Skip to content

Dragul meu Adolescent

Noiembrie 16, 2009

calutul

Totul a început în paginile lui Paul Gabor. Cu monologul pe care l-a intitulat

ŞI DACĂ NE PUN S-O LUĂM DE LA CAPĂT?

„Am sa strig in gura mare ca am reusit. Da, sunt licean! Si cred ca sunt mandru. Chiar daca mai am indoieli, sunt mandru ca am reusit sa intru cu pieptul inainte si sa ma pregatesc sa infrunt viata. Am s-o provoc la un duel fara paduri in ceata. Fara pistoale. Si fara sa ma pun spate-n spate cu ea. Cred ca mi-am gasit drumul. In copilarie, daca ma intreba cineva ce as dori sa fiu, ii raspundeam fara sa clipesc: presedinte, milionar, cosmonaut sau actor de film. In nici un caz de teatru, acolo nu exista duble. Nu exista greseala care sa nu te transforme intr-o miniatura nevolnica, in fata publicului… Dar cum va spuneam, chiar mi-am scos si buletinul. Am ales o fotografie care sa ma reprezinte. Cu parul valvoi si cu un zambet detasat, chiar daca anii care vin ma vor contrazice.

Visul meu dintotdeauna a fost sa ma urc pe un vas cu panze si sa cutreier marile in cautare de frumusete. Chiar acum fac acest lucru: in aceasta dimineata mi-am facut bagajele si m-am urcat pe punte, acolo unde mama imi rezervase una dintre cele mai bune cabine, cu hublou spre apus si un ceainic ascultator care isi face datoria, matinal si exact precum o ordonanta saxona. Am sa vad tari si porturi alb-albastre, femei frumoase, de neatins pentru un pici ca mine, dar ma voi multumi cu privitul si cu ofurile iesite din rarunchi, dornic de a petrece macar o seara in compania naiadelor ce-si flutura batistele, nestiind ce se ascunde in sufletul meu necopt. Ce este viata pe punte? O continua visare, un sir neintrerupt de planuri pe care matelotul si-l face gandindu-se la reintoarcere. Asa si eu, am sa-mi petrec acest voiaj cu panze planuind ce voi face cu viata mea. Nu am cum sa uit fiintele acelea mici, cu codite si sarafan, tintele bulgarilor de zapada.

Si nu pot uita primii pasi, mana in mana, tremurand amandoi ca niste pelerine de ploaie, nestiind care dintre noi sa vorbeasca primul. Nu pot uita primul ghiozdan si primele mere puse in punga. Sunt hotarat sa merg mai departe si sa invat cat se poate de mult, nu mi-ar placea sa dezamagesc pe nimeni. Sunt absolut constient ca viitorul meu se construieste acum, in acesti ani, cand trebuie sa invat cat mai repede si cat mai bine. Iata, pana si profesorii sunt plini de bunavointa, nu realizeaza bietii de ei ca tot ceea ce ne spun nu ne mai intereseaza. Ca incheietura mainii ne doare. Iar simplul scris dupa dictare nu mai reprezinta nimic. Suntem o generatie digitala, aproape 10 ore pe zi. Cum sa intelegem analogul cretei de la tabla? “Domnule profesor, nu ne mai intereseaza ce ne spuneti. Demonstrati-ne ca stiti mai multe decat Google!”. Chiar asa, chiar mama mi-a spus zilele trecute: “Dupa ce vei termina facultatea ai sa-ti doresti sa fii functionar la stat.”

Nu stiu exact ce inseamna acest lucru, dar dintr-un search am aflat ca e vorba de un sobolan de birou, cu slujba fixa si nesupus ratei somajului. Doar atat? Atat de simplu? Atunci unde se afla greseala, unde este piedica pusa in calea idealurilor mele de licean? De ce nu mai pot deveni cosmonaut sau milionar? Cine e de vina? Cumva analogul si praful de creta? Cumva sistemul acesta ce nu lasa marinarii sa viseze la porturi alb-albastre? De ce oare, daca sunt atat de multi copii inteligenti, adultii sunt atat de idioti? De ce oare acest vas cu panze nu vrea sa plece? Am sa-i spun mamei sa mai stearga sticla in care e bagat, macar sa arate frumos…Acest text l-am scris cu gandul la un adolescent pe care nu-l cunosc. Mi-a povestit despre el mama sa, intr-o noapte in care am “intrat” intr-un apartament din Bucuresti, intr-o discutie pe messenger… Nu ne stim, nici nu e nevoie, insa am simtit nevoia sa las aici constanta acestei convorbiri. Baiatul e preocupat de religie si mitologie. Citeste mult. Rasfoind pagini din Nostradamus, i-a spus mamei sale: Si daca astia ne pun s-o luam de la capat?Cum sa nu scrii…”

Adolescentul despre care a scris Paul Gabor chiar există. Şi chiar i-a răspuns.

UN FEL DE DREPT LA REPLICĂ

Uneori este mai bine sa traiesc sau sa visez intr-un glob de sticla. La vremea asta e un scut. O sa vina si momentul in care o sa arunc cu sticla de parchet si vasul o sa plece. Dar vreau sa cred ca atunci voi fi capitan si nu matelot.

Iar “astia” din intrebarea mea erau Dumnezeu si Diavolul.

Multumesc domnule ca v-ati gandit la mine! Si mi-a placut cum ati zburdat printre cuvinte.

Adolescentul din Bucuresti”


Între timp au curs 89 de comentarii. Am simţit nevoia să îi spun Adolescentului ceea ce gândesc. Scrisoarea pe care i-am adresat-o eu a rotunjit cifra la 90.

DRAGUL MEU ADOLESCENT

Sunt uluită ce mulţi oameni se gândesc la vârsta pe care o ai tu acum ca la timpul de triumf al propriei splendori. Ca la un vârf al vieţii, de unde ne prăbuşim apoi.

Eu cred că  splendoarea se descătuşează în  fiinţa noastră abia odată cu înţelegerea profundă. Atunci începe şansa de a fi împlinit, de a participa autentic la tot. Adolescenţa e un avânt stelar. Asta da. O energie de cascadă, sigur. Şi dorul după un absolut pe care la momentul acela nici nu prea ştim unde să-l căutăm.

Dar nu e un vârf. E doar o trambulină. Ne putem arunca în cer, folosind-o pentru ascensiune, sau putem sări în abis. Degeaba îşi deplâng oamenii anii de efervescenţă biologică. Apogeul trupului nu înseamnă neapărat şi apogeu interior. Iar atunci când cele două înălţimi coincid totuşi, atunci când adolescenţa este cu adevărat o culme a vieţii cuiva, îl ghidează pe munţi şi mai nestăpânit verticali.

Pentru că atunci când atingi un vârf dobândeşti şi experienţă pentru următoarele,  şi încredere, şi nesaţul de a continua escaladarea. Vârful nu este punctul de început al căderii. Vârful este doar confirmarea că există infinitul din care am fost plămădiţi. A, dacă te gândeşti la trup, da, şi la chestiunile trecătoare din viaţa noastră… Dar sufletul ascultă de alte legi. Nu de cele biologice. Nici măcar de cele sociale. Şi cu atât mai puţin de cele ale tehnologiei, oricât ar fi ea de senzaţională, cu google-ul ei cu tot.

Dragul meu Adolescent,

Ceea ce se petrece acum cu tine este de fapt devenirea întru fiinţă…  Iar aici nu te poate îndruma un profesor obişnuit, oricât de ştiutor ar fi în ale culturii şi ale informaţiei chiar informatizate. Aici nu contează dacă are degetele murdare de cretă sau bătucite de insistenţa şi insomnia lucrului cu tastatura. Aici ai nevoie de altfel de hartă. Altfel de busolă. Nu de cuvintele unui profesor, nu de metodologia predării la care poate fi de altfel strălucit. Mai demultişor, cred că înainte să te naşti tu, un scriitor pe nume Marin Preda spunea ceva de genul : « Nu mă interesează adevărurile pe care le susţin, le argumentează oamenii. Singurul adevăr care mă fascinează, chiar dacă e diferit de credinţele mele, e adevărul pe care îl trăieşte un om. » Citatul e aproximativ, dar ideea e fidelă.

Da, poţi deveni cosmonaut sau milionar. Milionar nu în bani, ci în idei geniale, pentru că ele sunt cele care durează şi rodesc. Ele sunt cele care contează şi hrănesc propriul sentiment de împlinire şi vieţile altora.

 

Poţi deveni explorator. Poţi deveni ceea ce îţi asumi să devii. Nu fă, te rog, confuzia între poziţia, recunoaşterea ta socială şi devenirea reală, cea a făpturii tale de adâncime. Şi nu fă, te rog, confuzia pe care prea mulţi oameni maturi o fac (din păcate şi oameni foarte tineri o fac…) Nu pune toate relele lumii de azi în spinarea politicii. A economiei. A guvernului român. A multînfieratei tranziţii. Dacă faci asta înseamnă că şi responsabilitatea împlinirii personale o pasezi în afara ta.

E important să fii cetăţean. Nu e de dorit să fii funcţionar. Te reduce la frica de viitor şi te transformă în robot. Dar a fi cetăţean e abia o coajă, abia un grăunte de nisip din vastitatea fiinţei tale, a comorii pe care o întruchipezi ca om. Nu te osteni să intri într-o cutie de chibrituri. Galaxia care palpită în tine nu va putea respira.

Sigur, vremea în care trăim pare scoasă din ţâţâni. Şi oamenii mincinoşi. Cruzi. Nepăsători. Sau pur şi simplu orbi. Înspăimântaţi. Neputincioşi. Dragul meu Adolescent… La ce bun să ne căinăm? Suntem într-o răscruce. Nu mai avem modele ? Nu-i nimic ! E timpul să devenim noi înşine un vârf de lance. Să realizăm că totul este o unică energie. Este o singură istorie. O singură călătorie la capătul nopţii. Iar în această unitate de profunzime fiecare lucru, oricât de mărunt, contează. Deoarece fiecare lucru este real şi face parte din întreg. Nimeni şi nimic nu rămâne pe dinafară. Dar devenirea lumii se mişcă în direcţia în care noi toţi ne îndreptăm. Şi nu mă gândesc la platformele electorale, la planurile de restaurare economică sau de amalgamare economică.

Devenirea lumii, cea întru fiinţă, se mişcă în direcţia în care noi toţi şi fiecare în parte ne îndreptăm. Nu ne forţează. Noi suntem elicea care propulsează lumea din interior. Aşa că nu va merge înainte decât dacă noi alegem să înaintăm spiritual. De aceea suntem toţi atât de importanţi. Nu ne putem aştepta ca lumea să se mişte singură, greşelile să se repare de la sine,timpurile să se transforme şi noi odată cu ele, iar evoluţia spirituală să vină şi să ne ridice uşurel pe creasta ei înaltă.

Citeşti Nostradamus ? Te întrebi ce ne facem dacă Dumnezeu şi Diavolul ne pun s-o luăm de la capăt ? Dragul meu Adolescent, de acum înainte, dacă este să avem un viitor, trebuie să ne creăm propriul viitor. Noi înşine suntem viitorul, noi înşine suntem evoluţia. Avem libertatea să alegem alte valori, cele divine, altă viziune. Cea spirituală. Avem libertatea să credem în măreţia care ne-a fost ursită. Şi să păşim în ea…

Anunțuri
12 comentarii leave one →
  1. Noiembrie 16, 2009 8:11 am

    Multi chemati, putini alesi. E scris. Legile sunt si ele scrise. Mantuirea a fost platita cu sange. Nu in puterea noastra sta ea, ci in alegere. Orientul e repetent aici.

  2. Noiembrie 16, 2009 10:32 am

    Preocupat de un serial SF, „Amintiri despre viitor” sau ceva de genul am înţeles că se cheamă serialul, cineva ma întrebat recent dacă aş vrea să-mi ştiu viitorul. Am răspuns prompt:

    – Nu, nu ar fi cazul, cu siguranţă nu!

    – De ce?

    – Cum de ce, ai vrea să îţi dau amănunte?, mă intrigai

    – Da?, răspunse

    – Bine, vrei un răspuns pueril sau unul edificator?

    – De care vrei… Uite aş vrea să-mi cunosc viitorul să ştiu ce se va întâmpla cu mine. Ştii, eu sunt încă la liceu şi chiar sunt curios ce se va întâmpla cu realitatea asta sumbră şi ce voi deveni eu, dacă voi fi bogat, o să am maşină, bani. Acum mă preocupă sfârşitul lumii… filmul 2012… E ciudat şi NASA

    – Intersant, cu siguranţă vei avea ce îţi vei dori, dar pentru asta nu trebuie să îţi cunoşti viitorul aşa cum vrei tu. Încearcă să-l cunoşti cu sufletul. Cu infinitatea lui. Atunci o să îl poţi construi exact cum vrei, intuitiv. Tu trebuie să îţi construieşti viitorul, nu după filme, după un sistem de valori…

    – … (tăcere)

    Tot el, după o vreme:

    – Tot nu mi-ai răspuns precis, de unde valori, de unde modele…

    – Vei fi tu valoarea, atunci când te construieşti pe tine în viitor! 🙂

    – Dar tot vreau să ştiu viitorul meu…

    – Uite!, spun eu, viitorul pe care vrei să îl şti tu se bazează pe filme SF şi pe realitatea de la TV, fie şi cea reală. Dar la ce te ajută să şti ce vei deveni pe o scară socială, din punct de vedere financiar şi material. Eu, spre exemplu, nu aş vrea să ştiu nici din punct de vedere spiritual ce voi fi peste un an sau o lună, darămite mai mult.

    – De ce?

    – Pentru că dacă aş cunoaşte aceste amănunte aş intra într-o stare de letargie, nu aş mai face decât să aştept să mi se întâmple, fără să mă implic, fără să fac nimic în sensul de a ajunge acolo. Mi-aş tăia din viaţă. Mai mult, mi-aş schimba viitorul tocmai prin neimplicarea mea până acolo.

    Mi-a răspuns, după vreo câteva secunde, atestând triumfător că nu am înţeles nimic şi că ştie el mai bine. Vreo câteva zile nici nu mi-a vorbit. Nici acum nu-mi vorbeşte, dar îmi zâmbeşte larg cu înţeles când mă întâlneşte. Nu mai vrea să îşi ştie viitorul. E prea ambiţios…

    • Noiembrie 17, 2009 10:01 am

      Marius, foarte adevărat ceea ce spui. Pe mulţi ne-ar paraliza ideea că urmează să se petreacă ceva dificil în viaţa noastră. Mulţi nici nu ştim sau nici nu am crede că viitorul este o simplă probabilitate. Nu chiar simplă, de fapt… dar e doar o probabilitate. Dacă se modifică felul nostru de ne trăi prezentul (a gândi, a simţi, a acţiona, a crede sau a nega) şi propriul viitor poate arăta altfel.

      Mulţumesc pentru prezenţa ta aici, şi văzută, şi nevăzută, Marius drag.

  3. Noiembrie 16, 2009 7:15 pm

    Multe si minunate lucruri incep din paginile lui Paul, acest raspuns e unul dintre ele

  4. Noiembrie 17, 2009 10:24 am

    Mulţumesc, Antoine. Şi în paginile tale încep şi cresc lucruri minunate :):)

  5. Noiembrie 17, 2009 9:39 pm

    DulceDeea, salut! Am citit si postarea remarcabila a lui Gabor Paul, acuma gasesc si o frumoasa scrisoare replica adresata adolescentului!… Mi-ati facut o seara frumoasa 🙂

  6. Noiembrie 18, 2009 1:35 am

    Bine-ai venit, bine te-ai apropiat, Împărăteasă Vaporoasă… 🙂

  7. Noiembrie 19, 2009 1:48 am

    Multumesc mult Deea, am sa ma asigur daca amicul meu necunoscut a citit „fluviul” tau… Nu stiu cum sa-ti multumesc. Nici tie, nici celorlalti…

  8. Noiembrie 19, 2009 12:42 pm

    Mai deosebeşti fluviul în apele oceanului? 🙂

    Mă bucur că te-ai întors, Paul, şi ne faci semn de bun-găsit de pe corabie.

  9. Noiembrie 21, 2009 5:51 pm

    Aceasta scrisoare ar trebuie citita de toti adeolescentii – asa cum ai spu si tu. Dar nu toti ar intelege-o, asta este partea ingrozitoare.

    • Alex permalink
      Decembrie 13, 2009 12:37 am

      Nu stiu sigur daca e ingrozitoare sau nu, posibilitatea ca adolescentul nu ar intelege. Dimpotriva…poate e necesar doar un „semn de carte” si o recitire optionala, a adolescentului.
      Peste o saptamana, ceea ce este scris aici, va rezona la fel in tine? Poate daca ne intrebam asta, si saptamana viitoare adolescentul din noi a mai murit un pic, pentru ca ne-am „maturizat”, daca energia s-a diminuat inca un pic, vom realiza ca putem aplica masura „adolescentului” lipsit de raspunsuri, oricarei perspective. Am putea asa scapa de prejudecati, am putea sa nu luam lucruri de-a gata….si poate..si poate…si poate. Cred ca apar …sa zicem..posibilitati noi. Ca idee..”challange everything” cand incetam sa il aplicam? 🙂
      Nu sunt convins inca asupra lipsei de profunzime a „adolescentului”. Uneori, insasi cunoasterea, ne viciaza trairile. Uneori ne indeparteaza de esenta. Pentru a intelege, uneori, trebuie sa te distantezi de „subiect”, sa il privesti din afara, sa incerci sa il studiezi, sa pasesti in abstract. Asta in mod clar, iti intrerupe trairea (chiar si temporar) si te impinge in analitic. Fiecare isi raspunde siesi, daca asta e un lucru bun sau nu.

  10. Octombrie 4, 2010 1:50 pm

    Frumoasa epistola, draga Deea!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: