Skip to content

YOU ARE MY SWEETEST, de ce-mi vine să plâng?

Noiembrie 16, 2009

Dar n-o să plâng, n-o să plâng, n-o să plâng. Şi chiar dacă da…  surâsul meu nu crede în lacrimi.

Anunțuri
11 comentarii leave one →
  1. Noiembrie 16, 2009 10:32 pm

    aaa… de fericire?

  2. Noiembrie 17, 2009 12:05 am

    Fireste… hohote de fericire… uffff… :):)

  3. Noiembrie 17, 2009 12:47 am

    trist trist…. unde sunt diacriticile? 😛 Fireşte …. ufff

  4. Noiembrie 17, 2009 1:54 am

    Răceala mea zice că da, plânge pe tastatura, dar zâmbetul trimfă:)

  5. Noiembrie 17, 2009 11:02 am

    Too much poetry.

  6. Noiembrie 17, 2009 6:19 pm

    …poti plinge Deea. Plinsul umanizeaza si ne invata Primenirea Sufletului…

  7. Noiembrie 18, 2009 12:26 am

    Sa nu-ndraznesti sa plingi, iubita ne-nfricata a samuraiului tau, elixi, sa nu plingi draga DulceDeea, sa nu plingi! Sa nu indraznesti sa plingi ! Surisul tau nu crede-n lacrimi. O spui, o crezi, si inca dai sperante, dezamagirilor ce mor … 🙂

  8. Noiembrie 18, 2009 6:15 pm

    Sabia marelui samurai despică şi lacrimile. Pe tăişul ei se nasc stelele.
    Mulţumesc, Tibi, de cuvintele bune, de cuvintele calde.

  9. elixi permalink
    Noiembrie 20, 2009 11:43 am

    Ne naştem goi, uzi şi flămânzi. După aceea, lucrurile se înrăutăţesc – zicea Woody Allen, cu accent de Murphy… Dar de murit cum murim? Spălaţi, îmbrăcaţi şi sătui? Ori, poate, surzi: n-am auzit ca Regele e gol…
    A fost gol toata viaţa lui, ca un surd. Ca şi cum avea haine doar pentru urechi, îndesate.

    Oamenii se schimbă greu. Şi se schimbă şi mai greu pe măsură ce timpul îi împrejmuieşte. Însă, neschimbarea are virtuţile ei – lucrurile nu sunt chiar aşa lozinci care trăiesc şi evoluează. Ai găsit un adevăr, ţi-a fost descoperit, ţii de el, pentru că te scoate la liman. Devine parte din fiinţa ta. E vrabia ta, de nedat pe corbul de pe gard. „Nevermore!”

    Chiar dacă vrabia se îmbolnăveşte, chiar dacă o mănâncă pisica pe care ai adoptat-o, o ţii minte cu tărie, pe ea, biata vrabie, şi alungi cioara de la geam. Există lucruri care nu se schimbă. Se numesc idei, concepţii, mentalităţi, obiceiuri, superstiţii, tabieturi, filosofii de viaţă, fobii ş.a.m.d. Nici nu e de dorit să le schimbi. Nu te poţi lăsa în voia valurilor vieţii, a experienţelor, a trăirilor, noului, curiozităţii nemărginite. Trebuie să ai limite care te de-finesc. Trebuie.

    Pe de altă parte, poţi lăsa un geam deschis. Vei avea poate parte de un parfum nou. Îl vei îngădui şi îl vei savura. Doar pe geam. Doar primăvara. Când ţi-e frig, închizi geamul casei tale. Chiar şi din capriciu: e casa ta şi tu eşti tu. Echilibrul înseamnă întotdeauna stabilitate. Stabilitatea ta, ştiută chiar şi atunci când te dezechilibrezi, din ureche simţind că ceva nu e în regulă.

    De exemplu: nu poţi iubi o femeie necăsătorită dacă eşti căsătorit. Mai ales dacă simţi că vrea mai mult decât capriciul tău viciat. Şi o să vrea, chiar dacă nu recunoaşte. Fireşte, te simţi infam, de două ori, faţă de două femei – sau, dacă eşti chiar dereglat, mai mult de două, reale sau virtuale (net-ul e de vină?…)
    Sau inteligenţa-deşteptăciunea-creativitatea lor? Or sânii debordanţi? Or devotamentul? Fie şi cu murdara ta capriciozitate, împărţită în puseuri?

    Abia atunci te uiţi în oglindă şi vezi unde ai ajuns. Şi ai o vârstă care îţi lasă loc pentru maturitate, nu pentru teribilisme adolescentine. Viaţa ta e trasată. Fă ce poţi şi trebuie să faci cu talanţii dăruiţi de Dumnezeu. Învaţă din greşeli. Ultima greşeală, ultimul păcat e întotdeauna cel mai plin de învăţăminte. Cere-ţi iertare, Lui şi lor, ele-lor.

    Şi apucă-te să scrii, întrucât pentru asta ai fost crescut.
    Nu ai voie să declini sau sa conjugi simţirea, s-o gramatizezi, s-o faci mişcătoare, pentru ca mişcarea e periculoasă (Andrei Pleşu spunea ca faptul de a ieşi din casă e “un scandal”). Şi nu pentru ca o simţi: buffer-ul sau firewall-ul era deja funcţional. N-o simţi. Eşti, aşadar, un nesimţit. Împacă-te cu realitatea asta.

    Viaţa e ceva care doare.

    P.S. Da’ ea sună şi zice că am alambicat textul : m-am dat mare la cuvinte. Musai să le sucesc, să le fac umane. Dar eu sunt vicios şi la limbaj. Nu prea am chef să cârmesc ceva cuvinte şi sensuri. Îi răspund totuşi la ceva. N-o să-i zic că o iubesc. Am limite. ÎMI E DRAGĂ. Atât. Şi ţin la cuvântul meu mai mult decât la integritatea mea morală. Altfel spus, sunt un ticălos egoist.

    Yet, somewhere, I do love her, though I would never ever admit it. For she is a dire strait: huge Scylla and Carybda.

  10. Noiembrie 20, 2009 5:33 pm

    eu am trecut sa iti las un zimbet printre lacrimi; si un multumesc!
    (acum, doar atit pot….)

  11. Noiembrie 21, 2009 11:46 am

    Draga Deea…
    ce zi superba… cu mult soare in toate, cum iti doresc…
    🙂
    numai bine!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: