Skip to content

Evenimentul secolului: Mi-a scris Elixi

Noiembrie 22, 2009

Îmi dau ameţeală dialogurile astea în cerc. Ai darul să aluneci pe lângă cuvinte sau pe derdeluşul unor fraze menite să ascundă, nu să limpezească. Vorbim de un an şi mai bine. Vorbim şi iar vorbim. Ceea ce încuviinţezi azi negi mâine. Ceea ce înţelegem împreună acum încalci senin peste câteva zile. Ne trebuie un Cod al onoarei pentru istoria noastră (ştiu că îţi dă frisoane cuvântul „relaţie”).

Aşteptam să-mi scrii, Elixi. Ai scris. Dar parcă nu ai făcut-o pentru mine. Ci pentru un public imaginar. Pentru o vitrină aseptică unde laşi să se vadă ceea ce ţii tu cu orice preţ să autorizezi drept realitate. Ce faci tu cu mine, Elixi ? Ce faci cu tine ? Vreau să-ţi văd ochii. Să-mi iei faţa în palme şi să mă priveşti în şoaptă. Nu am nevoie de cuvintele tale, de fapt. Ci de adevărul-adevărat. Dacă mi-l dezvălui poţi să o faci oricum. Chiar şi tăcând.

Elixi, Elixi… uneori mi-aş fi dorit să te pricepi mai puţin la vorbe. Uh, îmi vine să sar  pe  frazele tale şi să dansez peste ele până plesneşte pieliţa fiecărui bob, până se descătuşează fiecare şi ţâşneşte mustul, până se face vinul de foc pe care îl aştept de la tine… Dar tu… Uite şi tu ce mi-ai scris… Uite şi tu…

„Ne naştem goi, uzi şi flămânzi. După aceea, lucrurile se înrăutăţesc – zicea Woody Allen, cu accent de Murphy… Dar de murit cum murim? Spălaţi, îmbrăcaţi şi sătui? Ori, poate, surzi: n-am auzit ca Regele e gol…  A fost gol toată viaţa lui, ca un surd. Ca şi cum avea haine doar pentru urechi, îndesate.

Oamenii se schimbă greu. Şi se schimbă şi mai greu pe măsură ce timpul îi împrejmuieşte. Însă, neschimbarea are virtuţile ei – lucrurile nu sunt chiar aşa lozinci care trăiesc şi evoluează. Ai găsit un adevăr, ţi-a fost descoperit, ţii de el, pentru că te scoate la liman. Devine parte din fiinţa ta. E vrabia ta, de nedat pe corbul de pe gard. „Nevermore!”

Chiar dacă vrabia se îmbolnăveşte, chiar dacă o mănâncă pisica pe care ai adoptat-o, o ţii minte cu tărie, pe ea, biata vrabie, şi alungi cioara de la geam. Există lucruri care nu se schimbă. Se numesc idei, concepţii, mentalităţi, obiceiuri, superstiţii, tabieturi, filosofii de viaţă, fobii ş.a.m.d. Nici nu e de dorit să le schimbi. Nu te poţi lăsa în voia valurilor vieţii, a experienţelor, a trăirilor, noului, curiozităţii nemărginite. Trebuie să ai limite care te de-finesc. Trebuie.

Pe de altă parte, poţi lăsa un geam deschis. Vei avea poate parte de un parfum nou. Îl vei îngădui şi îl vei savura. Doar pe geam. Doar primăvara. Când ţi-e frig, închizi geamul casei tale. Chiar şi din capriciu: e casa ta şi tu eşti tu. Echilibrul înseamnă întotdeauna stabilitate. Stabilitatea ta, ştiută chiar şi atunci când te dezechilibrezi, din ureche simţind că ceva nu e în regulă.

De exemplu: nu poţi iubi o femeie necăsătorită dacă eşti căsătorit. Mai ales dacă simţi că vrea mai mult decât capriciul tău viciat. Şi o să vrea, chiar dacă nu recunoaşte. Fireşte, te simţi infam, de două ori, faţă de două femei – sau, dacă eşti chiar dereglat, mai mult de două, reale sau virtuale (net-ul e de vină?…) Sau inteligenţa-deşteptăciunea-creativitatea lor? Or sânii debordanţi? Or devotamentul? Fie şi cu murdara ta capriciozitate, împărţită în puseuri?

Abia atunci te uiţi în oglindă şi vezi unde ai ajuns. Şi ai o vârstă care îţi lasă loc pentru maturitate, nu pentru teribilisme adolescentine. Viaţa ta e trasată. Fă ce poţi şi trebuie să faci cu talanţii dăruiţi de Dumnezeu. Învaţă din greşeli. Ultima greşeală, ultimul păcat e întotdeauna cel mai plin de învăţăminte. Cere-ţi iertare, Lui şi lor, ele-lor. Şi apucă-te să scrii, întrucât pentru asta ai fost crescut.

Nu ai voie să declini sau sa conjugi simţirea, s-o gramatizezi, s-o faci mişcătoare, pentru ca mişcarea e periculoasă (Andrei Pleşu spunea ca faptul de a ieşi din casă e “un scandal”). Şi nu pentru că o simţi: buffer-ul sau firewall-ul era deja funcţional. N-o simţi. Eşti, aşadar, un nesimţit. Împacă-te cu realitatea asta.

Viaţa e ceva care doare.

P.S. Da’ ea sună şi zice că am alambicat textul : m-am dat mare la cuvinte. Musai să le sucesc, să le fac umane. Dar eu sunt vicios şi la limbaj. Nu prea am chef să cârmesc ceva cuvinte şi sensuri. Îi răspund totuşi la ceva. Nu-i voi zice c-o iubesc. Am limite. ÎMI E DRAGĂ. Atât. Şi ţin la cuvântul meu mai mult decât la integritatea mea morală. Altfel spus, sunt un ticălos egoist.

Yet, somewhere, I do love her, though I would never ever admit it. For she is a dire strait: huge Scylla and Carybda.”

Anunțuri
3 comentarii leave one →
  1. Noiembrie 23, 2009 2:49 pm

    Ai un fel duios de a o lua razna, dar recunosc ca nu pot fi mereu complice cu tine.Ma inciti si poate ca e destul.

  2. Noiembrie 25, 2009 12:33 am

    Mauricia-Delicia,

    Aici, în comentariul pe care îl comentezi? Sau undeeeeeeee? Hai şi tu razna peste dealuri şi mări şi zări! Haaaaaaaaaai…

  3. Ianuarie 12, 2010 3:33 pm

    Exista ceva in aceasta scrisoare care are iz de ratiune subtila si ceva care are un puternic iz de frica si trauma psihica.
    Cele doua aspecte intuitia mea imi spune ca sunt in general incompatibile.
    Asa ca inclin sa cred ca te-ai indragostit de o iluzie, pusa sub o masca de sinceritate autoimpusa pe jumatate.

    In cuvinte mai clare si mai multe, e un artist, care sub asa zisa sinceritate ca ti-a prezentat situatia lui clar si te-a sedus cu acceptul tau total. Recunoaste ca voluptatea l-a atras la tine si ca nu vrea mai mult dar lasa sa se subanteleaga altceva. Practic el iti vorbeste sincer iar tu te minti singura folosind cuvintele lui.
    Dar aici e o chichita, el spune acele cuvinte constient de puterea lor nu ii „scapa” dupa cum lasa sa para. Si el nu te minte pe tine ci se minte pe el in primul rand. El e propria lui victima, nu pot eu sa analizez viata altcuiva (am probleme cu a mea)sa pot spune unde greseste. Insa el pierde mult ascunzandu-se dupa reguli sociale pe care nu le respecta in sinea lui, isi creeaza o inchisoare artificiala al carui paznic e chiar el.

    In alta ordine de idei tu ca orice femeia ai intuit tot ce ti-am zis eu aici dar nu ai putut sa pui niciodata in cuvinte. Faptul ca ai intuit insa te aduce in situatia de a avea pe langa sentimentele de atractie irezistibila fata de el si sentimentul de a il vindeca a il proteja. Ii vezi masculinitatea si maretia dar ii intuiesti si slabiciunea si ca orice femeie din istorie vrei sa il faci bine. Acest amestec letal de sentimente e reteta succesului cand vine vorba de dezastru sentimental.

    Cam asta cred eu ca se intampla. Vestea buna e ca pot sa hidratez experienta „de dupa baricada” dar vestea rea e ca nu am nici un sfat pentru remediere unei astfel de situatii.
    Eu nu sunt de acord cu recomandariile de tipul uita mergi mai departe (inseamna inghide ochii si fugi) eu cred in „intelege si transcede cu iubire si compasiune”.
    Deci pot sa vin cu un pumn de piese din acest puzzle dar nu am imaginea finala.

    Un singur sfat am curajul sa iti dau. Nu omora iubirea in tine, nu incerca sa transformi bunul in rau pentru a putea sa parasesti bunul. Mai bine fa un pas in spate si priveste din exterior cu experienta din interior si incearca sa intelegi intregul mecanism.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: