Skip to content

E noapte şi e frig. Inima mea arde ca para.

Decembrie 16, 2009

„Eşti prezent pur şi simplu. Mă trezesc cu vocea ta reverberând în interior. Toată fiinţa mea vuieşte de tine, Elixi. Nu înţelege asta ca pe o metaforă, are mai multă realitate decât îţi imaginezi. Ştii cum sună o orgă într-o catedrală? Toţi pereţii, dalele, bolta întreagă răsună. E un ecou profund care face pietrele să cânte, care le trezeşte din amuţire şi vocile, oricât de frumoase, ating un prag în care nu li se mai disting cuvintele şi nuanţele,  revarsă un unic sunet care pătrunde, dizolvă şi generează în acelaşi timp tot.

Ce frumos spune Nichita «Mâinile mele sunt îndrăgostite.» Şi gura mea e îndrăgostită, şi ochii, şi părul, şi pământul de sub mine e îndrăgostit. Ştii tu de cine? Merg pe stradă şi ninge. Simt că eşti TU. Fulgii care alunecă lent, în  visare, fulgii irepetabili sunt TU. Vezi că nu spun: sunt un semn, un buchet de nea de la tine, o şoaptă de-a ta. Ei sunt chiar TU. TU mă învălui şi mă ningi din cap până-n picioare şi nu doar pe mine. Nu doar pe mine. TU mângâi uşor copacii, străzile, văzduhul… pe toţi ceilalţi care merg ameţiţi prin roiurile de puf rotitor. Şi te iubesc pentru că eşti atât de cuprinzător, atât de  uriaş, iar inima mea, ca să te îmbrăţişeze mai bine, se spaţiaza şi ea, se nesfârşeşte. Mă uit fără măsură spre cer, e noapte şi zăpada îmi cade răvăşită pe  faţă, pe buze, am descheiat haina, simt zăpada în sân, în inimă, între pulpele fierbinţi, în sângele meu nesăţios, mă soarbe pe dinăuntru ca o maree strălucitoare care urcă smulgând totul din mine şi mă aruncă în stele şi coboară apoi până în punctul unde pulsează doar tăcerea.

Mă uit în plină ninsoare şi te văd pe tine. Şi dincolo de tine mă uit, căci privirea fuge singură mai în adânc. Iar dacă la început, orice aş vedea, în fundal ia naştere fiinţa ta, apoi te dizolvi şi rămâne din tine doar  văzduhul. De dimineaţă am privit pe fereastră. Nu ningea încă. Erau nori spumoşi, învălătuciţi într-o muchie de cer care se însenina şi se îmbujora totodată. Pe cine crezi tu că am văzut în acei nori? Şi atunci… atunci cum să nu fiu fericită, când te simt nesfârşit de aproape, te simt prezent chiar în inima mea şi în tine îl iubesc pe Dumnezeu? Dar înţelege-mă bine, nu fac nimic pentru asta, e un miracol care se petrece, iar eu mă bucur de el. Cineva a spus odată că adevărata îndrăgostire e o stare de libertate supremă şi chiar că da!

Ştii, lumina sufletului meu, mă gândesc prin câte cercuri de foc am trecut noi în lunile astea. Am sentimentul că am traversat deşerturi şi ape şi chiar dacă nu am fost fizic împreună, să trăim concret tot ce alcătuieşte o relaţie, am ieşit din coconul de visuri ale începutului. Pentru că da, am visat despre tine. Am visat, aşa cum ţi-am mărturisit din a doua sau a treia scrisoare. Şi ştiam ce riscuri înseamnă visul. Ştiam tentaţia poeziei care ţâşneşte din inima mea şi mai mult decât faptul că o ştiam… o simţeam. Dar m-am lăsat pradă ei.

Iar în toate lunile acestea, în dialogurile noastre şi în pauzele dintre dialoguri, în scrisorile noastre şi în tăcerile dintre aceste scrisori, în discuţiile la telefon şi în puţinele noastre întâlniri faţă în faţă mi-a fost arşiţă de tine, de sărutările, de respiraţia, de mâinile tale dumnezeieşti. De momentele când ne privim fără cuvinte, beţi unul de celălalt. Dar am fost şi supărată. Am fost şi nesigură, am avut şi tresăriri de nedumerire. Cred că şi tu ai trecut mai multe oceane. Chiar dacă ai făcut eforturi să te menţii în nuanţele visului meu despre tine, au fost, poate, momente când ai simţit nevoia să te îndepărtezi, nu doar ca să contempli ce este între noi, ci ca să te aperi de seismele acestei relaţii. Ceea ce mi se pare extraordinar este faptul că deşi am fi putut, fiindcă ar fi fost mai la îndemână pentru nişte visători iremediabili, aşa cum ne-ai definit tu, fiindcă suntem la atâta distanţă şi era uşor să evităm orice confruntare cu lucrurile concrete şi să rămânem doar la un ospăţ de cuvinte, deşi am fi putut, aşadar, să ne păstrăm în teritoriile imponderabile ale visului, să ne fi ţesut pur şi simplu poezia cea mai convenabilă şi, într-un fel cea mai liniştitoare unul despre celălalt şi fiecare despre sine însuşi în contact cu celălalt, amândoi alegem în fiecare moment al acestei relaţii devenirea autentică. Pentru asta îţi sunt infinit mai recunoscătoare decât pentru orice vis, oricât de dulce.

Uneori simt că suntem la mare înălţime, Elixi, şi înaintăm pe o punte foarte îngustă. Dacă mă uit în jos mi se taie respiraţia. Ca să văd ce este sus, cerul adânc şi lumina care curge în curburile lui nu foloseşte să închid ochii şi să-mi spun că abisul nu există. Dacă închid ochii nu mai pot să fac un pas, iar dacă îl fac aşa, pe orbeşte, risc să cad în fiecare clipă. Simt acest balans între ceea ce visăm, idealizăm amândoi şi ceea ce conţinem noi, ca fiinţe reale, în plină transformare. Iar toată depărtarea aceasta ne amplifică stările, sentimentele, reacţiile. Şi pe cele cristaline, şi pe cele care ne scot la iveală subteranele. Sinceritatea şi curajul de a fi noi înşine sunt măsura adevărată a iubirii şi de fapt singura şansă a iubirii, ai foarte mare dreptate.

Sunt aici, în faţa ochilor tăi, în faţa mâinilor tale febrile, a inimii tale pe care o ador. Inima ta e altarul în faţa căruia îngenunchez, Elixi. Şi vreau să mă dăruiesc toată, să mă dezvălui fără teamă ţie,  să mă absorbi, să mă aduci toată în tine. Aşa cum mi-ai cerut emoţionându-mă până la lacrimi – cu visele cele mai profunde, cu cele mai de neîmblânzit pasiuni ale mele, cu cele mai intime dorinţe ale mele. Şi mă promit ţie, în sinceritatea fără frică. Mă promit cu întregul meu univers. Slăbiciunile cele mai neverosimile, trecutul meu cel mai îndepărtat, neliniştile mele cele mai nesondate şi întunericul meu de fier? Ţi le voi povesti, dar ele sunt numai străfulgerări într-o relaţie ca a noastră. Pentru că acest fel de mărturisiri au sens doar ca un simplu indicator de stare pe drumul pe care vreau să-l continui împreună cu tine, pentru drumul pe care l-am parcurs deja până acum.”

Acum un an scriam vorbele acestea pentru Elixi. Credeam că se deschid lumi în mine. Astăzi mă uit uimită la mine însămi. Unii oameni se îmbată fără să bea. Cu zăpadă. Da. Cu aer. Cu nori albi serviţi la pahar, în loc de ceai, dimineaţa. E ca şi cum aş fi cântat o simfonie unui surd. Unui surd care nu a auzit niciodată sunete. Şi care nici nu-şi poate imagina ce este muzica. Un surd care crede că dirijorul e puţin… e cel puţin ţicnit. Păi ce dă aşa din mâini, de parcă s-ar feri de albine?

Surdului nu-i poţi cere nimic. Nu te poţi aştepta ca el să se emoţioneze, să se îmbete de muzică. Dar mă întreb ce-mi lipseşte mie sau ce-mi prisoseşte – în cel mai periculos sens al cuvântului – de ajung iar şi iar la pragul acesta?

E noapte şi e frig. Inima mea arde ca para.

Anunțuri
8 comentarii leave one →
  1. Decembrie 16, 2009 11:18 pm

    seara buna Deea…
    nu, dirijorul nu are nimic… nu dirijorul e ţicnit… 😉

    primeşti un colind? :
    şi… toate cele bune cu mult soare in toate!

  2. Decembrie 17, 2009 1:59 am

    sa zic si io ceva de neam prost: ma, tu esti indragostita…

  3. Decembrie 17, 2009 9:11 am

    Inca nu s-au desenat cuvinte sa pot aprecia ce ai trait tu acolo sus… Cert este ca, pret de doua clipe si jumatate am fost tentat sa intind mina sa beau putin din Tine…

  4. Decembrie 17, 2009 10:01 am

    …tentatia, inca mai persista in coloana mea vertebralla…

  5. Decembrie 17, 2009 12:30 pm

    draga deea, chiar are importanta faptul ca tu ai cantat unui surd? muzica a tasnit din tine si ti-a umplut fiinta. te-ai bucurat de ea pana in cele mai ascunse celule ale corpului tau. tu ai fost toata un cantec si zau ca nu conteaza privirile mirate ale privitorului nedumerit. cu atat mai rau pentru el, ca n-a reusit sa auda sunetele dumnezeiesti care au trecut pe langa dansul

  6. Decembrie 18, 2009 9:41 am

    Dulce Deea, nu-ti citesc blogul de multa vreme, doar de cateva zile te rasfoiesc cu patima si vreau sa-ti spun ca ai un talent literar aparte, foarte special. Rareori m-a impresionat cineva in scris asa cum ai facut-o tu. Si astea Nu sunt Doar Cuvinte 🙂

  7. Decembrie 19, 2009 2:43 pm

    nu cred ca-ti lipseste nimic dar inca nu ai intalnit pe cel care trebuie sa iti incalzeasca noptile…

Trackbacks

  1. Viori aprinse, femeile « Lollitta’s blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: