Skip to content

O viaţă şi cu moartea două (I)

Septembrie 28, 2010

Şi moartea, Elixi. Da. Moartea. Ca să înţelegi ar trebui să-ţi povestesc prima moarte de care îmi aduc aminte, cea a străunchiului nostru, căruia îi spuneam tataie. Aveam cred vreo cinci ani şi brusc nu mi s-a mai îngăduit să intru în camera cea bună de la etaj, pe scări lipăiau femei în vârstă care dădeau sfaturi şi trebăluiau în bucătăria micuţă, de ţară. Mamaia Nicoliţa era îmbrobodită toată în negru şi trecea pe lângă mine fără să pară că mă vede. Ştiam că tataia era bolnav, ştiam că nu trebuie să fac zgomot, să nu-l obosim, aşa că începusem să vorbesc în şoaptă cu sora mea,  chiar când ne aflam în camera mai ferită unde femeile acelea harnice ne-au adus de toate şi intrau din când în când să se asigure că stăm cuminţi.


Nu am ştiut că a murit, nu am ştiut nici de ce s-a adunat atâta mulţime în curte. De fapt nu ştiam încă ce înseamnă „a muri”. Ce înseamnă la suprafaţa cărnii şi ce înseamnă cu adevărat, în miezul secret al lumii. Era ca un vis în care vedeam că toate se mişcă după o logică a lor, dar nu prindeam sensul acelor gesturi. Era un fel de complicitate a oamenilor mari care se gândiseră să ne ferească de durere. „Micuţele Buddha”, sora mea şi cu mine, cărora oamenii mari le-au ascuns că moartea există şi a chemat pe cineva iubit. Dar într-un fel am ştiut că s-a petrecut ceva ireparabil şi când toată lumea plecase spre cimitir, am ieşit pe furiş din camera noastră.

Era o linişte de rău augur, nu mai umbla nimeni pe nicăieri, nu mai auzeam nici o forfotă în bucătărie şi când am ajuns în dreptul încăperii unde ştiam că este tataia în pat, bolnav, nu am îndrăznit să intru. Când am atins clanţa am început să plâng în hohote. Un copil ciufulit, durduliu, în picioarele goale – căci am plecat pe furiş din cameră, riscând să fac lucrul acela interzis – strânge cu putere clanţa uşii. Şi am plâns acolo, în faţa pragului, fără să deschid uşa, fără să îndrăznesc să intru, ştiind cumva că nu îl voi mai găsi pe tataia înăuntru, ştiind că tot ce s-a petrecut în zilele acelea de recluziune protectoare are de fapt legătură cu faptul că el nu mai este acolo.

Cum ar fi fost oare dacă în acele zile lumea ar fi râs şi ar fi vorbit făţiş despre călătoria în care a plecat sufletul lui tataie, dacă ne-ar fi povestit despre moarte ca despre un sat apropiat în care el s-a dus cu toate ale lui, unde are o casă frumoasă şi un miel din aceia albi şi cuminţi, cum îi plăceau lui? Dacă oamenii mari ne-ar fi luat pe mine şi pe sora mea, să fim părtaşe la sărbătoarea plecării şi să ne gândim în continuare la tataie, cu dragostea pe care o aveam când noi eram la Bucureşti şi el la Licurici, când ne era dor, dar nu ni se rupea inima că nu ne vedem faţă în faţă? Acesta este unul din lucrurile care mă tulbură încă. Ce nepregătiţi sunt oamenii pentru moarte…

Şi despre prima iubire a adolescenţei mele. Cătălin Bursaci, a cărui „Prima, ultima carte” am citit-o la mulţi ani după ce el murise de cancer şi pe care l-am adorat alţi câţiva ani, făcând tot ce puteam să fiu cumva mai aproape de el. Am căutat-o pe mama lui, actriţă la Nottara, m-am dus la ea acasă, i-am spus că-l iubesc pe fiul ei şi că pentru mine e mai viu decât mulţi oameni din jurul meu, care îşi imaginează că trăiesc.

Îi citeam şi îi reciteam cartea, îi scriam lui Cătălin, iubitului care murise la 18 ani, înainte să-l cunosc, credeam că am fi avut ce să ne dăruim unul altuia, credeam că am fi putut să ne bucurăm de dragoste împreună. Îi purtam hainele, un medalion minunat pe care i-l adusese mama lui de la Paris, i-am împletit odată un pulover galben-solar şi l-am dus în camera lui, l-am aşezat într-o doară pe speteaza scaunului de la birou, ca şi cum iubitul Cătălin l-ar fi dezbrăcat seara şi l-ar fi aruncat aşa, cu noşalanţa lui fermecătoare. Cred că puloverul acela a fost unul din marile gesturi de iubită pe care le-am făcut în viaţa asta, căci deloc nu mă pricepeam la împletit şi mi-a fost greu.


Pentru mine dragostea şi moartea au venit cumva împreună. Dragostea căreia moartea i se pune de-a curmezişul, dar într-un fel care pe vremea aceea nu avea nimic de-a face cu Dumnezeu, pentru că îl chestionam cu violenţă, cu revoltă, îl luam la rost în mintea mea, în discuţiile mele cu prietenii, îl şfichiuiam cu ironii. De fapt moartea care chestionează dragostea sau ceea ce îmi imaginam eu că este dragostea, moartea care mă chestiona pe mine cu adevărul în care cred, cu adevărul pe care aleg să-l trăiesc. Moartea a fost mereu piatra de încercare în viaţa mea.

Pe tata nu l-am văzut mort. Nu eram în ţară, nu aveam cum să mă întorc. L-am plâns cu mult înainte, când am fost împreună la înmormântarea unuia dintre cei mai buni prieteni ai lui, fratele lui „de cruce” şi de cârciumi, care se îmbolnăvise de cancer laringian şi a făcut toate tratamentele imaginabile, şi clasice, şi naturiste, dar nu s-a putut lăsa de fumat nici când îl hrăneau cu perfuzii de glucoză.  Prietenul stătea întins în cutia de lemn şi tata, gârbovit, descompus de băutură şi cu privirea aceea a lui de tătar, care îţi sfâşie sufletul tocmai pentru că nu lasă lacrimile să curgă, plângea cu noduri discrete, ruşinat de propria durere, încordat ca un om care deschide gura să strige şi nu iese nici un sunet.

Eram amândoi aproape de trupul neînsufleţit, plângeam şi eu, dar nu-l plângeam de fapt pe omul acela, îl plângeam pe tata, pentru că ştiam că va muri prea devreme şi eu nu pot face nimic pentru el, nu-mi permite să fac nimic pentru el şi va lasă toată nefericirea şi întunecarea alcoolului să-i astupe sufletul şi să i-l ucidă înainte ca moartea cealaltă, moartea fizică să-l înghită. Aşa simţeam moartea atunci, aşa mă revolta moartea atunci, înainte de răscrucea care mi-a schimbat viaţa. Mă simţeam neputincioasă în faţa ei şi umilită de atotputernicia ei. Dacă m-ai fi întrebat cu ce cuvânt pot să o definesc aş fi spus DEVORATOAREA. Şi mă durea zădărnicia zilelor lui, mă durea slăbiciunea care l-a făcut să-şi prăpădească toate darurile, tatăl meu, îndelung risipitor.

Când a murit ştiam deja multe despre drumul sufletului dincolo. Dar nu era de ajuns că ştiu. Nu l-aş fi putut conduce prin toate vămile. Mi-am ţinut  lacrimile înnodate , să nu-l biciuiască, să nu-i îngreuneze călătoria. M-am rugat pentru el 40 de zile şi i-am aprins lumină.

 


După câteva luni l-am visat. Mergea pe nişte alei întunecate de toamnă, care sfârşeau brusc în zăpadă. Era un parc alcătuit din două anotimpuri,  ca un puzzle sumbru. Şi cu toate că mă aflam lângă el, părea că nu-şi dă seama cine sunt, nu poate comunica de-adevăratelea cu mine. Mergeam unul lângă altul şi el se sprijinea în baston, desfăcând la fiecare pas fâşii de singurătate. Îşi purta tristeţea de spini pe care şi-o aşezase din timpul vieţii pe frunte. Şi eu ştiam că doar rugându-mă şi aprinzând lumină pot să-l sprijin cumva.

Dar iată ce scriam cu un an înainte să ajung în răscrucea mea de înţelegere şi destin.  Despre Grigore, un prieten  care se suise prima oară la volanul maşinii pe care  şi-o dorise foarte tare. Era polei, a derapat şi a murit zdrobindu-se de un copac. Am început paginile pe care ţi le voi transcrie, după ce am venit de la înmormântarea urmată cu tot dichisul de parastas,  iar în mine încă vibra revolta faţă de vorbele care s-au tot spus atunci: „Fie-i ţărâna uşoară, să-l ierte Dumnezeu!” N-am făcut literatură, Elixi, numai de stilistică nu-mi ardea mie atunci, abia vedeam de lacrimi şi de furie că un om tânăr a murit şi asta, gândeam pe atunci,  nu are nici o noimă.

Mulţi ani mai târziu, la înmormântarea lui Mihai, propriul meu iubit, un prieten de-al lui avea să-mi amintească ceea ce am simţit când l-au îngropat pe Grigore, doar că atunci nu ştiusem decât eu şi Dumnezeu pe care în vremea aceea îl duşmăneam.  Mihai şi-a prăpădit zilele  şi, la fel ca tata, nu a îngăduit nimănui să-l ajute.  Nu vrei să ştii ce anume a făcut Mihai, cum anume a trăit, cum a fost relaţia dintre noi.

Dacă vrei totuşi, poate îţi voi trimite nişte pagini de jurnal din vremea când era în viaţă şi două scrisori pe care le-am scris îngerului meu păzitor în lunile care au urmat morţii lui Mihai. Deşi acestea cu siguranţă nu pot fi folosite în carte. Nu le-am arătat nimănui până acum. Şi nu am avut puterea să spun nimănui tot ceea ce am scris atunci, cu intensitatea la care am scris atunci.

De câte ori am vorbit cu cineva dintre prietenii care până la urmă au prins de veste ce se petrece cu mine, puneam cumva surdina, aveam grijă să nu izbucnească toată acea durere clocotitoare, toată ruşinea şi toată nebunia pe care le-am trăit sfâşiată între slăbiciune şi sentimentul vinovăţiei. Simţeam cumva că trebuie să-i menajez, că sunt năclăită şi i-aş murdări şi pe ei, aveam senzaţia că aş putea să le provoc un rău chiar fizic prin energiile de care eram atunci impregnată. Tot ce îmi doream în perioada aceea şi o bună bucată de vreme după ce Mihai a murit era să mă ascund în gaură de şarpe, până mă vindec, până  mă primenesc.

Vara când a început totul m-am aruncat în relaţia cu el ca într-un puţ adânc, ştiind că risc să mă sfărâm, fără să-mi înving impulsul care m-a făcut să-mi petrec un an şi jumătate din viaţă de parcă aş fi fost hipnotizată. Prima oară când am privit în fântâna aceea întunecată – iar asta a fost chiar când l-am cunoscut, pe stradă –  am simţit că ameţesc şi doar gândul că am putea fi împreună mi-a dat presentimentul unui chin cu adevărat nebunesc. Ştii când a murit Mihai? Pe 22 decembrie,  iar înmormântarea a fost pe 25 decembrie. Câţiva ani Crăciunul a avut pentru mine gust de lacrimi înăbuşite.

Era zăpadă potopitoare atunci. Oamenii scoteau sicriul din capelă şi preotul cădelniţa cu tămâie spunând „Doamne, miluieşte, Doamne, miluieşte!”, când un prieten de-al lui Mihai s-a repezit beat criţă la dascălul de lângă preot şi i-a ars un pumn în faţă strigând răguşit: „Pe cine, p… mă-tii să miluiască, măăăăăăă? Pe cine să miluiască?!” Ura lui a căzut peste noi ca un ropot de pietre grele, era aproape materială. M-am apropiat de băiatul lovit, un student la Teologie, care se strânsese tot de durere. L-am luat după umeri, aş fi vrut să fac ceva să se simtă cumva mângâiat, să simtă că sălbăticia aceea nu are legătură cu el, ci cu marea frică, marea nebunie, marea beţie chinuită în care trăim cu toţii până înţelegem ce este moartea.

 

A doua parte a textului este aici, a treia parte este aici

Anunțuri
13 comentarii leave one →
  1. elina permalink
    Septembrie 28, 2010 11:51 am

    Mi a placut mult ..problema e că de ce atîta talent să rămînă anonim…

  2. celina permalink
    Septembrie 28, 2010 3:13 pm

    Eu nu înţeleg de ce te ascunzi..am citit azi blogul tău…era să mor de inimă …şi cînd am ajuns aici la aceasta pagină minunată de proză iar era să mor..pentru că am sentimentul că cineva, adică tu, umblă prin mintea mea ca la el acasă…asta este tentativă de asasinat!

  3. Septembrie 28, 2010 6:47 pm

    Nu iti spun decat ca am trecut pe aici….nu isi au rostul laudele. Sunt constient ca stii prea bine valoarea scrierii tale. Cu toate acestea nu ma pot opri sa nu spun…frumos, frumos, frumos…sinistru de frumos!

    • Octombrie 3, 2010 9:50 pm

      Mai vino. Voi mai scrie 🙂 Mă bucuri să mă citeşti.

  4. matei permalink
    Septembrie 29, 2010 8:58 pm

    Ce ciudat să citesc o proză atît de bine scrisă în contextul în care la Bucuresti aud că Herta Muller se încontrează cu Liiceanu. Cine mai citeşte cărţile alea din plăcere aşa cum citesc eu aceste texte? Te iubesc Dulce Deea. Mi-aş da viaţa pentru a sta faţă în faţă măcar câteva minute.

  5. Octombrie 2, 2010 4:51 pm

    Nu-mi vine să cred, câtă putere, cât adevăr, câtă poezie! Nu ştiu cine eşti, nu-ţi cunosc faţa sau trupul şi pentru mine nici nu contează; de alcătuirea vorbelor tale m-am îndrăgostit… Scoate-le în lume! Meriţi iubirea tuturor.

    • Octombrie 3, 2010 11:00 pm

      Mircea, cunoşti ceea ce am mai de preţ – lumea dinlăuntru. Mă bucur că a fost întâmpinată aşa de firesc şi de prietenos de propria-ţi lume.

      Să ştii că am intrat pe blogul tău şi sunt convinsă că mi-aş linge degetele să mănânc din bunătăţile gătite de tine. O să-ţi urmez sfaturile de magician al gusturilor.

      Am citit şi din cartea despre aurul copilăriei. O s-o caut, s-o citesc toată, toată. Bine te-am găsit şi eu, Măiastrule 🙂

  6. Octombrie 4, 2010 11:49 am

    Deea, ştii şi tu, scrisul e formă o bucurie întoarsă, tu te bucuri că te poţi dărui, eu că mi te oferi şi apoi tu te bucuri de bucuria mea şi tot aşa… Eu de aceea am început să scriu. Şi să gătesc am început cam tot din aceleaşi motive.
    Cartea nu există în librării, n-a aparut decât în Italia, dar ţi-o pot trimite. Am câteva exemplare şi în limba româna. Ajută-mă cu o adresă sau o căsuţă poştală, unde să trimit coletul. Adresa,dacă nu vrei s-o scrii pe blog, mi-o poţi comunica pe mirceateorean@yahoo.com La bună vedere, Măiastro!

  7. Martie 23, 2011 9:28 pm

    m-a terminat pana la fund postarea asta. Si nu numai pentru ca si eu, ca oricare uman, am o relatie intensa cu moartea… 😦

  8. Martie 23, 2011 9:45 pm

    al dracului de bine scrii, dumnezeule!

  9. Martie 24, 2011 8:58 pm

    şi eu ce ar trebui să spun? uite că nu spun nimic!

Trackbacks

  1. O viaţă şi cu moartea două (I) - Ziarul toateBlogurile.ro
  2. Deea,un gând dulce,ce doar răbdarea şi-l va şoptii în taina ei ! « Micael Nicolas's Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: