Nu mă ucide, spuse Şeherezada. Îţi povestesc despre Soarele de la Miezul Nopţii…
octombrie 11, 2009
Mai mult decât orice giumbuşluc narativ, “O mie şi una de nopţi” m-a fascinat prin faptul că un bărbat se poate lăsa cucerit de povestire. Şi povestaşul este femeie. Iar moartea ce părea cu neputinţă de evitat şi erosul deopotrivă pot fi ţinute în şah de mereu altă povestioară care îl farmecă pe cruntul padişah. E ca şi cum însuşi actul de a povesti înseamnă un fel de nemurire, este un resort care eliberează timpul din acele ceasornicelor. Este orgasmul suprem. Cel care înaintează şi urcă pentru a se răsuci dintr-o dată pe o altă spirală la capătul căreia aşteaptă altă spirală şi tot aşa la nesfârşit, la nesfârşit, la nesfârşit…
Am citit cândva Povestirile Evei Luna. Amuţitoarea Isabel Allende le scrie şi mă face mereu să suspin de fericire – există un univers ca al ei, un har ca al ei! În primele pagini ale cărţii vorbeşte bărbatul. Şi spune despre pielea lor, a iubiţilor, care străluceşte umedă după ce au făcut dragoste. Iar camera întreagă străluceşte, oh, da, ştiu cum străluceşte… ca o plantaţie fabuloasă de licurici. Şi în tăcerea vibrantă, în mătasea nopţii, bărbatul cere:
- Spune-mi o poveste.
- Ce fel de poveste?
- Una pe care n-ai mai spus-o nimănui.
Poţi să mă chemi Şeherezada, deşi nu mă cheamă aşa. Nu mă cheamă nici Eva Luna. Dar o să-ţi spun, o să-ţi spun, o să-ţi spun acum o poveste pe care n-am mai spus-o nimănui. Se cheamă Soarele de la miezul nopţii.
Miezul Nopţii era negru de supărare. De atâta amar de vreme se frământa şi îşi trudea mintea. Cum să facă el să găsească o cale spre lumină? Îl cuprinse deznădejdea. Dar când i se păru întunericul mai adânc, întâlni doi îndrăgostiţi ce-şi făcuseră o colibă secretă în pădure. Şi nu i-ar fi zărit poate nici el, dacă n-ar fi fost o lumină care părea să le izvorască din piept şi din privire.
- De unde aveţi voi strălucirea aceasta? îi iscodi Miezul Nopţii
- Din dragostea care ne-a unit sufletele într-o dimineaţă, la răsărit.
Auzind acestea, Miezul Nopţii îşi îndreptă rugăminţile pline de nădejde către Soare, doar-doar i-o da şi lui un licăr de lumină, un strop de iubire. Craiul ceresc îl ascultă şi se milostivi de chemarea sa – pe dată îşi frânse o coastă şi o aruncă departe, pe cer, cu un gest plin de măreţie.
Şi de atunci Luna luminează Miezul Nopţii care o priveşte mereu îndrăgostit.
11 comentarii
leave one →















Frumoase poze. M-am îndrăgostit de lună şi nu sunt Miezul nopţii:)
În miez de noapte, el aştepta înfrigurat Luna… Luna lui. Era îndrăgostit lulea… Dar cerul, gelos, îi acoperea privirile cu nori tumultoşi, ce promit numai furtuni. De gânduri şi îngrijorare.
“Oare de ce nu mai vine? A uitat să răsară?, se întreba Stejarul, scuturând dezaprobator din frunze, în timp ce-şi îndrepta crengile puternice către cer. În naivitatea sa centenară, Stejarul nu-şi închipuia că Cerul îi este împotrivă, că-l va încerca în această noapte. Norii nu prevesteau nimic bun… Nu ştia că soarta îi pregătise o noapte de tenebre. Ultima lui noapte.
Iar Luna nu mai apărea… Vântul vuia prin pletele de frunziş, îl răscolea cu mânie, îi rupea nemilos crengile.
Cuprins de dor, Stejarul implora Cerul să-i spună unde este iubita lui. N-o mai văzuse de ieri, de când îşi dăduseră întâlnire în miez de noapte. Trecuse un secol de atunci… de când îi promisese Lunii lumina iubirii. Şi s-a ţinut de cuvânt. Cerul, însă, nu se înduplecă…
Îi trimise Ploaia să-i zdrobească frunzele, Vântul îi lovi năprasnic rămurele abia mijite, Crivăţul încercă să-i îngheţe sufletul, Fulgerul îl despică în două. Tunetul îl arsurzea şi Norii îl lătrau ca pe ultimul stejar!… Da, era ultimul, ultimul în stare să iubească Luna.
Iar Luna era orbită de Nori. Îşi căuta Stejarul sufletului, să-i învelească în curcubee falnicele crengi, să-l curpindă în raze de dragoste eternă. Abia spre dimineaţă, Cerul se potoli, Vântul se îndură şi alungă Norii, Crivăţul se domoli alungat de razele Soarelui, iar Tunetul amuţi spre zări.
Cu un ultim efort, Stejarul îşi încolăci ultimul ram pe rotunjimile voluptuoase ale Lunii. O vedea doar în ceaţă, printre picături de rouă. Pe Soare, fratele lui de sânge, nu a mai apucat să-l vadă…
Marius… E un dar să te îndrăgosteşti şi un privilegiu să iubeşti Luna. Este oceanică. E muza Soarelui. Şi adoratoarea lui. Te duce spre inima luminii. Acolo de unde vii.
Îţi mulţumesc iar. Pentru dialogul acesta dintre cerurile noastre. Fii binevenit în constelaţii!
:):)
Dulce Deea, salut!
Fermecatoare asocieri de sensuri poetice şi imagini. Un moment de magie
1k+1 nopti sunt mai mult despre sex decat despre iertarea de la moarte.
vrei sa stii de ce le omora sultanul? poi, lui ii placeau vriginele, si erau formalitatile mai simple daca le ucidea, decat daca divorta. ce vremuri!
Ai umor, Făniţă… Şi sunt convinsă că nici pentru tine nu e mai interesant de ce le omora sultanul decât de ce n-a mai omorât-o pe Şeherezada… De obicei bărbaţii se plâng de vorbăria femeii, ei, na! acum nu numai că unul dintre ei n-a avut nimic de reproşat, ba chiar s-a lăsat sedus de poveştile multpriceputei… Hihihihihihiiiiiiii… ai trecut cumva prin trauma unui divorţ? (wink, wink)
“ai trecut cumva prin trauma unui divorţ?”
neah, nu e de mine. eu imi traiesc tineretile inca. nici de prima dragoste nu am scapat, pana la divort ar mai trebui sa urmeze o casatorie.
si nici virginele nu imi plac, prefer femeiile!
Poza cu marea si luna e minunata!
Multumesc, draga mea. Ma bucur ca iti place.
Un blog reușit, îmi place dacă mi se dă voie să spun, mi-a căzut bine să încep ziua de azi aici… printre povești! Apreciez…
nu sunt romantica, dar in momentul acesta traiesc romantismul cu toata fiinta mea. shi asta se datoreaza voua………… celor ce ati scris POVESHTI. va multumesc pt aceasta stare