Cele mai grozave filme din ultimii zece ani, revin, aşadar…

Misterioasa Tlön Society a lansat o leapşa cinematografică şi fericitele câştigătoare ale privilegiului de a spune care-s filmele deceniului trecut au fost Surorile Marx.

Simpatice şi generoase, ele s-au gândit să-mi pună mie leapşa în braţe. Eu n-am avut timp până acum, dar gata! M-am hotărât să fac un clasament al celor mai grozave filme care au apărut din 2000 încoace.

1. “Ashes and snow” (2005, Gregory Colbert) – un film de domeniul miracolului. Dacă vreţi să vi-l reamintiţi daţi căutare la mine în pagini, e postat în versiunea întreagă. Are un efect hipnotic asupra mea. Îmi vine să plâng şi să râd şi să tac de fericire, de minunare, de pace interioară.

Iată aici doar câteva minute.

2. “In the mood for love” (2001, regie Wong Kar-Wei). Nostalgie, ardoare înăbuşită, “păduri ce-ar fi putut să fie şi niciodată nu vor fi”. Iar muzica… realmente de neuitat. Se insinuează odată cu mişcarea de şolduri, unduirea tristă a femeii atât de frumoase, atât de inaccesibile.

3. “Ostrovul” (2006, regie Pavel Lunghin) Rusesc până-n măduva oaselor. Pur şi simplu răscolitor.

4. “Ame agaru” (After the rain), 2000, regie Takashi Koizumi, scenariu Akira Kurosawa.  Un poem, un regal actoricesc, unul dintre cele mai frumoase filme despre nobleţe şi bunătate.

5. “21 grams” (2003, regie Inarritu) Despre moarte. Despre frică şi disperare. Despre firul de lumină care poate să ne ducă dincolo de ele.

6. “About Schimdt” (2002, regie Alexander Payne) Genialul Jack Nicholson. Un personaj care pe măsură ce capătă gustul amar al înfrângerii se umanizează, pe măsură ce începe să-şi vadă goliciunea interioară parcă, parcă începe să-i pâlpâie şi lui o flăcăruie de suflet.

7. “Babel” (2006, regie Alejandro Gonzalez Inarritu) Ţesătura care ne alcătuieşte viaţa şi înstrăinarea care e cu atât mai absurdă cu cât gestul oricăruia dintre noi poate declanşa evenimente de anvergură uluitoare. Pentru mine, un film fascinant – povestea, intensitatea actorilor despre care uiţi că sunt actori… profunda umanitate a unor momente memorabile.

Cine vrea leapşa mai departe? Cine, cine, cineeeee? Luaţi cu încredere. Şi până mai pe după-amiază, seară mă gândesc şi eu să văd pe cine procopsesc la rându-mi cu ea.

PS Mai sunt vreo trei patru filme… voi scrie şi despre ele.

Şi mă ţin acum de promisiune.

8. “Trăieşte!” (sau Va, vis et deviens), regie Radu Mihăileanu, 2005  – Povestea unui băieţel negru salvat de la moarte pentru că ia locul unui falaschas (evreu etiopian) repatriat în Israel. N-am să uit niciodată scena în care mama lui adoptivă îl apără de oprobiul părinţilor care vor să-l excludă din şcoală. “Copilul meu nu e sănătos? Ce boală să aibă copilul meu?” Le priveşte cu ochii arzând şi începe să-l sărute şi să-l lingă pe faţă pe Schlomo, se răvrăteşte împotriva lor strigând la ele că e sănătos, e mai sănătos decât toţi ceilalţi la un loc… Nu e orfan şi nu este evreu. Schlomo trebuie să păstreze acest dublu secret şi să-şi găsească identitatea într-o familie nouă, într-o ţară unde evreii locului au accese de rasism… Radu Mihăileanu face unul din marile filme ale deceniului. O umanitate profundă, cu suflet viu, o umanitate care îşi caută sensul.

9. “Death at a funeral” (200 , regie Frank Oz) Spumoasă, nebunească. O comedie devastatoare. Cu încurcături inimaginabile şi replici de înaltă clasă britanică. Precum şi actorii… O lecţie de umor magna cum laudae. Orgasm cerebral multiplu.

10.  “Something’s gotta give” (2003, regie Nancy Meyers) – Poate cineva să reziste farmecului neruşinat al lui Jack Nicholson, convertit la iubire de intens-mereu-adolescenta Diane Keaton? Felul cum se amuză şi cum îl tachinează pe îngâmfatul şi la început antipaticul ei vizitator,  plânsul când e părăsită şi suferă, dar te face să râzi cu lacrimi amintindu-ţi propria jelanie în vreo situaţie cumva asemănătoare… privirea lui Nicholson şi surâsul insinuant care ar putea hipnotiza şi un şarpe… Comedie, comedie.

Şi aşa, în afara topului, dar în suflet pentru motive profund subiective – deşi cred că merită  locul lui în clubul celor mai grozave filme ale deceniului (la fel cum şi “Man on wire”, “Le scaphandre et le papillion”, “Så som i himmelen” tradus “As it is in Heaven”, “Mar dentro” a lui Alejandro Amenabar, cu năucitorul Javier Bardem, dar mai cu seamă “Dead man walking” cu amuţitoarea Susan Sarandon şi Sean Pean condamnat la moarte, ştiuuuuu, e din 1999, dar nu mă pot abţine, trebuie să amintesc filmul acesta CU-TRE-MU-RĂ-TOR  şi desigur “Lost în translation”… mai sunt filme pe care le-au numit înaintaşii de la care am primit leapşa, de aceea nu le-am repetat chiar pe toate) aşadar:

“Eternal sunshine of the spotless mind”, da, “Strălucirea eternă a minţii neprihănite”, din 2004, regie Michael Gondry. Cu un scenariu care ne atinge pe toţi de-am simţit vreodată ascuţişul-străpungişul durerii când o relaţie care ne-a marcat se încheie. Scenariul lui Charlie Kaufman, autorul nestăvilit al altor câteva istorii răvăşitoare – “Being John Malkovich”, uf, iar din deceniul celălalt, 1999, dar şi “Adaptation” – zis pre româneşte “Hoţul de orhidee” – din 2003, jucat de Nicholas Cage şi magistrala, inegalabila Meryl  Streep… Despre   “Eternal sunhine of the spotless mind”  mi-a rămas prin cotloanele memoriei o frază minunată  “chiar dacă nu mai au amintiri, atît Joel, cât şi Clementine păstrează o conştiinţă inexplicabilă a absenţei celuilalt, aşa cum un perete alb păstrează conturul tabloului care era agăţat acolo.”(Andrei Gorzo)