Când moartea va lua amprentele inimii mele…

Citesc din nou scrisori. Unele trimise, altele rămase aşa, ca o pasăre care face echilibristică pe marginea cuibului. Nu ştiu, nu-mi amintesc de ce nu a mai ajuns la Elixi mailul acesta. Nu ştiu ce furtună sau ce deşert au blocat drumul spre el. Oricum, Elixi nu mă căutase de mai multe zile. Şi nu-l mai sunasem nici eu, obosită poate de jocul lui de-a nepăsarea. Sau chiar din strădania de a recupera cumva demnitatea pe care mi-o sacrificam aşa de uşor… Iată însă că intenţiile acestea nu ajungeau să-mi ţină inima în frâu… Iat-o cum ţâşnea nesăbuita…

„Dragu-mi şi nesfârşitul care îmi eşti,

Că mi-e dor de tine, nu-ţi mai spun, nu-ţi mai scriu, iar ceea ce auzi acum rămâne între noi. Bine? E un dor mângâietor care îmi trezeşte surâsul şi încântarea pentru toate cele. Eşti prezent în copacii aceştia intens înverziţi, explodând de primăvară şi în lumina care desenează uneori prin fereastra mea mari insule tremurătoare. Eşti în magnoliile acestea care înfloresc străbătându-mă.

Eşti prezent în dulceaţa care mă inundă atunci când facem dragoste. E ca şi cum Dumnezeu îmi toarnă miere în sânge, iar tu eşti în substanţa acestei desfătări. Îţi sună ciudat? Mie nu, am sentimentul clar că te conţin şi că orice strop de fericire, din orice alt moment, chiar când nu suntem împreună, te aprinde în mine ca o flacără care arde fără să mistuie, care luminează fără să devoreze. Parcă nici nu mai e nevoie să mă gândesc la tine şi nici nu mă gândesc la tine în sensul în care se înţelege de obicei prin asta.

Chiar dacă mâine sau altădată ai şterge din pulsul inimii tale ritmul inimii mele, toată iubirea cu care te iubesc nu poate fi distrusă. Chiar dacă mi-ai uita până şi numele – că numărul de telefon şi adresa de email se pare că le-ai uitat, dar nu-i bai, căci românul are şapte vieţi în pieptu-i de aramă, iar pieptul româncei e… şi mai încăpător – eşti deja răspândit în toată fiinţa mea şi dincolo, în toată această lume ale cărei contururi se topesc mereu şi mereu. Vreau să spun că în clipa în care moartea va lua amprentele inimii mele tu vei fi în ele, vei fi impregnat în degetele ei care te mângâie tăcut.

Inima mea te iubeşte neostenită şi te simte, Elixi. Îţi mulţumesc pentru tot, pentru că eşti atât de prezent în mine… Îţi multumesc şi eu cum mă pricep, cu surâsul multdorit, săruturi repejoare-dulcioare, dezmierdări în câmp de maci, lăcrămioare, catifeluri de bujori, pas uşor de căpriori. Şi iar săruturi… neruşinate, nestăvilite, minuţioase, călătoare…

Te iubeşte în soare, în depărtare, în văzduh, în revărsare,

Deea ta”