Skip to content

Moartea chiar mă simpatizează

Ianuarie 18, 2010

Ardoarea scrisorilor mele a început poate cu paginile pe care le-am scris primului iubit din viaţă. Sau mai degrabă din moarte. Eu eram foarte vie, el însă plecase de pe lume cu mai mulţi ani înainte să-i citesc eu cartea. Prima, ultima carte. Aşa se cheamă, am descoperit-o prin nu ştiu ce librărie, atrasă de titlul definitiv şi de fotografia de pe copertă. Cătălin Bursaci, cu ochi catifelaţi şi aerul de viking brunet. M-am îndrăgostit de el şi am făcut tot ce se putea să-i intru cumva în viaţă. Sau mai degrabă în moarte.

Cu un simţ al investigaţiei pe care nu mi-l dovedisem prin nimic până atunci şi cu perseverenţa supranaturală a unei îndrăgostite de şaisprezece ani, am aflat teatrul la care juca mama lui, despre care se pomenea în carte ca actriţă. Am aflat numărul de telefon. Am sunat-o, i-am vorbit leşinată de emoţie şi i-am spus că îl iubesc pe fiul ei şi o rog să-mi povestească mai multe despre el. Am înduioşat-o pe ea, care îi scria zilnic lui Cătălin, ca şi cum ar fi fost viu.

Am scris la mari depărtări, unui bărbat pe care îl cunoscusem şi îl iubisem o noapte întreagă. Nu au fost îmbrăţişările acelea de beţie a trupului, pe care le-am cunoscut în alte iubiri. A fost însă o scânteie în ochii lui hipnotici, de locuitor al deşertului marocan, o scânteie care mi-a incendiat imaginaţia şi sufletul. Un an şi ceva a durat corespondenţa noastră, visul meu, fervoarea sporită de imensa depărtare.

Iubirile cele mai intense pe care le-am trăit au avut de multe ori amprenta morţii şi a depărtării. O vreme, multă vreme am purtat această aură ca pe o fatalitate sfâşietoare. Cu un sentiment al nenorocului şi al nedreptăţii. Mai târziu am avut certitudinea că depărtarea este doar un alt chip al dilatării sufletului. Am înţeles că nu pot iubi cu adevărat un bărbat care nu se află lângă mine. Dacă vreau să-l iubesc nu o pot face decât cuprinzător într-un sens mai cosmic.

Îl pot iubi doar dacă iubirea care ţâşneşte spre el ia pe sus copacii, oraşele, trenurile, continentele, soţiile şi copiii acestor soţii care trăiesc împreună cu aceşti bărbaţi.

Aşa i-am iubit în ultimii câţiva ani pe Andrei, Nicolas, Ioan, Rafael, Elixi. Sau pe Rafael, Elixi, Andrei, Ioan, Nicolas. Ori pe Elixi, Ioan, Rafael, Andrei, Nicolas. Cum oare să aşez în simultaneitate desăvârşită numele acestor bărbaţi care mi-au locuit în suflet?

Elixirafaelioanandreinicolaselixirafaelandreioanicolas. Toţi mi-au fost departe într-un fel sau altul.

Rafael a venit primul smulgându-mă din iubirea care şi azi poate să-mi facă inima să zvâcnească dureros. O altă moarte, mai răvăşitoare decât a lui Cătălin, pe care doar mi-am imaginat-o citindu-i jurnalul de boală. O moarte concretă. I-am fost părtaşă la agonie, i-am fost martoră şi  am fost refuzată ca martoră  de Dumnezeu care a aşezat lucurile în aşa fel, încât să fie carantină în spital şi să nu pot intra în secţia de Reanimare unde, cu mască de oxigen şi grele fantasme ale comei a petrecut ultimele trei zile din viaţa iubitul meu Mihai.

De fapt toată dragostea pentru el a fost o moarte continuă. Am plâns într-o noapte când a venit desculţ la uşă. Cu tălpile chinuite, crăpate, negre în crăpăturile pielii. Şi am plâns atunci cu hohote care ţâşneau poate din pieptul mai multor existenţe în care ne ratasem iubirea. Am îngenuncheat lângă el şi i-am spus „Să nu mori, te rog să nu mori, te rog… Opreşte-te din nebunia asta, ca să nu mori…” Şi Mihai surâdea îndepărtat, de parcă  pentru el moartea nu avea tăişul durerii. „Nu mor, hai nu mai plânge, nu mor… ”

Anunțuri
32 comentarii leave one →
  1. Andrei D.MITUCA permalink
    Ianuarie 18, 2010 8:41 am

    Buna dimineata, Deea… Foarte frumos, povestesti frumos, adinc, nepamintean. Cindva demult ma indragostisem de profesoara mea de Limba Romana din liceu. Ma indragostisem mortal, ani de zile am avut carnea neinchisa… Fugeam din Academie, la ea , la Sibiu, pentru ca mai apoi sa fiu consemnat prin arest. Marca Ei mi-a ramas in inima-de inima pina acum. Pe vremea aceea scriam versuri… In 1977 am luat premiul 1 la un concurs national – functional atunci – „Tinere Condeie”. Diploma mi-a fost semnata de catre presedintele juriului – Stefan August Doinas. Doamne, ce om! Doamne, ce trecute vieti de domni, doamne si domnite… Ea, Maria, avea mare incredere in talentul meu bizar. Imi scria odata ” Doamne de fericit poti fi, atunci cind te plictisesti de scris, desenezi…” De!…trecute Vieti de Domni, Doamne si Domnite…

    • Ianuarie 19, 2010 6:41 am

      Bună să-ţi fie inima, Andriuşa. Aştept să-ţi văd versurile, de atunci, de acum, de oricând. Dacă Augustin Doinaş te-a primit în cercul mereu-poeţilor a ştiut el ce a ştiut. Profesoara de română a fost iubita sau doar Visata? A avut curajul să te iubească, să vă iubiţi?

      Mi-ar plăcea o povestire care începe cu uşa de la arest. Trântindu-se. Poate că este frig în camera, celula de pedeapsă. Poate că un plutonier burtos tocmai l-a pus pe recrut să facă vreun sector cu periuţa de dinţi. Şi l-a ameninţat că-l paşte Curtea Marţială. Că e a nu ştiu câta oară când sare gardul unităţii. Şi de data asta a încurcat-o, a fost dat dezertor. Dar băiatului nu-i pasă. E îndrăgostit. A umplut pervazul ferestrei cu numele ei, l-a scrijelit de nu ştiu câte ori, în dăţile când a fost aici. E convins că ea merită orice sacrificiu. Şi cum nu mai sunt turniruri, nu mai sunt nici turnuri de fildeş păzite de zmei, nu e nici măcar un război-ceva, îndrăgostitul sare gardul şi la întoarcere îndură arestul. Oricum e un sacrificiu neînsemnat pentru tot ce primeşte el când îşi vede iubita. Oricum nu-i mai trebuie somn şi mâncare şi oricum singur, la arest, are timp să-i scrie în gând lungi poeme nebune.

      Mi-ar plăcea să aflăm abia la sfârşit că ea i-a fost profesoară. Să nu ştim despre diferenţa de vârstă (deoarece pentru el nu contează diferenţa). Să nu ştim decât la sfârşit că ea îngrijeşte un soţ paralizat, pe care nu-l poate părăsi. Să nu ştim decât la sfârşit că arestul ei este permanent, este conjunctura de viaţă în care se află. Să vedem cum îndrăgostitul scrie jumătate dintr-un vers pe care îl iubesc ei, îl scrie pe zidul de lângă pat, poate e din celebrul sonet shakesperean… poate este versul acesta – „Nu cred în piedici puse de noroc…”, iar ea, aproape în acelaşi timp, de parcă ar fi auzit un misterios semnal interior… murmură surâzînd, în timp ce fierbe un ceai pentru soţul căruia îi va da să soarbă cu paiul „… unirii sufletelor mari” şi ea închide ochii şi îşi înclină capul pe umăr exact în secunda în care el ar putea să jure că-i simte obrazul fierbinte şi răsuflarea în palmele lui mari care îi cuprind faţa, să i-o simtă în fiecare detaliu, să i-o memoreze, să i-o venereze complet, mereu, fericit, până la următoarea duminică, până la următoarea întâlnire, până la următoarea viaţă.

      • Andrei MITUCA permalink
        Ianuarie 19, 2010 9:45 am

        Da. A fost o poveste care mi-a marcat Viata-ntreaga… Da. M-a iubit cum nu pot descrie. Am iubit-o cum nu pot cinta… Poate ca odata am sa ma descongelez si am sa las sa picure din mine, picurii aceia minunati de Viata nestinsa cu care ne-am imbatat pret de trei ani si mai bine… Multumesc pentru caldura cu care m-ai primit in inima ta si cu care ma gazduiesti, fara senzatia de greu asumat… Cred ca Maria Fanache ( asa o chema ) te banuia si pe tine ca ai sa apari la un moment dat in incrucisarea existentelor mele de pe acest crimpei de lume… Am sentimentul ca traiesc in acelasi timp si trecutul si prezentul si viitorul… Maria m-a asemanat cu Cervantes… Eu, pe Ea, nu am avut cu ce; eram mult prea tinar, mult prea tinar… Si intr-adevar, am scris mult in arestul academiei… Dar au trecut anii si trairile mele s-au subtiat ca vasele de singe sclerozate… Hipertensiunea arteriala se descurca din ce in ce mai greu cu ce am dorit sa fac in viata si pina la urma ce am reusit… Am sa revin… Imi dai atita liniste si Impacare…

  2. Ianuarie 18, 2010 9:55 am

    Dar a murit, nu?

    Dar asta zicem toţi şi toate: „Nu mor, hai, nu mai plânge, nu mor”. Ciudat e faptul că ştim că minţim, dar credem că spunem adevărul.

    Pe de o parte, nu aş vrea să citesc continuarea, pentru că cred că te chinuie, sau doare, s-o scrii (dar iarăşi acest „cred”…). Pe de altă parte, aş vrea s-o citesc, pentru că scrii bine. Complicat. Mai că-mi vine să spun o glumă, ca să te fac să zâmbeşti. Totuşi n-o s-o fac.

    • Ianuarie 18, 2010 10:10 am

      Doare, încă doare. Deşi sunt multe lopeţi de viaţă pe care le-am aruncat peste sicriul acestei poveşti de dragoste.

      Şi, crede-mă, de multe săptămâni vreau să postez pagini pe care le-am scris despre ea, despre partea ei nebunească şi de fiecare dată am ezitat. Are o zonă de întuneric şi de nesăbuinţă pe care mă tot gândesc dacă am dreptul să o revărs asupra celor care vor citi.

      Apoi mă expune într-un fel care nu lasă loc la prea multe interpretări. E ca şi cum m-aş dezbrăca şi toată lumea mi-ar vedea semnele de proastă trăire, de smintire… de acceptare a înjosirii…

      O să postez curând. Imediat ce voi găsi un fir care să ridice un pic povestea din infernul pe care l-a străbătut. (pentru că, da… nu cred că am dreptul să las durerea unor trăiri personale să se prăvălească peste oamenii care citesc, cred că ceea ce povestesc trebuie să ducă undeva, să aibă măcar o prefigurare, o geană de lumină care conduce la o înţelegere, la o speranţă, la o noimă).

      Îţi mulţumesc tare pentru felul cum mi-ai scris aici. Tare.

  3. Andrei D.MITUCA permalink
    Ianuarie 18, 2010 10:38 am

    Deea, in fiecare noapte murim cite putin… In fiecare noapte invatam sa murim cite putin. Pina la urma ceea ce vom invata profund de la viata este Intilnirea cu Moartea. Uita-te tu, cu totii o luam de la zero. Nu ajungem la un anumit nivel nervos, nivel pe care l-am putea lasa umasilor nostrii. Urmasii nostrii o iau si ei de la zero. Fiecarea existenta o ia de la zero si o duce pina acolo unde Moartea ne apuca de mina. Durerea este ca focul: innobileaza si caleste…

    • Ianuarie 19, 2010 6:57 am

      Nu cred în moarte, Andriuşa. Eu văd lucrurile exact pe dos decât le spui tu. În fiecare noapte, în fiecare moarte învăţăm profund ce este întâlnirea cu Viaţa. Şi nu cred că o luăm cu adevărat de la zero. O luăm de la infinit de fiecare dată.

      Din păcat uităm. Ne fură altele. Ni se face frică. Ni se spune că suntem muritori şi neputincioşi. Suntem antrenaţi să devenim aşa, contrazicându-ne propria natură. Şi nu cred în durere. Nu cred nici că e un blazon al unicităţii simţirii, nu cred nici că este o fatalitate. Durerea e un învăţător, ce-i drept, dar de ce mi-aş alege învăţătorul cel mai brutal, când l-aş putea alege pe cel mai senin? Cred că iubirea înnobilează şi căleşte. Compasiunea. Cunoaşterea profundă. Dăruirea.

      Ştiu că mă las şi eu pradă durerii şi viaţa mea nu e nici pe departe atât de înţeleaptă pe cât sunt ideile acestea. Dar eu aleg ideile acestea ca pe o busolă. Ştiu în ce direcţie să mă îndrept. Şi ştiu că, după ce am făcut multă vreme un zeu din durere, confundând-o cu luciditatea, talentul, profunzimea sufletească, revolta împotriva unei vieţi mediocre etc… ştiu că e un impostor. Perseverent, ingenios, acaparator. Manipulator. Nu vreau să fie prietenul meu, pentru că i-am trăit lecţia de prea multe ori. Cred că avem călăuze mai pricepute într-ale frumuseţii aici, chiar şi aici, pe pământ… Ce zici, Andriuşa? :):)

  4. Ianuarie 18, 2010 11:27 am

    Eu inca nu am cunoscut moartea, ma sperie ideea ca unii oameni au trecut atat de aproape pe langa ea.

    • Ianuarie 19, 2010 7:14 am

      De ce te sperie? Sau, de fapt, ce anume te sperie pe tine? Răspunsul acesta e un proces întreg de înţelegere… e un drum de fiecare clipă.

      Pe mine moartea m-a tulburat mai degrabă ca rupere din viaţa mea a oamenilor pe care îi iubesc. Mai teamă mi-a fost dintotdeauna de moartea lor decât de a mea.
      Dar nu pentru că aş fi vreo înţelepciune a universului, ci pentru că sunt cumva identificată cu oamenii pe care îi iubesc. Mă văd în ei cumva. Şi dacă ei dispar, dispare şi ceva esenţial din mine. Dacă ei nu mai sunt e ca şi cum nu mai am acces direct la mine, la ce e adânc în mine. E greşit, înţeleg de o vreme multă încoace faptul că e greşit. Dar tendinţa e puternică şi orbirea mă copleşeşte uneori… uneori… nu chiar de puţine ori… :):)

  5. Ianuarie 18, 2010 11:42 am

    pe mine m-ai lasat fara cuvinte.
    candva eram adepta iubirii totale, cu drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt. acum nu mai cred in asa ceva. acum vreau numai viata, de moarte m-am saturat

    • Ianuarie 19, 2010 7:15 am

      Da, Loli, viaţa! Ai perfectă dreptate, draguţa mea. Trăiască viaţa! 🙂

  6. anaid permalink
    Ianuarie 18, 2010 12:02 pm

    Dulce , daca as fi barbat , pe loc m-as indragosti, de tine , de sufletul tau, de trairile tale, de pasiunea ta, dar pentru ca sunt doar eu, nu pot decat te admir pentru cum gandesti, pentru ce simti ,pentru cat de pura esti. Sper din suflet ca atata sinceritate si atata dezvelire sa nu-ti dauneze niciodata si sa nu fii perceputa ca un suflet vulnerabil. Te admir ca stii sa te faci iubita fiind atat de naturala , te urasc pentru ca poti sa iubesti cu-atata dariure. 🙂

    • Ianuarie 19, 2010 7:27 am

      Mulţumesc adânc, Anaid. Chiar dacă nu eşti bărbat, vorbele tale mi-au făcut multbine. Şi chiar dacă mă vezi mai transparentă decât sunt, mai cristalină, nu mă dezic de vorbele tale, pentru că aşa cum mă descrii aş vrea să devin. Iar în călătoria aceasta iau vorbe ca ale tale ca însoţitori inimoşi, ca încurajare, ca merinde.

      Mulţumesc, Suflet-frumos.

  7. Ianuarie 18, 2010 7:34 pm

    ce frumoooos…. 🙂

    • Ianuarie 19, 2010 7:34 am

      Mulţumesc şi ţieeeeeeeee… 🙂

  8. Ianuarie 18, 2010 7:36 pm

    Şi eu cum de n-am aflat de blogul tău pînă acum? Mi-e ciudă că nu te-am descoperit mai devreme 🙂

    • Ianuarie 19, 2010 7:16 am

      Să nu-ţi fie ciudă. Bine ai venit acum şi întotdeauna!

  9. Ianuarie 18, 2010 10:42 pm

    frumos! dar… extrem de…

    • Ianuarie 19, 2010 7:16 am

      Extrem de… extrem… 🙂

  10. Ianuarie 19, 2010 12:00 pm

    Crezi ca e normal sa ti se intample asa ceva? Astazi am reluat postarile tale din ultimile 2 saptamani, ai inceput anul in forta, plina de sentiment dar si gata sa torni, putin cate putin, din galetusa cu lacrimi. Aia ce o tii ascunsa dupa usa…

  11. Ianuarie 19, 2010 3:11 pm

    Uf, Paul… găletuşa cu lacrimi. O ţin ascunsă pentru că vreau să mă bucur. Ştiu că nu e de ajuns să o ţin ascunsă, ar trebui să prefac apa moartă a lacrimilor în Apă Vie, să alchimizez otrăvurile durerii. Şi asta mă străduiesc să fac şi prin scris – să înţeleg, să limpezesc, să mă înalţ peste noroaiele propriilor mici şi mari rătăciri.

    Dacă e normal să mi întâmple aşa? Uf, uf şi iar uf… nu-i normal. Dar e. Şi e o parte din mine care vuieşte-se răscoleşte încă. Un tsunami interior. Cu replici. Fac şi eu scufundări, să găsesc rădăcina cutremurului şi să mă accept cum sunt, ca să devin ceea ce îmi doresc. Mai am de lucrat, Paul drag. Mai am de lucrat. :):)

  12. vasile_ no_ 5 permalink
    Ianuarie 19, 2010 6:07 pm

    Viata si Moarte.Viata apare cand tzipi prima data.Si apoi e langa tine si ziua si noaptea.Uneori apare si Moartea,sub forma unor promisiuni inselatoare cu finalitate fatala.Sau un accident.Sau o boala.Dincolo de literatura exista realitatea ,uneori dulce alteori cruda.Eu am scapat de „doamna” .La varsta de 9 ani am cazut dintr-un nuc,in pozitie verticala,de la o inaltime considerabila,am lesinat.In mina dreapta aveam un briceag.S-a infipt in pamant.M-am trezit in spital ca un bolovan inert.Fusesem anesteziat,rahianestezie, pentru a nu ma misca.Plus mana stanga in ghips.In urma cazaturii coloana vertebrala si bazinul au avut de suferit.Si m-am chinuit cateva luni cu mersul.Era inceputul lui septembrie.Viata a invins.Deceptiile din dragoste ne fac sa suferim ,dar nu murim.Intotdeauna Viata iti deschide o alta portita spre o alta gradina.Totul este sa crezi in tine.

    • Ianuarie 20, 2010 2:46 am

      Impresionantă povestea întâlnirii tale cu moartea. Impresionant întregul tău comentariu. Aşa este, Viaţa are ultimul cuvânt şi suferinţa e doar un tunel vremelnic prin care călătorim uitând că afară vibrează Soarele şi stelele, Luna şi licuricii.

      Mulţumesc, dragul Vasi. La capitolul cu încrederea în sine mai e de recuperat :):)

  13. Ianuarie 20, 2010 11:21 am

    deea, uneori trebuie sa murim ca sa renastem … bineinteles, nu moarte fizica … un soi de pasare phoenix

  14. Ianuarie 20, 2010 10:14 pm

    servus, Deea!
    ai un… premiu la mine 😉 pe bune!
    numai bine!

  15. Xenonisis permalink
    Ianuarie 20, 2010 11:07 pm

    “Pe mine moartea m-a tulburat mai degrabă ca rupere din viaţa mea a oamenilor pe care îi iubesc. “

    Oamenii pe care i-am iubit nu se rup niciodată de(din) noi! Ei continuă să existe prin noi!

    …………

    -Înţeleptule, nu ne părăsi! Strigau neputincioşi ucenicii strânşi în jurul marelui Ramana Maharishi…

    El –grav bolnav, întins pe patul de moarte- se minuna de ce auzea şi le răspundea râzând:

    -Unde să plec? Nu plec nicăieri, eu rămân AICI!

    Cine poate înţelege acest simplu AICI e un om fericit pe Pământ…

  16. Ianuarie 21, 2010 1:13 am

    Nu scriu nimic… Îţi las un pupic de alinare…

  17. Ianuarie 21, 2010 3:48 pm

    Sfântul Francisc din Assisi
    (1181 – 1226, Italia)

    Cântarea fratelui soare sau a făpturilor

    Preaînalte, atotputernice şi bunule Doamne
    Ţie lauda, cinstirea şi toată binecuvântarea.
    Doar Ţie, Preaînalte, ţi se cuvin toate
    Şi nici un om nu-i vrednic să-ţi spună pe nume.
    Lăudat fii, Doamne al meu, cu întreaga ta facere,
    Întâi de toate fratele soare
    Cel care ne dăruie ziua şi prin el ne luminezi pe noi.
    Frumos este şi străluceşte în toată măreţia,
    pe tine, Preaînalte, întruchipându-te.
    Lăudat fii, Doamne, al meu, pentru sora lună şi pentru stele
    Pe ceruri Tu le-ai dat viaţă limpezi, preţioase şi frumoase.
    Lăudat fii, Doamne al meu, pentru fratele vânt
    Şi pentru cer şi nori şi senin şi orice vreme
    Prin care ajutor eşti făpturilor Tale.
    Lăudat fii, Doamne al meu, pentru sora apă
    De mult folos, umilă, preţioasă şi în neprihană
    Lăudat fii, Doamne al meu, pentru fratele foc,
    Prin care noaptea luminezi
    El este frumos şi vesel, puternic şi plin de viaţă.
    Lăudat fii, Doamne al meu, pentru sora noastră maica ţărînă
    Care ne poartă şi ne hrăneşte
    Şi dă la iveală multe şi felurite fructe cu flori colorate
    şi iarbă.
    Lăudat fii, Doamne al meu, pentru cei care iartă,
    Din dragoste pentru Tine şi care îndură boli şi încercări;
    Fericiţi cei care îndură în pace,
    Căci de tine, Preaînalte, vor fi încoronaţi.
    Lăudat fii, Doamne al meu, pentru sora noastră moarte trupească
    De care nici un om viu nu poate scăpa;
    Nefericiţi cei care mor în păcatul de moarte,
    Fericiţi cei care sfârşesc îndeplinind preasfântă voinţă a Ta.
    Căci moartea a doua cu nimic nu le va dăuna.
    Lăudaţi şi binecuvântaţi pe Domnul pentru toate aducând
    mulţumire
    Şi cu mare umilinţă slujiţi-L.
    ***
    Deviza mea : eu nu mă tem de moarte, dar nici nu mă grăbesc spre ea ! 🙂

  18. Ianuarie 22, 2010 8:49 pm

    Cioc, cioc! E cineva acasă? Nu mai vii nici la mine nici la surori dar, sunt îngrijorată că nu le găsesc nici la tine!

  19. Ianuarie 22, 2010 8:51 pm

    Sper că nu ţi-a depistat tăticu’ bloguleţul şi acum stai spăşită la colţul pisicii, în genunchi pe coji de nucă!

  20. blue2403 permalink
    Ianuarie 22, 2010 9:57 pm

    Zici:
    „Aşa i-am iubit în ultimii câţiva ani pe Andrei, Nicolas, Ioan, Rafael, Elixi.”
    … pe rând sau toţi de-odată? 😀

  21. Ianuarie 22, 2010 10:12 pm

    @ blue2403

    DulceDeea chiar nu merită astfel de remarce … Chiar DELOC.
    Cu toată stima dar, mesajul ei are alt înţeles … mult mai sensibil. Mult, mult mai sensibil. Rămîne să citeşti atent ce spune, ea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: