelul şi mi-am rememorat ce cărţi am citit de el…uitasem de Povestaşul…culmea, textul care m-a marcat cel mai mult ..ba o vreme am si sustinut bovaric că aş fi o Povestaşă…adică ceva de o specie aparte. Scumpă Deea şi Iubită..cum de m-ai up gradat!!!!…dar eşti superbă cu: ” N-are nevoie de Nobel” ..aşa e! deşi Nobelul este o confirmare ultimă şi fără apel nu are nevoie de el…El ne-a arătat cărări de stele a fost un fel de Călăuză …şi răsplată pămînteană pentru asta nu e…Nobelul este doar un semn de circulaţie. Pentru cei care trăiesc cu ochii larg închişi…sau poate e mai mult decît atît..poate!!!

    • Octombrie 9, 2010 2:56 pm

      Şi pe mine Povestaşul m-a marcat cel mai mult, Celina, draga-mi. Dimpreună cu Războiul sfârşitului lumii. Mi se pare că în aceste două istorii este trăită la cea mai adâncă intensitate căutarea, realitatea esenţială despre care spuneam.

  2. celina permalink
    Octombrie 9, 2010 2:14 pm

    Si tu eşti o Povestaşă adevărată..de mare calibru ..În primul rînd că numai un Povestaş de sînge pur poate recunoaşte fără ură şi invidie alt Povestaş..şi în al doilea rînd pentru că ai putut scrie acest devăr: ” Cine l-a citit pe Llosa a descoperit de ce sunt povestaşii importanţi. Dintotdeauna. Pentru totdeauna. Ei nu inventează de fapt. De invenţie te poţi plictisi. Tălmăcesc povestea care se scrie perpetuu cu respiraţia ta, a mea, a tuturor. Cu respiraţia care ne dă fiecăruia duhul de viaţă. Sunt oameni care se mişcă firesc pe verticala ce ne ţine ancoraţi în lumină. Ceasul lor bate după alte ritmuri şi ne conduce în afara timpului lacom, cel gata să ne devoreze cu istorie cu tot. Misterul care inundă o poveste cu miez. Intensitatea primordială. Iată ceea ce căutăm. Iată ceea ce are deja orice povestaş adevărat.”
    te îmbrăţişez sărutîndu-te dragă Povestaşă…

    • Octombrie 9, 2010 2:59 pm

      Mulţumesc, Preabuna mea. Îmi doresc să devin o Povestaşă atât de adevărată, încât nici să nu-mi pese, întrutotul să nu-mi pese dacă îmi este numele ştiut ori ba. Singure poveştile pe care le transscriu să hrănească sufletul oamenilor şi încrederea altor Povestaşi care au de hrănit sufletul oamenilor.

      • celina permalink
        Octombrie 9, 2010 3:53 pm

        Acesta este Crezul oricărui Povestaş veritabil…

  3. Anca Mizumschi permalink
    Octombrie 10, 2010 10:18 am

    El nu are nevoie de Nobel dar poate Nobelul are nevoie de el ca sa isi recastige din credibilitate…in sfarsit un mare autor , dincolo de criterii geo-politice something

    • celina permalink
      Octombrie 10, 2010 11:07 am

      anul acesta premiile Nobel au fost super ok …şi pentru pace şi chiar la fizică unde ruşii, deşi nu sînt o proRusia, meritau de mult ..este ridicol să nu aibă nici un premiu în istorie pe ştiinţe…ei fiind a doua putere mondială în tehnologii din păcate ” militare”…dar premiile de anul asta reflecta int r-un fel stadiu nostru de dezvoltare ca Umanitate!!!

    • Octombrie 12, 2010 12:09 am

      Deea, Celina, Anca!
      Fiecare meritaţi câte un zece. 😀

  4. Octombrie 14, 2010 7:53 am

    fara note sau alte … constatari,

    excelent vis real despre cel care viseaza impotriva tuturor furtunilor, intru ne-sfidinddarea libertatii

    [de ce ai disparut de pe aleea mea din dreapta blogului simplu ? – mea culpa! ]

  5. Noiembrie 23, 2010 7:48 am

    wow, ce articol documentat 🙂 bine te-am regasit, deea. nu stiam ca ai blog 🙂

    • Noiembrie 23, 2010 8:17 am

      Bună să-ţi fie inima, Talentato! Cum merge cu romanul? 🙂

Trackbacks

  1. LLOSA. Mario Vargas LLOSA. DE CE N-ARE NEVOIE DE PREMIUL NOBEL - Ziarul toateBlogurile.ro
  2. Genunchiul cu prieteni « GENUNCHIUL LUMII | Flavius Obeadă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: