Skip to content

Sala de aşteptare, africanul şi cea mai geroasă noapte a planetei

Octombrie 10, 2009

I-am trimis povestirea la foarte scurt timp după ce ne cunoscusem. Voia să vadă cum scriu. Cred că a văzut mai mult decât atât. Nici nu ne întalnisem, dar ştia lucruri de fineţe despre mine. E drept că pe mine mă citeşte şi un analfabet. Strig prin toţi porii ce simt, ce gândesc, ce-mi doresc. Într-un fel obscur am simţit că povestirea s-ar putea să-l ducă pe Elixi la comparaţii tembele sau la concluzii anapoda legate de fantasmele mele. Am ştiut că risc. Dar nu m-am temut. Credeam că nimic nu e mai puternic decât iubirea. Da, credeam că Elixi mă iubeşte.

Nu avea răbdare. De fiecare dată când pleca într-o călătorie era cât pe-aci să piardă trenul. Venea în ultima clipă şi urca aproape din mers. Nu-i plăcea să aştepte în gară. În seara aceea a fost un adevărat noroc să-l prindă. Zăpada asediase oraşul, roţile maşinilor patinau înnebunite. Fiecare drum devenise o expediţie. Taximetristul ei merita un premiu pentru că a făcut faţă la toată învălmăşeala de pe străzi.

Sol a străbătut gara în fugă. Chiar în momentul în care a pus piciorul pe ultima treaptă, trenul a pornit. Toată agitaţia s-a decupat ca o bucată mare de carton care rămâne în urmă. Femeia s-a uitat din instinct la ceas. Avea cadranul crăpat, nu ştia când şi unde îl lovise. Limbile ceasului se răsuceau comic, în sens invers. Sol a început să râdă.

Şi-a găsit repede locul în vagonul de dormit. Se temuse de aglomeraţie, dar n-a văzut oameni în compartimentele pe lângă care a trecut. S-a aşezat pe banchetă şi a lăsat liniştea să-i soarbă toate gândurile. Roţile duduie pe şine şi huruitul vagoanelor se aude la răstimpuri. Şi cu toate astea i se pare linişte. O tăcere care scufundă trenul în pântecul întunericului. Ochii prind din fugă copaci cu trunchiuri jumătate vopsite în alb, ca nişte stafii discrete. O casă luminată palid de becul din faţă apare neverosimil, se dizolvă în zăpezile hipnotice ale peisajului. Ninsoarea urcă în fuioare nesfârşite spre cer.

Una dintre fâşiile de piele care atârnă de la tăblia patului de deasupra, încă nedesfăcut, se mişcă uşor. Pare o curea de bărbat aruncată peste speteaza unui scaun. Şi-a risipit  hainele prin cameră, într-o dezordine febrilă. Acum este sub duş, apa şiroieşte pe faţa lui, pe braţe, pe piept, pe şănţuleţul impertinent al abdomenului… coboară vertiginos pe pulpe…  Uşa compartimentului se deschide brusc. Femeia tresare, întoarce privirea spre fereastra de pe holul trenului. Pe câmp vede un armăsar negru ridicat în două picioare peste o iapă albă. O ţine de coamă, iapa înalţă gâtul spre cerul inundat de ninsoare.

Cureaua tremură uşor peste placajul banchetei din compartiment. Mişcarea catarmei de metal o face pe Sol să închidă ochii. Izbucneşte sirena trenului, ca un ţipăt stins de femeie răscolită de bărbat.

Sol aude zgomotul unor lovituri repetate. Simte mişcarea înăuntrul ei, străbătându-i tunelul coapselor. Vibraţia urcă până în gât, o inundă ca un mănunchi de nectar care se desface brusc înăuntru. Şi pielea se loveşte cu plesnet de piele, sunetul se lipeşte, se dezlipeşte, se lipeşte din nou, ca un magnet care e gata să strige. Sol scoate un geamăt uşor. Deschide ochii.

Toate curelele banchetelor se mişcă. Se lovesc în ritmuri diferite, într-un dans încetinit. Două dintre ele sunt întrepătrunse, împlântate una în cealaltă. Femeia îşi scutură capul, să scape de  viziune. Pe hol este un geam întredeschis. O perdea flutură dezlănţuit. Se tăvăleşte pe geam şi la răstimpuri este absorbită în afară, înghiţită de ninsoarea fosforescentă. Pentru o fracţiune de secundă zbaterea pânzei se opreşte. Lui Sol i se taie respiraţia. Ochii fixează perdeaua încremenită.

Privirea ei alunecă asupra perdelei din interiorul compartimentului. În butoniera care o prinde este înfipt un suport de metal. Semeţ. Uriaş. Îi vine să muşte din el. Vrea să-i pipăie tăria fără cusur. Se stăpâneşte. Îşi trece mâinile peste obrajii fierbinţi, peste buze.

Deschide geamul şi priveşte vârtejurile albe. Se îmbată de întuneric. Îşi întoarce faţa acoperită de fulgii iuţi de zăpadă. Părul îi flutură ca o coamă de mătase bogată. Prin şuierul vântului aude roţile trenului. Deodată se lasă liniştea. La urechea ei urcă şi coboară respiraţia unui bărbat. Sol se întoarce în spate, cu o emoţie uriaşă. Nu e decât perdeaua de pe holul vagonului care se îndreaptă flămândă spre perdeaua de la uşa compartimentului. Se umflă mult în aer, ca şi cum ar vrea să se atingă, să se răsucească definitiv una în jurul celeilalte.

Sol închide fereastra. Îşi surprinde chipul în oglindă. Trăsăturile i se par mai netede, şlefuite de ninsoare. Faţa ei inundată de noapte sclipeşte ca un chip de zeitate.  Trenul opreşte cu scârţâituri istovite. Zăpada îl topeşte între coapsele ei neruşinate, îl strânge între genunchi, se cambrează sălbatic. Vuieşte.

Sol coboară din vagon şi vorbeşte cu doi bărbaţi înfofoliţi până la ochi, să nu-i sufoce ninsoarea. E nevoie de oameni pentru deszăpezire. Nu mai pot înainta. Câţiva călători se înghesuie cu tot cu bagaje în sala de aşteptare a haltei unde s-au blocat. La ghişeu e un bărbat cu mustaţă grizonată, somnoros, ca într-o febră a crivăţului. Se dezmeticeşte luat pe sus de grupul de oameni care vor adăpost. Împreună cu ceferiştii buimăciţi de vifor pregăteşte plecarea spre orăşelul aflat la 5 kilometri. Mamele, copiii, oamenii în vârstă, au prioritate, ca la orice naufragiu. Dubiţa e deja arhiplină. Sol este în sala de aşteptare. Primeşte de la bărbatul cu mustaţă grizonată o plapumă şi un ceainic afumat. Un pachet de pesmeţi. Înainte să plece îi aduce un braţ înalt de lemne şi îi promite că se vor întoarce cu ajutoare dimineaţă. O lasă pe mâini bune, să nu-i fie frică. Soba e fierbinte, ceaiul are gust de tei şi miere. Pesmeţii sunt cei mai grozavi din lume. „Sunteţi doi, o să rezistaţi, dacă ţineţi focul aprins mereu o să fie bine…”

Ultimii oameni ies în fugă. Sol n-a mai apucat să întrebe cine este al doilea. A rămas în sala de aşteptare cu inima bătând asurzitor. Uşa se deschide şi o rafală de vânt alb, desprinde ceasul de pe perete. Cifrele se rostogolesc pe podea, ca nişte bile de sticlă. Bărbatul care a intrat începe să râdă. E negru. E înalt, e ca un zeu venit din noapte. Sol ar vrea să-şi umple gura cu hohotele lui, să i se topească pe limbă, pe cerul gurii, ca nişte bucăţi de ciocolată gâlgâitoare.

Se privesc. Sol întinde plapuma pe jos, lîngă soba încinsă. O netezeşte cu gesturi molatece. Îl priveşte respirând adânc. El e plin de zăpadă, ochii îi strălucesc ca nişte diamante negre. Şi dinţii lui albi… Cum ar fi să le cunoască netezimea perfectă, să le pipăie sideful cu limba? Simte în tot trupul hohotele de ciocolată şi străfulgerarea dinţilor albi care muşcă din ea. El o priveşte. Atât.

În timp ce se apropie, aruncă pe o bancă de lemn hainele groase, pe care zăpada a lăsat broboane tremurătoare. Îi întinde mâinile. Sunt îngheţate. Sol i le lipeşte de obrajii ei. De frunte, de buze. I le încălzeşte cu răsuflarea ei. Atingerea lui face să i se prăbuşească tot sângele în picioare, ca un ascensor.

Buzele lui îi cotropesc buzele. Zeul negru îi soarbe răsuflarea, o atinge cu limba peste pleoape, peste tâmple, peste bărbie. Suspinele şi râsetele se învălmăşesc, cuvintele ei cu silabe destrămate se dizolvă ca un pumn de pastile efervescente în saliva lui, a ei, a nu se mai ştie cui.

Mâinile lui Sol se strecoară somnambulic printre haine, alunecând  spre fermoarul pantalonilor lui.  Când îi atinge prima oară falusul, buricele degetelor încep să tremure. Dogoresc pe zvâcnirea lui pietroasă. Catifelat şi pietros, este mai mult decât poate suporta. Sol coboară însetată pe urmele propriilor mâini. Nu-l lasă să o atingă. Îngenunchează şi adoraţia o face să spună cuvinte fără şir, ca în transă, îl slăveşte cu lacrimi, buze, nume pe care nu le-a mai spus niciodată: Fulgerătorule, Dogoritorule, Împăratule!

Falusul africanului îi mângâie cu tresăriri fierbinţi buzele. Îi pătrunde gura încet, răscolind-o ca pe un vas plin de miere. Sol îl prinde, îl strânge uşor, muşcând din fibrele lui. Îl soarbe ridicându-l până în cerul gurii. Apoi îl înghite adânc, până i se opreşte respiraţia şi se sufocă de fericire, până când nu mai poate nici măcar să suspine, iar în mintea ei se aprinde o lumină orbitoare. Nu se opreşte, chiar dacă pentru asta trebuie să renunţe la respiraţie. Respiră cu ochii şi cu umerii şi îşi păstrează gura plină de mişcările lui vii. Falusul o stârneşte cu tresări de jar şi îl înghite pe nerăsuflate. Se aşteaptă la explozia obişnuită, dar el răsuceşte fără istovire bagheta de carne şi jar în gura ei, e un magician care nu cunoaşte sfârşitul, nu cunoaşte hemoragia alba care aproape că o făcea să plângă de fiecare dată când iubitul sfârşea în braţele ei cu seva risipită.

Bărbatul negru se ridică asupra ei şi îi caută din nou şi din nou gura, îi desface buzele cu dinţii şi îi loveşte vârful limbii cu vârful limbii lui, până când Sol nu mai este decât un lung fior care izbucneşte şi urcă. Îşi scufundă mâna între pulpele ei, prelungind aşteptarea. Sol strigă scuturată de un geamăt adânc. Coapsele îi dogoresc şi în răspântia picioarelor ei se deschide şi tremură un boboc de magnolie. El îi desprinde hainele cu mâini care ard de parcă le-ar fi scos pline de jar din sobă.

Se rostogoleşte deasupra şi înăuntrul lui Sol. O ridică peste el. Palmele lui îi lovesc scurt fesele, făcându-le să se cutremure. Falusul, limba, degetele lui pătrund fiecare adâncitură, fiecare deschizătură. Îi iscodesc iar şi iar sexul, gura, pielea exasperată de dorinţă, brăzdată de săruturi şi dezmierdări, muşcată, înlănţuită.  Mâinile şi picioarele lui se multiplică în toate direcţiile spaţiului şi dansează bătând ritmuri care reverberează în fiecare fibră din corpul ei, în fiecare stea care se deschide în interior. E o implozie mută, care derulează mereu aceeaşi dorinţă nepotolită. Smulge din ea toate murmurele,  trezeşte în ea toate trupurile, toate femeile.  Se umplu unul de altul. Cotrobăiri, pipăiri, alunecări, străpungeri nemiloase, suspinuri. Vocea ei planează răsucită în chiote, triluri, gângureli şi miorlăituri care-i fac să vibreze gâtul, limba şi dinţii. Cine pe cine sărută, unde încep şi unde se termină picioarele ei, ale lui, mâinile ei, ale lui, buzele lor? Fiecare por al pielii ei este o gură, o despicătură care se dilată şi tresare. Rădăcinile părului ei îl cheamă impetuos să plonjeze în ea, adânc, definitiv, şi în loc să explodeze, e un perpetuum mobile care o  modelează oscior cu oscior, bucăţică de bucăţică. Simte că îşi lasă corpul mult în urmă. Uluită de orgasmul care urcă mereu şi mereu, se topeşte într-un trup fără contururi, în încremenirea dinaintea tuturor timpurilor.

Au trecut jumătate de noapte, o zi şi încă o noapte de când dubiţa a plecat spre orăşelul din apropierea haltei. Funcţionarul se simte vinovat că i-a promis lui Sol o întoarcere aşa de grabnică. Viscolul şi troienele uriaşe au făcut imposibilă orice călătorie, oricât de scurtă. Oamenii nu îndrăznesc să iasă din casă nici până la pâine.

Sol nu ştie câte ore au trecut. Doarme în braţele de foc negru ale iubitului ei. Au rămas îmbrăţişaţi adânc. Întrepătrunşi. Picioarele lui de aur brun între picioarele ei. Falusul lui nepotolit în cuibul inundat de propria ei miere. Zăpada străluceşte la fereastră. E pentru prima oară în viaţă când Sol nu aşteaptă nimic.

Anunțuri
12 comentarii leave one →
  1. Mauricia permalink
    Octombrie 10, 2009 9:52 pm

    Ce ger fierbinte!

    • Octombrie 10, 2009 10:09 pm

      Oh, da, Mauricia… Mă bucur că ai venit la focul acestor zăpezi… :):):)

  2. Octombrie 10, 2009 10:45 pm

    in palatul de clestar al fanteziilor tale, fierbinti
    ispitele cresc si prind conturul infrinatelor mele dorinti
    zbuciumul surd ma scoate din zale; simti ? 🙂

    • Octombrie 11, 2009 12:48 am

      Da. Cleştar fierbinte. Dorinţi înfrânate, aşa cum genunchii stăpânesc un armăsar – scurt şi apăsat. Fremăt fără cuvinte. Luptătorul desfăcut din zale. Oh. Nu sabia îi este puterea. Nu. Inima care cântă şi se revarsă în văzduh face din femeie corabie. Salvatoare. Pentru o mereu înteţită ardoare.

  3. Octombrie 11, 2009 12:35 am

    servus…
    fiecare scrisoare e un drum… fiecare expeditie aici e o calatorie in gînduri, senzaţii, tentaţii secrete, cuvinte vii….
    noapte frumoasa
    toate cele bune, Deea!

    • Octombrie 11, 2009 12:51 am

      Noapte înstelată şi ţie, Cititorule-de-suflete. Mulţumescu-ţi.

  4. Octombrie 12, 2009 3:22 pm

    Extrem de rar intalnesc frumusete in texte. Si sinceritate. Aici, la tine, te imbata ambele…

  5. Octombrie 13, 2009 8:19 am

    Cred în frumuseţe, Paul, cred în profunzimea ei şi în ceea ce reflectă frumuseţea. Şi mă intuieşti bine, mă simţi – frumuseţea e beţia după care însetez.

    • Octombrie 17, 2009 11:44 pm

      E singurul lucru care se poate palpa. Restul sunt teme de discutii…

      • Octombrie 21, 2009 1:07 am

        Da, e singurul lucru care ne învecinează cu cerurile. Căci şi iubirea este frumuseţe. Este respiraţia frumuseţii în inima noastră.

        Uite, Paul multdrag mie, ce spunea Sfântul Augustin şi ce îndrăgostit îi mărturisea el frumuseţii. De câte ori citesc cuvintele acestea îmi vine să plâng de fericire.

        „Târziu de tot Te-am iubit, o, Tu, Frumuseţe atât de veche, şi totuşi atât de nouă, târziu de tot Te-am iubit. Şi iată că Tu Te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afară, şi eu acolo, în afară, Te căutam şi dădeam năvală peste cele frumoase pe care Tu le-ai plămădit, eu, cel lipsit de frumuseţe.

        Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine; mă ţineau departe de Tine acele lucruri care, dacă n-ar fi fost întru Tine, nici n-ar fi existat. M-ai chemat şi m-ai strigat şi ai pus capăt surzeniei mele.

        Ai fulgerat şi ai strălucit, şi ai alungat orbirea mea; ai răspândit mireasmă şi eu am inspirat, şi acum Te urmez cu înflăcărare; am gustat din Tine şi acum sunt înfometat şi însetat după Tine; m-ai atins doar şi m-am şi aprins de dor după pacea Ta.”

  6. Noiembrie 1, 2009 6:09 pm

    Poate fi doar o vaga senzatie, cum ca n-as trece pe aici. Te asigur ca intotdeauna revin in locurile unde las amprente, imi place sa vad reactiile celor atinsi de mine, chiar daca uneori nu sunt nici pe departe atat de intense precum ceea ce au scris… De multe ori, si mai ales pe blogul tau, ma vad nevoit sa tac… Pentru ca intru intr-o lume care imi este putin straina. Si ma refer strict la lumina cuvintelor pe care le folosesti, la frumusetea si profunzimea lor. Sunt povesti-legenda, parca rupte de sub copitele inorogului… Si nu pot avea alt gen de reactii, sunt depasit si prefer sa imit pestele, care nu de putine ori m-a convins ca e cel mai adanc filosof, prin mutenia lui… Te-am descoperit recent si faci parte dintr cei care stiu sa destinda si cele mai incordate spirite, har foarte rar intalnit…

  7. Decembrie 15, 2009 4:31 pm

    Am citit foarte multe texte cu tenta erotica … chiar si eu m-am tot chinuit sa scriu cate ceva … dar ale tale sunt unice … erotismul este mascat de frumusetea cuvintelor … este superb … sincer …

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: