Skip to content

O viaţă şi cu moartea două (II)

Septembrie 30, 2010

 

Să nu-ţi imaginezi că eu am înţeles pe deplin ce este moartea. Dacă aş fi înţeles n-aş mai avea decât lacrimi de fericire. Am înţeles doar că există un sens adânc al prezenţei sale în lume. Înainte nu credeam asta. Am înţeles că merită să caut înţelesul ei complet. Dar ştiu că moartea însăşi nu poate fi cunoscută până nu-mi recunosc esenţa interioară. E ca şi cum aş vrea să plec într-o călătorie, dar nu ştiu unde şi pentru cine să iau bilet.

 

Pentru mine este uluitor ce se petrece cu sufletul omenesc de-a lungul vieţii, Elixi. Îmi dau seama că după nişte ani în care multe întrebări de-ale mele şi-au primit răspunsul, nu ştiu  cum anume se pot transforma suferinţa şi revolta în înţelegere şi credinţă. Ştiu că o stare din subsolurile inimii  poate să devină energia de ascensiune care te duce dincolo chiar de această stare. Ştiu că alchimia spirituală transformă metalele grele în lumină. Sunt convinsă că există un punct misterios în care se poate face trecerea. Iar eu am, cred, această fascinaţie a exploratorilor care au fost gata să îngheţe pornind în expediţie prin zăpezi, pentru a descoperi punctul exact în care este Polul Nord. Cred că de fapt asta îmi doresc. Să găsesc acest punct în care orice om care vrea de-adevăratelea ar putea să facă trecerea spre potenţialul propriei deveniri. Pentru că, după destule greşite înţelegeri şi entuziasme bine intenţionate, dar prost desfăşurate în relaţiile cu oameni pe care voiam cu tot dinadinsul să-i conving de revelaţiile mele, am realizat că devenirea întru fiinţă este profund personală. În interiorul căii spirituale există calea unică a persoanei unice care a ales să o urmeze. Devenirea ei nu seamănă, de fapt, cu a nimănui altcuiva. Are nuanţe irepetabile, are resorturi care se declanşează potrivit alcătuirii sale unice, trecutului, experienţelor, psihicului său unic.

Iată ce scriam la înmormântarea lui Grigore, cu un an şi ceva înainte de marea mea răscruce.

„De ce să-l ierte Dumnezeu? Noi să-l iertăm pe Dumnezeul care  îmbrânceşte oameni în lume şi îi chinuieşte, îi umileşte, îi omoară.

Sub masă stăteau dezorientaţi nişte papuci de plastic. Între ei o cană. Întregul apartament sărăcăcios făcea durerea de nesuportat.

Grigore îmbrăcat în costum avea un aer nefiresc şi părea slab lihnit.

L-am îngropat într-un morman de gunoi şi moloz gata să se prăvale. Într-o rână de deal. Cineva a aruncat la un moment dat cu o cărămidă care s-a izbit de cruce. Am tresărit cu senzaţia că l-a lovit pe Grigore chiar în frunte, redeschizându-i rana aceea adâncă şi neagră. Cu mâinile lor l-au îngropat prietenii. Doi gropari priveau doar şi mai dădeau câte un sfat. Bătuseră cuiele de la capacul sicriului şi unul din ei îşi înfipsese ciocanul la spate, sprijinit în curea. Pe marginea de beton a mormântului lângă care stăteam văd o grămăjoară de cuie ruginite şi strâmbe. M-am gândit la viermii schimonosiţi din pământ.

Mai jos lucrau oameni tocmiţi. La răstimpuri loveau piatra crucii ca pe-o toacă. Mama lui Grigore obosise şi se aşezase pe marginea altei gropi pregătite cu mortar. Aplecată toată de spate, cu mâinile în poală.

Coborând în curtea bisericii spre mormântul improvizat între alte gropi înghesuite, gata să se năruie cu oameni cu tot, Doru ţinea grijuliu crengile copacilor. Să nu-i atingă lui Grigore faţa, să nu i-o rănească, să nu i-o zgârie. Tot convoiul care îl urma pe Grigore fusese obligat să grăbească pasul, pentru că prietenii lui, purtându-i pe umeri sicriul mergeau repede, cu furia care se transformă în fugă.

 

Ce poate fi mai chinuitor decât moartea? Trupul ţi se sparge, devine un mecanism al putrezirii şi inima se destramă fir cu fir, toată iubirea, toată speranţa aruncată cu zgomot şi zaruri în întâmplări, în eterna amânare, în armistiţiul incert cu suferinţa şi catastrofa trebuie abandonate uite-aşa, întorcându-te pur şi simplu pe călcâie, lăsând altora grămăjoara trecutului tău şi a prezentului tău. Viitorul e anulat dintr-o trăsătură, ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată vorba despre aşa ceva.

Sărutându-i obrazul pietrificat, câteva lacrimi au alunecat peste galbenul bolovănos al acelei feţe. Am aflat că maşina a făcut mişcări dezordonate, Grigore s-a chinuit să o strunească în timp ce viaţa îi derapa sub ochi. Nici eterna împăcare a morţii – unde nu este durere, zice-se – nici splendoarea de pulbere a fericirii întâmplătoare din trecutul lui nu cred că ar putea compensa acele momente, spărtura aceea în timp când moartea se căsca peste el, singur, strivit. Suferinţa căreia nici sfinţii nu-i rezistă, moartea noastră cea de toate veacurile. Secundele acelea bulbucate, umflându-se ca un balon cu plumb, devin tortura ultimă, te injectează plesnindu-ţi încheieturile, tu însuţi te umfli insuportabil, târât de cai în cele patru zări, îţi vezi ochiul rostogolit şi sprânceana scuturată, chipul pe care îl aveai – spart în cioburi fără număr. Câtă pierdere de sine aduce moartea, irepetabila ei suferinţă.

Nu cred în mântuirea vieţii de dincolo nu pentru că Dumnezeu e cu adevărat absent din alcătuirea lumii. De altfel nici nu bănuiesc la ce le-ar folosi oamenilor existenţa lui buimacă. Dar mă cutremură viziunea morţii ca multiplicare infinită tocmai a durerii de care nu mai poţi să te refugiezi în speranţă, care îţi roade puterile până la inconştienţă. O căldare de apă aruncată peste leşul unui suflet etern muribund şi tortura izbucneşte proaspăt, urcă fără a te ucide, menţinându-te în punctul acela fragil din care altă găleată de apă te înzdrăveneşte pentru o altă schingiuire.

Moartea – perpetuum mobile al suferinţei, al frustrării şi al nevolniciei din timpul vieţii, reluat cu intensitate sporită şi fără capăt. Firimiturile eu-lui pe care vrei să le strângi în pumn şi să simţi cum zvâcnesc, sentimentul de părăsire ca atunci când cercul fiecărei vârste îţi pune bocceluţa în mână şi te alungă şi nu ai încotro să pleci. Stai în prag cu privirea rătăcită, dincolo de uşă e ceva cald şi neînduplecat, tu nu mai ai loc, conturul tău e decupat şi totuşi s-a umplut într-o clipă. Din moartea ta stai răsfirat peste lume şi durerea pulsează oribil, îţi este ruşine, frica, disperarea te îneacă laolaltă cu noroaiele tuturor amintirilor tale. Tremuri în afara vieţii, mai jos şi mai singur decât ultimul cerşetor din strada umilă, nu-ţi aparţine nimic, dar totul”

Nu mai ştiu ce idee am avut atunci, textul aşa se încheie, fără punct, de parcă gândurile s-au frânt şi n-am mai putut nota nimic. Îmi aduc aminte totuşi că am scris ca într-un fel de transă, imaginile acelea despre moarte izbucneau de undeva, dintr-un plan în care nu-mi propusesem să pătrund, dar care, mulţi ani mai târziu am aflat că este obiectiv, chiar dacă nu material. De aceea, de fapt, am şi avut certitudinea adevărului când am început studiul spiritual despre moarte, pentru că eu trăisem fulguraţii ale acestor adevăruri, doar că fuseseră cioburi de percepţii şi nu ştiam că există o coerenţă, nu ştiam că există o cauză, un scop, o salvare reală. Nu ştiam că există eternitate.

Atunci am scris cu zgomot şi furie. Peste mulţi ani aveam să-mi confirm intuiţiile pe care le avusesem despre drumul sufletului dincolo. Nici măcar nu auzisem de Bardo Thodol când a murit Grigore, dar am ştiut cumva lucruri care mai târziu mi s-au confirmat.

Am simţit atunci cum este pentru sufletul care porneşte călătoria  fără să cunoască taina profundă a trecerii, împovărat de tot ceea ce l-a legat aici. Şi aveam să aflu mai târziu, de la tibetani că moartea este pentru unii, pentru mulţi dintre noi, plutonul de execuţie în faţa căruia ajung cu ochii legaţi.

Îmi aduc aminte că am venit de la cimitir şi am scris dintr-o respiraţie ceea ce ai citit. A fost un soi de viziune spontană în care se întretăiau probabil strigătele prietenului nostru năucit încă, fără să înţeleagă ce s-a petrecut cu el – tibetanii spun că o moarte violentă este cel mai mare pericol pentru un om, deoarece nu are timp să relizeze că face trecerea şi sufletul este aruncat într-o stare de confuzie şi de suferinţă continuă – şi flash-uri de stare din atâtea şi atâtea morţi prin care eu însămi ai rătăcit. Dar vorba lui Steinhardt care spune cam aşa: Descrierea pe care o fac existenţialiştii lumii  este impresionant de exactă. Aşa arată lumea fără Dumnezeu. Dar Dumnezeu există. Vorba lui Steinhardt – eu intuisem o parte a morţii şi o descriam ca pe unica realitate. Dar există o faţă a morţii pe care nu am cunoscut-o decât după marea răscruce, o dimensiune pe care atunci nici măcar nu o bănuiam.

 

Toată ştiinţa noastră despre viaţă, fie ea şi spirituală, nu face nici cât o ceapă degerată dacă nu ştim ce ne întâmpină dincolo. Sau dacă ştim doar, fără să ne fi pătruns de toată această cunoaştere, fără să o trăim şi fără să o respirăm cât suntem încă vii. Nu la mult timp după îngropăciunea lui Grigore am descoperit că suferinţa mistuitoare a morţii nu este o fatalitate – aşa cum am crezut multă vreme. Dimpotrivă, fiinţa poate intra în planul acela în plină glorie şi lumină, în deplină preafericire. Iar harta cu scurtăturile care conduc sufletul chemat dincolo drept în inima lui Dumnezeu există şi o putem descifra, putem afla cum s-o folosim.

Ştiinţa tibetană de a muri m-a învăţat că dincolo suntem puşi în faţa unei oglinzi perfecte: cea a propriei conştiinţe. Acolo ne întâlnim cu adevărul  gol-goluţ al propriului psihic. Bibliotecile noastre de nisip se surpă. Toate măştile noastre se topesc. Făpturile terifiante de care povesteşte Bardo Thodol sunt metafore ale stărilor pe care le-am trăit de-a lungul vieţii, amplificate, repetate. Ceea ce îngădui să-ţi locuiască în inimă şi în conştiinţă cât te afli în lumea aceasta, îţi va deveni locuinţă cât te afli în moarte. Când te afli în Bardo, în trecere spre o nouă încarnare. Iar în Bardo nu poţi trişa, nu te poţi păcăli, nu ai unde să fugi, nu-ţi poţi anestezia conştiinţa. Te confrunţi total cu tine însuţi, cel care ai fost, nu cel care ţi-ai imaginat că eşti. Eşti pus faţă în faţă cu frici pe care te-ai străduit, poate, o viaţă să ţi le negi, să ţi le minimalizezi, să ţi le îngropi. Ele au funcţionat însă, au reverberat în multe din  gesturile, reacţiile, reţinerile, excesele pe care le-ai avut. Iar în Bardo ies la  iveală. Dacă nu le-ai identificat şi nu le-ai depăşit cât timp ai fost în viaţă, în moarte nu le poţi ocoli.

 

Îţi aduci aminte „Călăuza”? Primului ghid din zonă i se spunea Mistreţul. Fratele lui murise şi, cu toate că nu avea dreptul să folosească în interes personal încăperea unde se împlineau toate dorinţele, Mistreţul a intrat acolo şi a cerut o minune, plângând şi rugându-se pentru fratele lui. La scurt timp după ce s-a întors din zonă a căpătat însă un sac cu bani!

A primit lucrul după care tânjea cu adevărat, ceea ce alcătuia substanţa autentică a subconştientului său. Am văzut Călăuza de vreo opt ori. Dar de fiecare dată când se ajunge la momentul acesta mă trecea un fior. Şi mă întrebam: „Dacă aş intra în camera magică şi m-aş ruga, oare ce mi-ar dezvălui despre mine, care este răspunsul pe care l-aş primi? S-ar potrivi cu ceea ce cred eu că mă însufleţeşte?” Şi îi înţelegeam, crede-mă, pe cei doi, Fizicianul şi Scriitorul, care, deşi străbătuseră atâta drum şi scăpaseră nevătămaţi din atâte încercări, n-au avut totuşi curajul să treacă de pragul camerei unde voiseră să ajungă. Erau în uşă şi priveau apa care clipocea pe podeaua încăperii. Priveau pur şi simplu. Întotdeauna după film am rămas cu un gust amar din cauza scenei în care cei doi se resemnaseră să nu facă pasul cel mare, cel mai greu, probabil, cel care înseamnă confruntarea cu ultima redută a ego-ului. Dar de fiecare dată mi-am spus: „Oricât mi-ar fi fost de teamă că aş putea descoperi ceva teribil despre mine, eu aş fi intrat în cameră. Oricât mi-ar fi vreodată de frică să nu-mi spulber buna imagine despre mine, eu n-am să ratez şansa. Am să intru şi am să cer. Întotdeauna.”

Nu prea mi-era mie clar pe atunci cam în ce fel o să cer, dar nişte ani mai târziu, am ascultat o interpretare a acestui film. Ascultam fără să-mi pot opri lacrimile. Dacă mă întrebi acum în amănunt ce anume s-a spus nu voi putea să repet. Era însă pentru prima dată când auzeam despre drumul plin de teste al devenirii interioare. Despre încercarea finală, când frica este atât de mare, încât poţi rata descătuşarea. Despre festele pe care ţi le poate juca iluzia chiar odată ce ai pornit pe cale. Şi pentru mine toate cuvintele acesta aveau un ecou atât de adânc, deoarece erau un fel de confirmare a unui lucru surprinzător – fără să ştiu îmi căutasem drumul începând cu ani în urmă.

Tot scriindu-ţi, Elixi, mi-am adus aminte ce poveşti despre mine am auzit de mai multe ori de la părinţii. Tata avea două preferate. Una în care la o terasă unde mersesem să mâncăm, eu dispar la un moment dat de la masă. Era vară, eram la mare, aglomeraţie de vacanţă. După câte spunea el, aveam cam 3 ani. Şi, în fine, tata grada întreaga istorie, hâtru, cu suspans-uri şi accente comice, tot căutându-mă ajunge în dreptul unei doamne care vorbea cu cineva şi gesticula cu furculiţa în aer. Într-o scurtă pauză de cuvinte, când femeia dă să mai taie o bucăţică din farfurie, se aude un zgomot care zgârie urechea. Cuţitul tocmai tăia o farfurie goală. Iar aici tata îşi dădea întreaga dimensiune a talentului teatral. Imitând-o pe doamnă cu figura ei perplexă şi tacâmurile suspendate în aer şi pe mine care mă aflam undeva la piciorul mesei, cu peştele în mâini, mâncând cu poftă şi voie bună.

 

Cea de-a doua este istoria unei după-amiezi în care el se afla în biroul de la etaj şi noi două, sora mea şi cu mine eram într-o cameră la parter. Aveam vreo 2 ani. După o vreme i se pare că este prea linişte şi coboară pe scara din bucătărie să vadă ce facem. Intră uşurel în cameră şi mă vede pe mine ţinând-o pe cea mică de un picior şi de-o mână, străduindu-mă adică s-o ţin cumva în braţe ca pe un bebeluş. Îi aşezasem şi o pernă sub cap şi eram atât de concentrată în munca mea de mămică, încât nu l-am auzit. O legănam pe sora mea şi spuneam duios: „Pumpa, pumpa, pumpa!” Adica „scumpa!”, aşa cum ne alinta mama pe noi.

Lăcomia şi compasiunea. Nesaţul şi empatia. Sau poate un fel de viclenie subconştientă care face să mă dăruiesc tocmai pentru că de fapt vreau să primesc…  E prima oară în viaţă când fac acest racord de înţelegere. Cumva drumul pe care îl parcurg ca să povestesc despre mine şi credinţa mea m-a întors adânc în timp şi m-a făcut să văd noi linii de sens care fac urzeala vieţii mele. E, îţi spun, o mare experienţă aceasta, a înţelegerii continue. Cunoaşterea adevărată nu este un cuib în care să te instalezi, să-ţi faci culcuş cald. Am avut, cred, această tendinţă şi poate că ţine chiar de forţa aceea oarbă a inerţiei, care nu vrea să transforme, nu vrea să permită naşterii să aibă loc, pentru că naşterea în spirit e cu adevărat continuă şi atunci şi moartea care o precede de fiecare dată este cu adevărat continuă.

Au fost momente teribile, în care mă gândeam ce am înţeles de fapt despre moarte, ce am modificat în raportul meu cu ideea morţii, după ce am avut marea răscruce. Nu am tresărit când am fost la un pas de ea. Nu am trăit angoasa. Ne-am prăbuşit odată cu maşina într-un şanţ, pe o ninsoare care te orbea – o prietenă, un prieten, eu şi iubitul fetei, care conducea. Şanţul n-a fost adânc şi una peste alta întâmplarea n-a fost dramatică. Dar în secundele acelea dilatate când şoferul nu mai putea să oprească şi eram smulşi în afara drumului, în secundele acelea, aş putut să mor de multe ori în gândul meu şi să simt spaima ca o hemorgie internă. Deşi era un pericol viu am privit foarte lucidă, cu o stare de minunare, de suspensie a minţii, de stop. Cu starea de linişte. Mă uitam dinăuntrul meu la eveniment şi aveam senzaţia că orice s-ar petrece sunt în siguranţă, am simţit că nimic nu mă poate rupe de Dumnezeu.

Când ar fi putut să-mi fie frică de propria moarte nu mi-a fost. Dar ce am făcut eu cu adevărat, ce furtuni interioare m-au devastat atunci când au murit ceilalţi în jurul meu… acesta e deja alt test. Atunci am avut sentimentul că sunt încă în faţa uşii, ca în copilărie, cu mâna pe clanţă şi nu îndrăznesc să intru, să fac pasul ultim în misterul morţii. Am avut revelaţia unei frici mai adânci decât primul strat al minţii, decât al doilea…

Mă faci să înaintez într-o zonă foarte specială, Elixi. Mă gândeam zilele trecute la asta şi mi-am dat seama că plonjez în abisul sincerităţii. Nu ştiu cum să numesc mai bine sentimentul pe care îl am. Este ca o sete de totalitate, nu neapărat legată de cuvinte, pentru că ele vor fi incomplete oricum, ca o pasiune pentru adevărul ultim despre universul trăirilor mele, o pasiune pe care tu o trezeşti, o amplifici, o hrăneşti, o ghidezi.

Iar abisul acesta are, dacă vrei, un punct de intersecţie cu Polul Nord despre care îţi vorbeam, e ca şi cum înaintând sau coborând în acest abis al propriului psihic voi ajunge la un moment dat în locul unde fac trecerea spre ceva transpersonal, spre acel ceva din mine care nu mai are temporalitate. Pentru că ştiu, am simţit ce este sâmburele de dumnezeire din fiinţa mea, l-am pipăit când mintea amuţeşte sub puterea unei fascinaţii imposibil de comparat cu orice altceva. Greu este să păstrez această stare, să am continuitatea ei. Dacă ai ştii ce durere înseamnă să mă simt alcătuită din două plăci încă despărţite, care atunci când se mişcă pentru a se îmbina, a se întrepătrunde odată pentru totdeauna, stârnesc cutremure care fac să se clatine totul în mine!

 

Prima parte a textului este aici, a treia parte a textului este aici

Anunțuri
16 comentarii leave one →
  1. celina permalink
    Septembrie 30, 2010 1:25 pm

    E totul adevarat… Toate sunt adevărate numai că eu am trăit scena de la restaurant în alt oraş şi altfel. Adică într-un orăşel ascuns între munţi şi eram puţin mai mare…nu am furat nimic.. era seara destul de tîrziu….tata a comandat alune şi limonadă pentru mine…Rămăsese în restauurant atât de tîrziu şi cu mine alături din motive pe care nu le înţelegeam … ascutam formaţia de provincie şi mi era puţin somn–Nu îmi puteam deslipi privirea de contrabasul uriaş care dondămea nostalgic acompaniind vioara şi acordeonul. Era o doamnă într-un taior cărămiziu cu părul blond şi o privire spre noi foarte ciudată..un fel de nostalgie secretă…de fapt îl privea pe tata şi eu m-am întors spre el să văd ce spune în acel dialog pe muteşte despre care nu mai ei ştiau. O privea şi el în ochi. Şi deodată am avut clar în minte, deşi eram la vîrsta aceea a conştienţei ambigue, că îmi voi aminti acele clipe, de fapt clipa aceea, aceea şi numai aceea…Că acea clipă va rămâne în mine pînă la moarte… Suferinţă..neputinţa de a fi împreună..un fel de ştampilă pe care destinul mi-a pus-o pe frunte…sau era un semn despre cum va fi viaţa mea..Şi acum îmi amintesc.

  2. Octombrie 1, 2010 12:00 pm

    Cuvintele mi-au rămas suspendate, scumpă FoarteDulceDeea.

    • Octombrie 4, 2010 1:11 am

      Înseamnă că au aripi, Tibişorule, sunt îngeri cuvintele tale ori păsări… 🙂

  3. Octombrie 1, 2010 5:19 pm

    De-mi calci pe piept o sa mi se surpe sufletul sub talpa ta…nu vei simti decat tandretea amintirii mele…fiecare pas al tau imi va fi mangaiere…

    • Octombrie 4, 2010 1:13 am

      N-o să-ţi calc niciodată pe inimă. Şi la mângâieri se pricep mai bine cuvintele mele :):)

  4. Octombrie 2, 2010 6:15 am

    Sunt cele mai bune doua texte ale tale. Dar cred ca stii asta:)

    • Octombrie 2, 2010 7:18 am

      Şi pe deasupra mai sunt şi orbitor de dulce, aşa-i? 🙂

      • Octombrie 2, 2010 12:09 pm

        Da:)

  5. Decembrie 18, 2010 8:16 am

    Sigur ca am dat iama-n cuvintele tale, curios sa aflu cine-mi bantuie blogul. Fragmentul pe care l-am pus intre ghilimele mi se pare absolut genial. Daca vei scoate vreo carte care va contine cel putin un asemenea fragment, parol si jur ca nu trebuie sa ma platesti pentru coperta fiindca vreau sa-ti fiu complice.
    „L-am îngropat într-un morman de gunoi şi moloz gata să se prăvale. Într-o rână de deal. Cineva a aruncat la un moment dat cu o cărămidă care s-a izbit de cruce. Am tresărit cu senzaţia că l-a lovit pe Grigore chiar în frunte, redeschizându-i rana aceea adâncă şi neagră. Cu mâinile lor l-au îngropat prietenii. Doi gropari priveau doar şi mai dădeau câte un sfat. Bătuseră cuiele de la capacul sicriului şi unul din ei îşi înfipsese ciocanul la spate, sprijinit în curea. Pe marginea de beton a mormântului lângă care stăteam văd o grămăjoară de cuie ruginite şi strâmbe. M-am gândit la viermii schimonosiţi din pământ.”
    Genial. Simplu. Fara fasoane. Sincer. Palpabil.

    • Decembrie 18, 2010 9:42 am

      Sigur că bântui prin paginile tale, că ai un blog extraordinar. Şi cred că eşti un artist vizual extraordinar :). Mă bucur că te-am descoperit, Dragonul să trăiască, de la el am ajuns la tine.

      Mulţumesc din suflet pentru cuvintele de bun-găsit şi pentru generoasa promisiune. Sunt impresionată. Chiar mi-aş dori o copertă făcută de tine 🙂

  6. Martie 24, 2011 5:58 am

    Tare fain text.

  7. Martie 24, 2011 7:11 am

    Am visat ca ai scris din nou pe blog…

    unchiul Deei

  8. Martie 24, 2011 9:17 pm

    am zis că nu o să zic nimic. dacă zic că e o experienţă iniţiatică, se pune că am zis? tu ce zici?

  9. Mai 21, 2011 6:49 pm

    Doar credinţa face diferenţa. Nu mai contează ce ştii. Ştie cineva ceva?

  10. Martie 19, 2012 1:32 pm

    Da, doar credinţa face diferenţa, Felix. Ai dreptate şi ai credinţă.

Trackbacks

  1. O viaţă şi cu moartea două (II) - Ziarul toateBlogurile.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: