Skip to content

Doar o fereastră mică de tot în tavan. Iar tavanul foarte sus.

Octombrie 12, 2009

Se jucau de-a vieţile anterioare şi de-a înmormântarea. Nu auziseră pe nimeni vorbind despre asta, nu citiseră nicăieri despre reîncarnare. Când le-a venit ideea nici măcar nu ştiau să citească.

„Tu eşti acum în viaţa de călător”, spune Anamaria. „Te aflai pe corabie şi mă întâlneai pe mine. Dar eram bărbat. Şi te enervai că fata pe care ai cerut-o de soţie mă iubeşte pe mine. Aşa am ajuns să ne luptăm. Ai tras cu pistolul şi m-ai rănit la umăr.” „Şi ai murit şi fata a rămas cu mine?”, întreabă Andrei. „A murit fata. Şi niciunul din noi nu s-a mai căsătorit.”

„Mi-a părut rău când am murit. Eu vă iubeam pe amândoi. Mi-a fost dor până m-am născut din nou.” Raluca pune punct poveştii, luându-i de o mână pe Andrei şi de o mână pe Anamaria. Andrei pufneşte în râs. „Hai să ne jucăm de-a camera.”

Cum? „Ce-ai face dacă ai fi într-o cameră fără uşi, fără ferestre. Fără intrări, fără ieşiri. Doar cu o fereastră mică de tot în tavan, iar tavanul ar fi foarte sus?” Fetele se uită serioase la el. Andrei începe să fredoneze: „foarte sus, foarte sus, foarte sus, tavanuuuuuuuuuuuul…” Anamaria se gândeşte încă.

Raluca zice dintr-o suflare: „Aş striga după ajutor, aş plânge… Aş chema pe cineva să mă scoată de acolo…” Andrei zâmbeşte superior. Raluca îl ia la rost: „Ceeeeeee? Să stau aşa… trebuie să vină cineva dacă strig, nu?” Andrei zâmbeşte şi mai larg. Raluca insistă: „Tu ce ai face?”

„Eeeeeee…”, întârzie Andrei cu efect. „Ce?” „Aş face o şmecherie, o gaură în zid… aş găsi eu ceva şi aş ieşi până la urmă.” Raluca se întoarce spre Anamaria. „Şi tu?”

Anamaria coboară ochii din tavan, unde de atâta concentrare i se părea că vede o ferestră mică. Oricum, tavanul părea să fi urcat mult mai sus decât l-a ştiut ea vreodată. „Ea vine cu mine”, se pomeni Andrei că lămureşte situaţia.

Raluca se uită descumpănită când la Anamaria, când la fratele lor. „Eu mă joc… şi după aia mă rog,” spuse Anamaria. „Vezi, veeeeeeeezi?” izbucneşte satisfăcută Raluca „nu vine cu tine, nu vine cu tineeeeeeeeee…”

Andrei nu-i răspunse. Avea acum altă idee şi trebuia să i-o spună Aneimaria. „Eu eram mama ta, dar tata plecase la război şi nu ştiam dacă se mai întoarce.”

„Nu m-am mai întors”, spune încetişor Raluca, la urechea unui ursuleţ care devenise de câteva săptămâni confesorul ei preferat.

 

Anunțuri
10 comentarii leave one →
  1. Octombrie 12, 2009 3:58 am

    Ce articol simpatic!
    ma duce cu gandul la jocurile copilariei!

  2. Octombrie 12, 2009 12:07 pm

    Câteodată şi eu mă retrag şi mă confesez ursuleţului meu de pluş. Culmea… Chicăneţ, aşa îl cheamă, îmi şi răspunde… Sau o fi vocea mea interioară… Posibil:)

  3. Octombrie 12, 2009 11:58 pm

    servus…
    cred că uneori încercăm să ne explicăm prea mult, inutil, neîntoarcerile… 😉
    toate cele bune!

  4. Octombrie 13, 2009 11:10 am

    tie ar trebui sa-ti placa eliade:)

    • Octombrie 14, 2009 7:17 pm

      Oh, da. Îmi place cum se străduiesc personajele lui să explice, mereu şi mereu există unul sau mai multe care vor să explice misterul unei întâmplări. Şi misterul rămâne intact.

      Îmi place pentru „Maytreyi”, unde personajul dezarmat în faţa enigmei este chiar îndrăgostitul Eliade. Pentru „La ţigănci” şi „Pe strada Mântuleasa”. Am locuit o vreme în apropiere. Îmi plăcea să o cutreier seara târziu şi să adulmec pulberea de aur a toamnei, plutirea încetinită a orei. Îmi opream ceasul când intram pe Mântuleasa. Chiar îl opream.

  5. Octombrie 13, 2009 2:15 pm

    Dulce Deea,

    Doar jocul serios al copiilor poate descoperi realităţi profunde si emotionante…

    Poetică si sensibila povestioara, încărcată de sensuri…

  6. Octombrie 14, 2009 7:22 pm

    Tu… ştii. Nora. Ştii dinăuntru, din adâncul. Povestioarele tale despre copilărie sunt magie pură. Nu mă pot abţine să nu-ţi spun încă o dată că mă ung la suflet cu miere şi lapte.:):)

  7. Octombrie 15, 2009 5:26 pm

    mi-nu-nat, contesă! minunat. finalul m-a făcut să mă înroşesc de plăcere până în vârful degetelor. :*

    • Octombrie 16, 2009 9:56 pm

      Mă bucur, scumpa şi nepreţuita… cred că degetelor tale bine le mai şade un pic îmbujorate …

  8. Aprilie 1, 2011 12:29 pm

    Undeva …in trecut …casa bunicii , boiereasca , cu tavan sus , sus … si o fereastra mica cu policioara . Unul din noi urca ajutat de ceilalti ( scara din maini ) si apoi , copii , ne trageam unii pe altii sus pe policioara . Era evadarea noastra …
    Multumesc de aduceri aminte , Deea .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: