Nu mă ucide, spuse Şeherezada. Îţi povestesc despre Soarele de la Miezul Nopţii…

Mai mult decât orice giumbuşluc narativ, “O mie şi una de nopţi” m-a fascinat prin faptul că un bărbat se poate lăsa cucerit de povestire. Şi povestaşul este femeie. Iar moartea ce părea cu neputinţă de evitat şi erosul deopotrivă pot fi ţinute în şah de mereu altă povestioară care îl farmecă  pe cruntul padişah.  E ca şi cum însuşi actul de a povesti înseamnă un fel de nemurire, este un resort care eliberează timpul din acele ceasornicelor. Este orgasmul suprem. Cel care înaintează şi urcă pentru a se răsuci dintr-o dată pe o altă spirală la capătul căreia aşteaptă altă spirală şi tot aşa la nesfârşit, la nesfârşit, la nesfârşit…

Am citit cândva Povestirile Evei Luna. Amuţitoarea Isabel Allende le scrie şi mă face mereu să suspin de fericire –  există un univers ca al ei, un har ca al ei!  În primele pagini ale cărţii vorbeşte bărbatul. Şi spune despre pielea lor, a iubiţilor, care străluceşte umedă după ce au făcut dragoste. Iar camera întreagă străluceşte, oh, da, ştiu cum străluceşte… ca o plantaţie fabuloasă de licurici. Şi în tăcerea vibrantă, în mătasea nopţii, bărbatul cere:

-         Spune-mi o poveste.

-         Ce fel de poveste?

-         Una pe care n-ai mai spus-o nimănui.

Poţi să mă chemi Şeherezada, deşi nu mă cheamă aşa. Nu mă cheamă nici Eva Luna. Dar o să-ţi spun, o să-ţi spun, o să-ţi spun acum o poveste pe care n-am mai spus-o nimănui. Se cheamă Soarele de la miezul nopţii.

Miezul Nopţii era negru de supărare. De atâta amar de vreme se frământa şi îşi trudea mintea. Cum să facă el să găsească o cale spre lumină? Îl cuprinse deznădejdea. Dar când i se păru întunericul mai adânc, întâlni doi îndrăgostiţi ce-şi făcuseră o colibă secretă în pădure. Şi nu i-ar fi zărit poate nici el, dacă n-ar fi fost o lumină care părea să le izvorască din piept şi din privire.

- De unde aveţi voi strălucirea aceasta? îi iscodi Miezul Nopţii

- Din dragostea care ne-a unit sufletele într-o dimineaţă, la răsărit.

Auzind acestea, Miezul Nopţii îşi îndreptă rugăminţile pline de nădejde către Soare, doar-doar i-o da şi lui un licăr de lumină, un strop de iubire. Craiul ceresc îl ascultă şi se milostivi de chemarea sa – pe dată îşi frânse o coastă şi o aruncă departe, pe cer, cu un gest plin de măreţie.

Şi de atunci Luna luminează Miezul Nopţii care o priveşte mereu îndrăgostit.