Skip to content

Despre iubirile mele nesăbuite (I)

Septembrie 19, 2009

Sunetul liftului… un gol în stomac, o emoţie care mă inunda făcând sângele să-mi leşine în vine. Iubirile pe care le-am trăit în blocul acela… invariabil îi pândeam zgomotul.

În copilărie tata venea acasă noaptea. Trântea poarta. Îl auzeam mormăind versurile pe care mulţi ani mai târziu încă nu le puteam suferi. Mi se păreau culmea ipocriziei „C-am fost, că n-am fost/ Ori că suntem cuminţi… /Îmbătrânind ne e dor de părinţi.” Ce dor, mă gândeam eu… când mergem la bunici n-are nicio treabă, tot pulbere ajunge. Paşii lui pe lângă ferestrele camerei noastre de la demisol.

Ieri. Tatăl şi fiica de la Pizza Hut. Afecţiunea lor complice. Eu nu m-am simţit niciodată bine cu tata, niciodată n-am fost mândră de el. În tren, la restaurant, la şcoală, la tribunal… îmi aduc aminte sentimentul pe care-l aveam, că ceva nu-i în regulă cu el… ori pentru că băuse deja, ori pentru că asta era cel mai important din punctul lui de vedere şi avea să se petreacă atât de curând şi atât de fără măsură…

În farmacia de la Universitate. Nu-l văzusem de câteva zile pe Mihai, voiam să mă desprind cumva din înlănţuirea durerii pe care o trăiam cu el.

La casă erau câţiva clienţi. Unul mi-a atras atenţia. Cearcănele adânci şi buzele umflate, muşcate parcă de un roşu întunecat, de om care doarme prea mult.

Am trecut de el şi mi-am văzut de lucru la rafturile cu ceaiuri. Am auzit: „O fiolă cu ser fiziologic şi o seringă, da!” M-am întors brusc şi l-am privit. Nu mă zărise, dar intensitatea privirii mele a făcut să se foiască neliniştit, se uita în jur, fără să înţeleagă de unde presiunea bruscă a aerului sau a luminii sau…

Când m-a observat, a ştiut că înţeleg ce face el după ce iese din farmacie şi această înţelegere… şi durerea ascuţită, neputinţa, compasiunea, furia, căci am avut senzaţia că Mihai e cel care cumpără  – ne-au lăsat singuri, creând instantaneu o intimitate surprinzatoare. Ca un tunel materializat din privirile noastre, prin care tristeţea se plimba de la unul la celalalt. O solidaritate a disperării: el înrobit de heroină, încălecat şi hărţuit, eu cu inima apăsată de spaima pentru Mihai, iubitul meu toxicoman pe atunci.

De ce îmi amintesc ACUM de el, de răstimpul petrecut împreună? De ce recitesc pagini scrise pe vremea când trăia şi ne despărţeam de o sută de ori pe lună? De ce febra poveştii cu Elixi răscoleşte nisipuri adânci, unde respiră durerea altor istorii de dragoste şuie, nesăbuită? Caut răspunsul, încă  îl caut.

Anunțuri
One Comment leave one →
  1. Septembrie 20, 2009 9:18 am

    Intr-adevar, buna intrebare! Si eu am astfel de momente, cand sunt melancolica si-mi amintesc lucruri pe care le consideram deja uitate … dar sunt lucruri care, poate, mi-au marcat existenta, sunt persoane care au insemnat mult pentru mine si, desi s-a sfarsit, urmele au ramas …

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: