Skip to content

Despre iubiţii mei nesăbuiţi SAU Dacă şterg Mihai şi scriu Elixi

Septembrie 19, 2009

„Nu ştiu cât a fost această relaţie hipnotică semnul unei iubiri fatale şi cât a fost semnul unei slăbiciuni de noroi. De ce oare nu mă iubesc pe mine însămi? Căci nici o fiinţă care se iubeşte şi se preţuieşte pe sine nu acceptă torturi sufleteşti din partea cuiva, nu acceptă să fie înjosită.

Chiar şi Mihai, în cel mai adânc întuneric al minţii sale, în perioada de vârf a drogurilor,  a avut o intuiţie genială într-o noapte şi m-a întrebat: „De ce-mi permiţi să mă port aşa?” Storurile erau trase şi nu ne vedeam la faţă, stăteam în pat şi ne certam. Eu am răbufnit: „De ce te porţi aşa cu mine?”

Mă ridicasem în capul oaselor şi încercam să străpung întunericul, cu privirea îndreptată spre el. „De ce-mi permiţi să  mă port aşa?” m-a întrebat el. Şi a accentuat „permiţi”, avea un ton calm, lucid, de dincolo de el, de parcă îmi vorbea chiar îngerul meu păzitor, chiar Dumnezeu Tatăl. Şi a adăugat ca o confirmare finală că nu el vorbea, ci Adevărul însuşi mi se adresa atunci, căci a fost o secundă de încremenire cum numai în prezenţa Adevărului e posibil: „Aş vrea să-ţi văd ochii acum. Nu ţi-i văd, dar ţi-i simt.”

Şi  chiar în timp ce spunea asta a fost ca şi cum ne-am fi privit în ochi fără să avem nevoie să ne vedem, aşa cum unii oameni citesc cu degetele, în timp ce ţin pleoapele închise. Era beznă, dar o scânteiere care pătrundea direct în inima sau în creier sau în creierul inimii mele… am ştiut că e privirea lui şi am ştiut că şi inima lui a fost pătrunsă de privirea mea.

Aşteptam să se poarte Mihai frumos cu mine? Dar eu însămi nu mă purtam frumos cu mine. Aşteptam să mă iubească tandru… Când îmi sunt un duşman atât de înverşunat. Voiam să se minuneze şi să mă preţuiască? Dar eu însămi nu-mi recunosc unicitatea, umblu în zdrenţe, ca o Cenuşăreasă dezmoştenită…”

Am recitit azi pagina aceasta… M-a trecut un fior când mi-am dat seama că aş putea să şterg numele lui Mihai şi să scriu în loc „Elixi”. Chiar dacă Elixi nu s-a drogat, ci… doar… şi-a cam băut minţile nişte ani de zile. Chiar dacă nu am avut un dialog ca acela, cu storurile trase… Pagina rămâne şocant de adevărată. Chiar şi stupoarea întrebării mele e încă valabilă, iar Elixi a avut de multe ori parte de cuvintele „De ce îţi baţi joc de mine?”

Cine e de fapt nesăbuit în toată povestea asta? În toate poveştile astea? Îmi aduc aminte de un proverb chinezesc: „Celui care te păcăleşte o dată să-i fie ruşine. Dacă te păcăleşte a doua oară… să-ţi fie ruşine.”

Ţipătul unui pescăruş care se roteşte lent deasupra acoperişurilor.

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: