Skip to content

De multe ori ameţitor

Octombrie 2, 2010


Îţi povestesc, totuşi îţi povestesc. Simt uneori că povestirile acestea sunt ca o punte desfăşurată spre tine, ca un spaţiu care se creează anume, să ne întâlnim. Numai că spaţiul acesta e de fapt sufletul meu supradimensionat, care se aşterne sub noi doi. Şi dacă închid ochii ca să privesc mai bine, puntea nu mai e punte,  ci mai degrabă un covor zburător. Pentru că nici malurile acelea nu sunt fixe, au şi ele curgerea lor, au şi ele o înălţare.

 

Şi am câteodată un sentiment paradoxal – cui povestesc de fapt? Bărbatului care răspunde la telefon cu glas strâmtorat şi păstrează când ne vedem gesturi de o infinită precauţie, să nu depăşească rama unui tablou pe care şi l-a conturat de unul singur? Cui povestesc, sufletului pe care îl simt curgându-mi prin suflet, pe care îl ştiu într-un mod inexplicabil, chiar şi în momentele când mi se pare cel mai străin?

Balansul acesta este de multe ori ameţitor, Elixi.

 

 


 

Anunțuri
6 comentarii leave one →
  1. Luntrasul permalink
    Octombrie 2, 2010 3:42 pm

    Povestesti sufletului lui draga Deea. Barbatul care raspunde la telefon… este doar o proiectie in lumea materiala. Tu vezi in el sufletul pe cand ceilalti ii vad aparenta. Manifestarea iubirii transcende cliseele dinamice al ramelor de tablou. Si da… covorul zburator poate urca la inaltimi ametitoare. Ai sufletul supradimensionat, dar nu se poate zbura cu o singura aripa, deci cineva iti raspunde in planul subtil. Indraznesti sa iubesti. Si esti abia la inceput de drum. A wonderful journey. A wonderful life.

    • Octombrie 4, 2010 1:54 am

      Ah, Luntraşule, Luntraşule… de când am scris micul poem „Mă întorc mai târziu la nemurire” ai venit şi tu în apele paginilor mele :):)

      Cine eşti totuşi? Ai dreptate, caut să văd sufletul. Sper să ai dreptate şi mai departe 🙂

  2. celina permalink
    Octombrie 2, 2010 4:29 pm

    pai ne cam reduci la tacere si pleci mai departe

    • Octombrie 4, 2010 1:57 am

      Nu plec nicăirea, Celinuşka. Şi nu vreau să reduc la tăcere, ci să readuc la bucurie 🙂

  3. Octombrie 3, 2010 10:45 am

    E fascinanta realitatea a doua iluzii, plasmuite in doua minti, intretesate.
    E fascinant de trista uneori.

    • Octombrie 4, 2010 1:56 am

      Vreau ultimul loc, mi-era dor să mai vii pe-aici. Să spui cuvinte rotunde.

      Oare două iluzii să fi fost? În cazul meu, al istoriei mele de dragoste sau în general spui de plăsmuirile întreţesute ale celor două minţi? Orice iubire adică are o doză considerabilă şi alarmantă de iluzie?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: