Skip to content

Culmea, am ţinut mai degrabă cu soţia iubitului meu…

August 10, 2009

Nu am crezut niciodată în căsătorie. Pentru simplul fapt că părinţii mei au fost divorţaţi. Bunicii, şi de-o parte, şi de alta, tot divorţaţi. Iar după ce am învăţat alfabetul, tata îşi luase obiceiul să-mi dicteze mie motivele de furioasă despărţenie ale celor care îl angajau avocat. Am aflat multe istorii insuportabile. Şi mai cu seamă le-am aflat devreme. Ghinionul meu că scriam caligrafic, iar de computere nu se prea auzise pe atunci.

În dragoste am crezut dintotdeauna. Şi în cuplu. În faptul că doi oameni care au ceva esenţial să-şi împărtăşească, să ridice împreună, se vor întâlni fără şovăire. Nu contează unde – pe stradă, în timp ce unul urcă şi altul coboară cu scara rulantă, la o ceainărie sau la o coadă, aşteptând să-şi legalizeze nişte acte. Chiar dacă nu am crezut dintotdeauna în Dumnezeu, faţă de iubire am avut de când mă ştiu o încredere de-a dreptul mistică.

Nu mai consider demult că e neapărat o calitate. Sau, mai exact… am încetat să-mi imaginez că această încredere e prin ea însăşi ghidul perfect pentru călătoria mea în lume.

Cum am ajuns amantă? Simplu. Mi-am zis că iubirea nu citeşte rubrica de stare civilă. Şi mi-am zis asta fără cinism şi fără să pun vreodată gând rău soţiei iubitului meu. Culmea este că  în toată nebunia pe care am trăit-o cu Elixi m-am simţit de multe ori solidară cu ea. Şi m-am înfuriat pe el. Fiindcă minte. Fiindcă se pricepe să inventeze scuze pentru orice alunecuş sufletesc…

Fiindcă a rămas încremenit într-un trecut imaginar, când spune el că şi-a întâlnit iubirea… (desigur, nu soţia) şi vine cu fraza stas – nu există decât o singură mare dragoste în viaţa unui om. Ştii ce cred eu, Elixi? Dacă iubeşti o dată adânc eşti al iubirii pentru totdeauna. Când inima s-a deschis, oricât de greu ar fi sfârşitul unei relaţii profunde, oricât de răscolitoare dispariţia omului pe care îl credeai pereche, inima nu se mai închide, nu se mai zgârceşte…

Imi vine să mă urc pe cel mai înalt acoperiş. Să-mi ridic braţele în sus şi să strig. Până mă aud norii cei albi şi păsările. Să ducă în văzduh durerea, să ducă orbirea din care se naşte durerea mea.

Anunțuri
10 comentarii leave one →
  1. August 10, 2009 6:37 pm

    Esti genul femeii care isi doreste cu ardoare sa -si intemeieze un camin si sa rupi aceasta traditie de despartenie ce a afectat viata ta,o zi minunata 🙂

  2. geold permalink
    August 28, 2009 8:54 am

    din pacate postura de amanta te limiteaza, din experienta am reusit sa inteleg ca sentimentele trebuie sa ti le controlezi, iubirea ta fata de el e minunata, am urmarit celelalte articole, dar este o mare responsabilitate.

    • Septembrie 11, 2009 4:22 pm

      Eşti convins că postura de amantă limitează? Ion Barbu spunea cândva despre poezie parcă (ştii că mânca pe pâine genială şi matematică, nu doar literatură) „Logodnică de-a pururi, soţie niciodată.”

      Logodnica e iubita, din păcate soţia e cel mai adesea iubirea instituţionalizată. Sentimentele parafate prin contract nu sunt mai sigure decât cele nelegalizate. Doar posesivitatea pare mai îndreptăţită, iar despărţirea mai condiţionată şi de chestiuni extrem de în afara iubirii (ia casa, dă maşina, etc, etc… uneori însă copiii înşişi devin obiect de dispută la despărţire şi atunci e chiar jale)

      Amanta e tot iubita, doar că nu platonică. Ci chiar erotică foarte. Desigur, nu am ales, nu am programat să fiu amantă. Când am iubit am iubit fără să întreb ce scrie la rubrica de stare civilă. Şi chiar când am iubit un bărbat necăsătorit, tot nu mi-am dorit să devin nevastă. Hihihihihihi, hihihihiiiiiiiiiiiiiiiii… neveste disperate… :):):)

      • Inger pazitor permalink
        Iunie 27, 2010 1:57 pm

        Super Deea. Ai oare curajul sa traiesti real aceasta iubire divina? Cand vei face pasul?

  3. Septembrie 18, 2009 2:44 am

    Imi place filosofia alunecoasa. Chiar si amanta filosofului in speta… Are scapari sublime…

  4. Septembrie 18, 2009 11:01 am

    Scăpări sau scăpărări? Şi care sunt acestea? Şi de ce îţi plac ele însele? :):):)

  5. Octombrie 23, 2009 6:06 pm

    Cum poti iubi cu adevarat avand timpul si totul alaturi de cealalta persoana fragmentat(e)?

    Nu pot sa concep chestia asta… (si eu vorbesc tot in cunostinta de cauza, ca sa nu fiu acuzat de artificialism).

  6. Aprilie 23, 2010 11:07 pm

    Amantu` nu-l poti decadea pana intr-acolo incat sa-l iei de sot!

  7. Aprilie 25, 2010 2:58 am

    Un singur lucru e sigur: nimic nu e bătut în cuie! Având părinţii despărţiţi gândeam exact ca tine! Acceptam totuşi să mă căsătoresc pe la 35 de ani ca să aibă copii doi părinţi alături.
    Dar marea iubire mi-a pus piedică la 20 de ani şi năvalnicul meu iubit şi taur a vrut musai să trecem pe la primărie. Te pui cu taurii?
    Culmea este că dacă aş lua viaţa de la început aş face la fel!
    Sigur, la o a doua experienţă aş merge cam pe acelaşi traseu dar radicalizată de jivine şi geambaşi care mi-au mai otrăvit existenţa aş mai renunţa la eleganţă şi aş mai da unora câte un şut viguros în ouă…

  8. Aprilie 22, 2016 11:02 am

    „Dacă iubeşti o dată adânc eşti al iubirii pentru totdeauna. Când inima s-a deschis, oricât de greu ar fi sfârşitul unei relaţii profunde, oricât de răscolitoare dispariţia omului pe care îl credeai pereche, inima nu se mai închide, nu se mai zgârceşte…” – ce frumos! M-ai convins sa cred in iubire!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: