Skip to content

O viaţă şi cu moartea două (III)

Octombrie 3, 2010

 

Scriam pentru tine. Oricum, ceea ce citeşti acum am povestit pe fragmente, nu în ordinea pe care ţi-o arată textul final. Ultimele cuvinte erau despre tata pe care l-am visat la o vreme după moartea lui. Aveam nevoie să mă opresc. M-am întins pe pat, să-mi adun puterile câteva minute, iar câteva minute s-au făcut două ore. Am început să visez. Am visat un bărbat care ştia totul despre mine. Eram în casa lui şi apăreau tot felul de oameni. Dar el vorbea şi cu mine în timp ce răspundea celor care intrau şi ieşeau pe mai multe uşi.

 

La un moment dat a trebuit să-şi schimbe hainele şi cu cel mai firesc aer din lume şi-a dat jos cămaşa,  pantalonii. Părea că se încurcă în gesturi, ca un copil care nu ştie ce să facă singur cu propria îmbrăcăminte. Întârzie alintat să înveţe. M-am lăsat în genunchi în faţa lui, cu o naturaleţe care părea atunci singurul fel de a reacţiona. Şi l-am ajutat. Vorbea încă, eram cu faţa aproape de trupul lui. Îl vedeam gol, părea mult mai înalt decât orice bărbat pe care îl cunosc în realitate –  care realitate? – mă uitam la el şi îmi trezea o duioşie enormă. Starea lui de goliciune, pielea de catifea, de frăgezime. Sentimentul că este complet deschis, fără nicio frică, gata să primească ceea ce vine spre el şi gata să vină instantaneu în întâmpinarea lumii.

Nu ştiu dacă-ţi poţi imagina ce s-a petrecut cu mine. Eram cu faţa aproape de coapsele lui, îi priveam falusul… Obrajii au început să-mi ardă. Şi-atunci a izbucnit adoraţia, nu gândeam, nu mă întrebam nimic. Îmi amintesc sentimentul acela de libertate. Total. Şi gesturile curg şi spontaneitatea le dă o dimensiune  profundă, un firesc dincolo de bine şi rău.

 

Îi simţeam vulnerabilitatea de floare, dar nu-l simţeam slab. Dimpotrivă. Era în întreaga lui făptură o forţă calmă, egală, ceva cuprinzător şi vertical. Fără asprime. O forţă de soare bun. Şi m-am apropiat cu buzele de falusul lui. Nu-l pot descrie. Eram orbită de atracţia aceea nesfârşită. Nu cred că l-am văzut. Nu acesta e cuvântul. L-am simţit. L-am atins, l-am sărutat, l-am absorbit ca pe o respiraţie definitivă, să fiu una cu el. Nu era ardoarea pe care mi-o ştiu, ci setea de fi pătrunsă de tot ce simţeam că este el în momentul acela suspendat din ceasornice.

 

 

 

Poate că priza mea pe ceea ce înseamnă realitatea în termeni cotidieni a făcut să se petreacă tot ce a urmat. Pentru că am mai avut timp şi ochi să observ una din uşile camerei şi am spus prudentă: „Ar fi bine s-o închidem.” M-a ridicat în picioare şi m-a îmbrăţişat. M-a strâns lângă el, cu tandreţe fluidă, orice exclamaţie, orice cuvânt al meu, al lui  era pe deplin firesc. Cu un moment înainte, când stăteam la picioarele lui şi îl cuprinsesem, a avut un gest fermecător de alint, un suspin de surpriză. „Ce răsfăţat eşti…”, i-am spus. Era o intimitate rotundă şi chiar dacă numai el îşi lăsase hainele deoparte, fusese un îndemn tăcut, un impuls să mă dezgolesc în inima făcută nufăr şi să-l primesc pe deplin.

Bărbatul-care-mă-cunoaşte-complet s-a îndreptat spre o altă uşă din cameră, l-am urmat şi am intrat împreună într-un tunel foarte lung. Brusc nu mai era gol, m-am mirat şi m-am gândit că are, probabil puteri paranormale şi poate apărea în orice formă. S-a oprit fără cuvânt. M-am oprit şi eu, dar n-am mai apucat să-l întreb nimic, s-a întors rapid spre mine. Şi nu mai era el, de fapt nu mai era doar el. Era o fiinţă cu un voal peste faţă, care părea când femeie, când bărbat.

După prima secundă de stupoare, am tras un ţipăt de sperietură. Sub voal îşi schimba chipurile cu repeziciune – ştii cum, Elixi? la fel ca imaginile care se reflectă de pe coridorul arhiplin în geamul unui compartiment luminat, noaptea. La un moment dat a fost de parcă mi-ar fi făcut nostim cu ochiul, pentru că unul dintre chipurile pe care le-am zărit a fost al unei femeie bătrâne, fardate ţipător, cu un aer  pretenţios, care mi-a imitat sperietura cu un comic irezistibil. Şi a scos chiar şi un ţipăt caraghios, imaginea fidel ironică a ţipătului meu dinainte.

 

 

N-am avut timp să râd, pentru că stările erau atât de rapide, încât le simţeam aproape simultane. Dar am intrat în iureşul acela şi chiar cred că am spus: „Daaaaaaa? Bineeeeeee. Şi eu pot să fac asta.”  Şi nu ştiu de unde, nu ştiu cum, mi-am pus la rândul meu un voal pe faţă şi am început să repet, să oglindesc expresiile pe care le lua maestrul sub ochii mei. Atunci mi-a fost extrem de clar că totul e chiar un joc. Şi acesta e mesajul pe care el mi-l transmite. Aceasta este iniţierea. Am ştiut cumva că la fel se petrece în Bardo. Mi-am adus adică aminte că în Bardo nu voi avea de ce să mă înspăimânt, orice mi-ar apărea în faţa ochilor. Pentru că nu sunt decât reprezentări ale unor stări sau ale altora şi dacă nu mă identific cu ele n-au nicio putere asupra mea. Aveam o claritate neaşteptată. La fel ca în momentele despre care ţi-am povestit, când am ştiut că aş fi putut muri şi n-am avut nici o tresărire.

Jocul a încetat pe neaşteptate. Cel-care- mă-ştie-pe-deplin şi-a continuat drumul prin tunel. Era atmosferă subterană, cu lumină palidă şi stranie, dar nu-mi era frică. Eram cu el. Mergeam în spatele lui, cu sentimentul că mă ghidează. Mă lăsasem în mâinile sale, asta a fost şi asta mi-a dat o senzaţie totală de siguranţă. În acelaşi timp conştiinţa mea era foarte vie, foarte prezentă, fără nimic spectaculos însă, doar atenţie la intensitate maximă.

Am ajuns într-o încăpere unde se aflau şi alţii. Aş fi vrut să fiu aproape, să ajung din nou lângă el. Mai mulţi bărbaţi cu feţe lemnoase, nefireşti veneau spre mine cu aer agresiv, parcă mă provoacau să fiu şi eu agresivă, ca să-mi pot face loc, să ajung lângă el.

La un moment dat nici nu-mi mai era foarte limpede ce urmăresc, îmi pierdusem scopul, energia pe care mi-o opuneau acei oameni cu feţe rigide era atât de mare, încât trecuse în prim plan. Şi nu ţin minte dacă am întrebat cu voce tare „Ce să fac?” sau, amintindu-mi… ca prin vis de bărbatul-care-ştie-totul-despre-mine i-am cerut cumva sprijin. Pe el nu-l vedeam, credeam că l-au ascuns neprietenoşii. Atunci s-a petrecut ceva…

„Roagă-te.” Mi-au strigat, mi-au şoptit neprietenoşii, nu ştiu exact cum au făcut-o. Am auzit de parcă fiecare celulă din mine era o ureche şi milioane şi milioane de glasuri şopteau sau strigau, iar eu le auzeam cu milioane şi milioanele de celule. Era o simultaneitate infinit multiplă…, fiecare lucru era mai multe deodată. Iar faptul că înşişi cei lemnoşi îmi dădeau soluţia cum să le dizolv agresivitatea, mi-a trezit uimirea şi în aceeaşi clipă intuiţia că ei sunt, de fapt, tot maestrul care ia toate acele înfăţişări ca să mă ajute să înţeleg, să văd jocul de umbre, jocul iluziei universale, să mă ajute să mă descătuşez odată pentru totdeauna de suferinţă.

Am început să spun „Doamne, Dumnezeule, Tată Ceresc”, „Doamne Dumnezeule, Tată Ceresc”, nu puteam să rostesc cuvinte atunci, era un gest interior, o chemare uriaşă care mi-a făcut şi sângele să devină ascensional. Dar nu aveam sentimentul de emoţie, nu era ceva cunoscut, avea un fel de limpezime impersonală, un dor care nu era al meu, era al lui Dumnezeu de Sine Însuşi, nici nu ştiu cum să-ţi spun, Elixi, nu ştiu cum să-ţi spun.

 

 

Lemnoşii încă mă priveau, erau aproape aliniaţi în faţa mea şi o vreme am avut sentimentul că mă scrutează cu un fel de neîncredere, ca şi cum ar fi zis „Asta e rugăciune? Nu-i de ajuns.” A fost ca o capcană în care sufletul meu nu a căzut de data aceasta. O aluzie la  ceva atât de obişnuit pentru mine – slăbiciunea de a depinde, slăbiciunea de a mă tulbura, de a mă simţi nesigură dacă reacţia celuilalt, a celorlalţi îmi pune la îndoială acţiunile, stările, bunele intenţii. Dar când îl chemam pe Dumnezeu în mine nu a contat ce cred lemnoşii, ce se citea pe chipurile lor. De la un moment încolo am închis ochii şi m-am aruncat toată în strigătul acela. Înainte să-i deschid din nou am ştiut că lemnoşii îmi vor face loc să merg lângă el. Când i-am deschis deja dispăruseră.

Am plecat mai departe cu bărbatul-care-ştie-totul-despre-mine şi din tunelul acela îngust am ajuns într-o sală enormă. Aceeaşi lumină de subterană palidă. În timp ce îl urmam printre oameni am ştiut că visez şi că trebuie să ţin minte ceea ce visez. Pentru că este întâlnirea mea cu cel care mă ghidează, o întâlnire fără frică, fără orgoliu, fără confuzie şi emoţii crucişe. Am ştiut că visul acesta va ivi noi înţelegeri, noi conştientizări. Îmi repetam întruna: „Trebuie să-ţi aminteşti, trebuie să-ţi aminteşti. O să-ţi aminteşti perfect.”

 

 

Am întâlnit nişte oameni care mă cunoşteau, se pare că şi eu îi cunoşteam pe ei, deşi nu-mi amintesc pe cineva anume. Am aflat că a murit Alin, un coleg pe care îl ştiu mai mult din vedere. Era de fapt chiar înmormântarea lui şi unii dintre cei care o pregăteau mi-au cerut să spun câteva cuvinte. „Când?” „Când începe totul.” M-am apucat să caut hârtie şi ceva de scris. Ironia a făcut să găsesc doar un ziar pe a cărui manşetă am reuşit să notez cel mult o propoziţie. Pixul pe care îl primisem n-a mai făcut nici măcar o literă în plus.

Pe ghidul meu nu-l vedeam, cred că îl înconjuraseră mai mulţi, oamenii care voiau să discute cu el. Simţeam că este acolo. Şi îmi aduc aminte cum am lăsat deoparte ziarul şi pixul rebel, zâmbind. Am avut din nou sentimentul că totul e un joc, că nu contează nimic în afară de starea senină, de starea lucidă. Imediat ce am gândit asta, mi-am auzit numele şi am ştiut că trebuie să merg în faţă, pe un fel de scenă improvizată. Am ştiut că voi vorbi simplu şi îi voi face şi pe ceilalţi să zâmbească.

Cuvintele veneau de undeva, de dincolo de mine, cred că aveau puterea adevărului. Şi aveau căldură, aveau umor, oamenii într-adevăr au zâmbit, moartea nu însemna ceva teribil, nimeni dintre noi nu o privea ca pe  marele călău. Era o întâlnire cu prietenii, o petrecere pe care o dădeam în cinstea unuia dintre noi, care pleca acum pentru mult timp.

 

În toată mulţimea aceea am întâlnit deodată privirea lui. A bărbatului-care-mă-cunoaşte-complet. Era departe de mine, dar în momentul când l-am descoperit am simţit că spaţiul se răstoarnă şi ochii lui îi inundă  pe ai mei. M-am unit cu ochii lui. Oamenii care se aflau de faţă au încremenit în mişcările pe care le făceau, în cuvintele pe care şi le spuneau, cu mimica de atunci. Am avut sentimentul că e mai mult decât o scenă care a rămas în suspensie. Am uitat să respir. Era un stop cosmic.

Atunci m-am trezit brusc. Dar n-am îndrăznit să fac nicio mişcare, îmi era frig, nu mă învelisem cu pătura când m-am aşezat pe pat. Eram atentă să nu scap cumva visul, să nu-l las să-mi alunece din memorie. Am rămas aşa, ca un echilibrist care trebuie să facă următorul pas pe o coardă îngustă, la mare înălţime.

Şi m-am aşezat în faţa calculatorului după ce am lăsat jaluzelele în cameră, am deconectat toate telefoanele. Am făcut linişte totală în minte. Am povestit visul acesta cu ochii închişi, cu lungi pauze între momentele pe care ţi le-am descris. Nu pentru că mi-am căutat cuvintele, am scris aproape neglijent. Ci pentru că nevoia de a medita era imperioasă. Am scris şi am meditat, am scris şi am meditat. Ştiu că visul acesta este un răspuns la căutarea mea, la fascinaţia mea pentru ce înseamnă Moartea. Despre ce înseamnă Bardo.

În ultima vreme, din vară, când am ales temele pe care le-am numit „Jocuri cu moartea” cred că mi-am asumat să-i înţeleg mai profund mesajul. Din durerea şi din revolta pe care le-am trăit atâta vreme înainte de marea mea răscruce, din rătăcirea şi căderea pe care mi le-am  permis chiar şi după aceea… să se înalţe un sens, să se înalţe o lumină. Şi chiar scriind despre misterul şi înţelepciunea morţii, despre compasiunea ei şi despre devoţiunea ei faţă de Viaţa cea eternă ştiu că eu însămi voi înainta în această înţelegere, meditând ca să pot înţelege, fiind trează interior ca să pot înţelege, plonjând continuu în abisul sincerităţii.

Vreau ca ceea ce a însemnat durere în experienţele mele să devină rădăcina pentru arborele care urcă la cer. Căci atunci când nu se transformă în prefaţa unui triumf al spiritului suferinţa este cu adevărat un păcat. Unul dintre cele mai grele. Şi asta ţi-o spune un om care ani de-a rândul a glorificat suferinţa, ca pe un semn de participare intensă, de autenticitate a sufletului. Ca pe un semn al viului. De fapt suferinţa e desprinderea de inima lui Dumnezeu. Cum să suferi când eşti în braţele Iubitului? Cum să suferi când toată fiinţa îţi este plină ochi de El? Cum să suferi, Elixi, când Inima lui pătrunde continuu inima ta…

 

Prima parte a textului este aici

A doua parte este aici

Anunțuri
16 comentarii leave one →
  1. Octombrie 3, 2010 4:11 pm

    Profunzime, adancime – capacitatea de a reda atat de bine o stare onirica… Postul asta m-a captat mai mult decat oricare altul de pana acum. Poate pentru ca inteleg atat de bine senzatiile, atmosfera pe care le-ai descris. Fiecare are felul lui de a visa, dar unele vise sunt mai mult decat atat, sunt revelatii, sunt porti deschise spre alt univers. Lumea asta e a naibii de sucita… un suflet framantat isi poate gasi linistea – sau macar raspunsuri, semne, cai – in lumi paralele.

    • Octombrie 3, 2010 4:39 pm

      Mulţumesc, Shadow, ştiu de ce te-a captat mai mult decât alte povestiri… Şi tu ai fascinaţia aceea pentru lumea unde se plămădesc toate misterele, ţi-am văzut paginile 🙂

      A fost un vis care mi-a rămas impregnat în suflet. Tremuram când m-am trezit. Ştiam că e un vis iniţiatic, ştiam că îmi arată ceva important despre moarte şi despre credinţă. A fost un răspuns care a reverberat în adâncul inimii, n-a rămas pe alunecuşul minţii.

      Îţi mulţumesc pentru felul cum mă citeşti 🙂

      • Octombrie 3, 2010 11:28 pm

        Uneori ma gandesc ca asta e singurul care ne salveaza. Visul.
        Si nu ar trebui sa-mi multumesti – e deja ceva firesc, cititul asta, e ca un fel de impartasanie, ma ajuta sa imi hranesc golul din suflet cu emotii si fraze… Si-mi incalzesc inima descoperind congruente si intrepatrunderi.
        Intotdeauna am preferat sa-mi hranesc mai intai sufletul…

  2. celina permalink
    Octombrie 3, 2010 4:56 pm

    …parca este un alter ego al meu..nici nu stiu ce sa mai cred…o sa ma imbolnăvesc…

    • Octombrie 3, 2010 10:18 pm

      … mai bine crezi că o să te vindeci, draga-mi Celina. Caută cele luminoase şi desfată-te cu ele 🙂

  3. celina permalink
    Octombrie 3, 2010 6:01 pm

    Nu am mai intilnit o atmosfera si o vibratie atît de puternică şi de orginală..şi crede-mă, am citit ceva număr de cărţi la viaţa mea. Decorul şi registrul ideilor, totul este de o forţă tranquille iar ideea de la final este uriaşă!”Cum să suferi când toată fiinţa îţi este plină ochi de El? Cum să suferi, Elixi, când Inima lui pătrunde continuu inima ta…” ai dreptate Deea şi totuşi există abisul unei absenţe… a Celuilalt, care te întipăreşte în suferinţă. Dar literatură în limba română la nivelul ăsta? Ştefan Bănulescu poate …dar nu, era foarte cuminte …şi mă pricep, crede-mă, destinul meu este imaginarul literar, chiar numele meu este luat de părinţi dintr-o carte..citeau o carte cînd erau îndrăgostiţi Jane Eyre, acolo in primele pagini apare Celine Varens…e numele meu pe care l-au plăcut…Oricum eşti formidabilă şi prin curajul de a practica o astfel de literatură în inima cyberspherei…Mona Lisa Over Drive este o copilarie pe lîngă tine… scuze Domnule Gibson–dar cred că începe un nou Count Zero…

    • Octombrie 3, 2010 10:39 pm

      Celinuş, mă copleşeşti, ca întotdeauna 🙂 Ai simţit că e într-adevăr o asumare să scriu aşa, cu inima pe tastatură. Nu eram chiar naivă când am început, acum un an. Citeam de vreo câteva luni bloguri de tot soiul. Şi comentarii şi uneori dialoguri cu trolli şi violenţe triste ca orice violenţă.

      Poate o să surâzi. Dorinţa mea cea mare a fost ca ceea ce scriu să mişte sufletul oamenilor. Să-l ajungă, să-l cuprindă, să-l sărbătorească. Să-l facă prieten cu el însuşi. Căci ştii şi tu – sufletul nu-şi e totdeauna prieten. Atunci când vine mintea şi-l orbeşte, îl leagă la ochi cu frica.

      Am vrut ca mai mult decât orice fir de talent ar fi fiind în aceste pagini, scrisul meu să ridice omenia din mine şi respiraţia căreia nu-i ajunge pânza subţire de peste creştetul capului şi vrea cerul tot. Scrisul să mă facă om şi să se adreseze bunătăţii din ceilalţi. Şi libertăţii lor. Şi voluptăţii. Şi măreţiei lor.

      Şi de fiecare dată când cineva mă citeşte aşa, cu inima în privire, şi îmi şopteşte un cuvânt de bucurie că ne-am găsit în iureşul acestor timpuri simt că mi se face un dar. Nu pentru a fi fericiţi de toată frumuseţea şi nesfârşirea din care suntem alcătuiţi, nu pentru asta ne întâlnim noi în vieţi? Eu aşa cred. Poate ne aducem aminte şi dăm deoparte restul. Resturile.

      Mulţumesc cu totul şi cu totul, draga-mi, Celina-mi 🙂

  4. Octombrie 3, 2010 11:08 pm

    Da… ai publicat si tu un text despre vis.:) Nu stiu ce sa graiesc despre sincronizare… Cat despre text… tot Virginia Woolf ai ramas pentru mine, parca si un pic din nonconformismul lui Lawrence.

    • Octombrie 3, 2010 10:44 pm

      Oooo, Alexandru… sunt fără replică. Virgina Woolf şi Lawrence… Amantul doamnei Chatterley mi se pare una dintre cele mai minunate cărţi ale acestei lumi.

  5. Octombrie 3, 2010 10:40 pm

    Sublim, ca intotdeauna…scrii extraordinar, descrii stari…esti superba, amica draga!

    • Octombrie 3, 2010 10:45 pm

      Mulţumesc extraordinar, amicul meu drag 🙂

  6. cravatarosie permalink
    Octombrie 5, 2010 5:01 pm

    va astept joi in Artjazz la ,,Seara de teatru” de la 20:30. intrarea libera 🙂 cine vrea sa atace scena cu o poezie/un monolog/ o schita in 2 sau 3 ? who dare? 😛 I’ll be there 😉

  7. Tavi Alexandru permalink
    Octombrie 6, 2010 12:45 am

    Eros şi Thanatos se regăsesc în visul scris, atât de bine amintit. Metafora tunelului, a trecerii, a transformării, reda teama ta de viitor, incertitudinea. Vulnerabilitatea îşi caută sprijin în verticalitatea atât sexuală, cât şi morală a celui care te-a cunoscut complet. Nu îţi doreşti să ai unghere, tainiţe neatinse.I le-ai dăruit lui firesc, el devenind instrumentul luminării tale.

    Apare şi blândeţea, sentimentul matern, dar şi trupul de femeie acaparator. Tu devii cea care posedă şi iubind alungi orice urmă de păcat. Cuplarea voastra este aşezată lumii, un voyeurism dorit, ce aduce şi mai mare excitare a nervilor gingaşi şi vaselor de sânge ce se dilată în pasiune. E ceva aproape religios în pasiunea pentru Elixir ce şi-a pierdut r-ul, răul, reticenţa, care răscoleşte şi reaşează.

    Există o asceză şi în dragostea păgână cu nimful ce te-a cunoscut complet.Lunecarea în tunelul simbol, pare o noapte fără vise urmată satisfacţiei împlinirii. Aşezarea la picioarele lui, umilinţa neumilă , în faţa minotaurului, a Panului, ce devine şi herub, şi fraged lujer ridicat spre tine, prin tine, spre un cer. Nu e aici nimic trivial, e o marturisire dorită a gândurilor tainice prelinse în vis. Trezirea e nesemnificativă. Elixirul rămâne prezent în realitatea goala şi golindă.

    Textul poate fi interpretat şi psihanalitic, dar am avut senzaţia, dupa citirea lui, că te cunosc şi mai puţin. Posesia devine irelevantă, cunoaşterea devine neştire şi ţi se face şi teamă, ca în faţa unei plante tropicale, cu idei mirositoare şi floare de gand, cu trup petală şi adâncit ca o pâlnie. Eşti ca în faţa unei plante carnivore, cu denumirea latină „dulceas amanita deesus”, sau cam aşa ceva:)

    🙂 🙂 Ok, floare de carne! 🙂 🙂

    • Octombrie 6, 2010 12:05 pm

      Super analiza!

  8. DION permalink
    Martie 27, 2011 2:00 am

    Oniric si atat de exact! @Shadow, Celina si ceilalti, e reconfortant sa intalnesti atatea sensibilitati in acelasi loc.

  9. Iulie 9, 2011 9:53 am

    Textul asta mi-a adus aminte de Ochi de caine albastru 🙂 Am observat ca iti place Marquez. Si mie. Desi, se pare ca din motive diferite 🙂 Imi place cum scrii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: